Povestiri simple, despre oameni adevarati
Ultimul pescar la Marea Neagra
Dedea Romka
E sambata seara, si micul sat de pescari 2 Mai de pe malul marii freamata de lume si agitatie. Incepe viata de noapte. Fiecare carciumioara de pe ulita principala e plina de turisti, se comanda mici, bere, dar si specialitatile locului - clatite si suberek (un fel de gogoasa umpluta cu branza). De prin anii "60 si pana cu 4-5 ani in urma, la 2 Mai veneau numai intelectualii boemi si tinerii hippy. Acum, localitatea e populata mai ales de oameni de afaceri prosperi, care vor sa scape de stressul cotidian venind sa-si petreaca vacanta intr-un mod rustic, dar care nu pot renunta la celulare nici macar cand isi mananca ciorba de peste sau saramura la Fedea - un lipovean intreprinzator care tine o carciumioara cu specific pescaresc. Odraslele aceleiasi categorii de turisti fac raliuri pe ulita prafuita a satului, in masini "ultimul racnet", starnind invidia celor care se plimba pe jos. Legate la cap cu tulpane albe, batranele lipovence stau la gard si privesc intrigate, deplangand in limba lor arhaica si bogata in consoane, linistea pierduta a satului. Cu toate ca nu prea inteleg de ce turistii au devenit mai agitati si mai nonconformisti ca altadata (un nonconformism aflat, de multe ori, la limita bunului simt), ele stiu foarte bine ca scurtul sezon de vara aduce familiilor lor castiguri substantiale, din inchirierea camerelor pe care le-au pregatit special pentru turisti, cat a fost iarna de lunga. In viermuiala aceasta de lume, in zgomotul de scartait de frane, strigate vesele si pe fondul muzical deloc discret al casetofoanelor, pe strada principala trece un batran cu capul descoperit, cu o barba lunga si alba, cu ochii albastri stralucind pe fata arsa de soare si brazdata de vanturi si de ani, incins cu un snur impletit din fire de lana colorata si terminat cu un ciucure care se balangane peste rubasca in carouri rosii si albastre, decolorata de soare. Merge repede, privind in jos, ca si cum i-ar fi frica sa nu-l opreasca cineva, sa-l tina de vorba si sa-l faca sa intarzie. Este Dedea Romka, unul dintre batranii pescari ai satului, care merge la micuta biserica lipoveneasca, pentru slujba de vecernie. Are 73 de ani si in fiecare sambata seara si duminica dimineata e nelipsit de la biserica. Lucrul acesta nu s-a schimbat de aproape sapte decenii. Tot la fel, nu s-a schimbat faptul ca Dedea se scoala, la fel ca inainte, la trei dimineata, ca sa plece pe mare, la pescuit. Ce s-a schimbat atunci? Barcile (mahunele, cum le zic pescarii) vin aproape goale de la pescuit. Cauza? Poluarea! In Marea Neagra se varsa Dunarea, care aduna apele poluate din aproape jumatate din Europa. Dar pe cine intereseaza lucrul acesta? De multe ori, cand se intorc de pe mare cu luntrea tot mai goala, pescarii se infunda in carciumi si beau de suparare, intelegand, cu durere in suflet, ca trebuie sa se lase de meseria pe care au practicat-o mosii si stramosii lor dintotdeauna. Aici, la 2 Mai, saracia isi arata coltii in fiecare casa de pescar, majoritatea lor lipoveni, blagosloviti de Dumnezeu cu copii multi. Imaginea belsugului de altadata staruie numai in amintiri.
- Dedea Romka, v-ati nascut si ati trait toata viata aici, la 2 Mai. Va mai amintiti cum era oranduiala lucrurilor in copilaria dumneavoastra?
- Parca zic ca ieri au fost toate, asa de bine tin minte totul! Eram cel mai mare copil la parinti - eram 9 copii cu totii, doi au murit de plamani si sapte traim si acum, aici, in 2 Mai - patru baieti si trei fete. Tata nu era bogat si nu putea sa puie argat la cai, la arat, si daca eu am fost cel mai mare, de la etatea de 6 ani, m-a trimis pe mine la camp. Si imi amintesc ca manam cu un unchi, un frate mai tanar al mamei, si eu nu puteam sa ma descurc prea bine la varsta aceea, ca inainte erau rugi multe pe camp, maracini, ciulini, erau ierburi de-astea si eu ma incurcam in ele, ma impiedicam si plangeam... Si unchiu ma iubea, vedea ca eu muncesc din greu, ma ridica de jos, ma impaca si porneam din nou. Ce sa faci, cu un copil la 6 ani!?! Si asta am facut pana la 16 ani, cand s-au ridicat fratii mei mai mici, si a putut urmatorul sa-mi ia locul, iar eu am putut sa plec pe mare, cu tata si cu bunicul.
- Si la scoala nu v-ati dus, Dedea?
- La 7 ani m-a dat tata la scoala, dar eu mergeam numai o data pe saptamana, sambata, ca de luni pana vineri mergeam la plug. Si doar sambata ma lasa pe mine la scoala, o singura zi. Si asa am facut toate patru clase primare, mergand doar o data pe saptamana la scoala.
- Dedea Romka, dar patima aceasta a pescuitului cand ati prins-o?
- Pai, eu sunt pescar dinainte de a ma naste, ca tata si bunicul si toti stramosii lor au fost pescari, ei erau stabiliti aici, la 2 Mai, dar venisera de la Jurilovca, un sat in Delta numai de lipoveni pescari. Si mie imi placea pescuitul, dar de invatat, am invatat meserie cand am inceput sa merg cu bunicul pe mare, de la 16 ani. Bunicul m-a invatat sa pescuiesc. Prima data m-a dus pe balta asta, a Limanului, si m-a invatat mai intai la plasa, la setca, la pripon, la babusca, acuma, vara - la porumb crud, la crap; se prindea inainte mult crap. Acum nu mai este, ca s-a stricat balta asta, au bagat vapoarele si au bagat apa sarata si au poluat apa si nu mai e peste, dar inainte era balta bogata. Aici, in balta asta, nu exista pic de motorina, acum e plina de motorina, a murit tot pestele. Marea - nu mai zic cat e de poluata, ca acum talienele (plase de prins peste mic) trebuiau sa scoata cel putin 2-3 tone pe zi, si nu scot deloc: 10-15 kilograme, cateodata nici atat nu scot. Si pe urma, cand am iesit cu bunicul la mare, mergeam cu el la calcan, 25-26 de kilometri in larg. Dupa aceea am terminat cu el, ca am plecat in armata si apoi la razboi.
- Pe unde ati facut razboiul, Dedea Romka?
- Eu am mers pana pe partea Cehoslovaciei, la Muntii Tatra. Am trecut pe la Arad, Oradea Mare, Debretin, Hatvanul unguresc - oras mare, acolo am fost eu bolnav, am fost ranit, am stat o luna de zile in spital - si dupa aceea am plecat iar pe front si pe data de 5 mai 1945 am intrat pe linia intai, iar pe 9 mai s-a anuntat terminarea razboiului. Si n-am murit, dar au murit multi dintre noi acolo, baieti tineri, ca nu eram nici pregatiti bine, ne-au luat in pripa, asa, fara pregatire, ce stiam noi la etatea aia, la 19 ani: abia ne luase in armata si ne-au trimis pe front. Am fost si decorat, medalia am s-o las mostenire stranepotului acesta al meu, care o arata si spune la toata lumea ce i-am povestit eu si prin ce am trecut.
- Si cand v-ati intors acasa, au venit si comunistii la putere. Ce s-a schimbat atunci in viata dvs. de pescar?
- Cand am venit acasa, am pescuit cu tata un an de zile, la flota, ca se infiintase flota de larg - asta a fost in "46. In "47 m-au trimis la Mamaia, la scoala de brigadieri, ca parintii nostri stiau pescuitul, dar nu stiau carte, nu stiau nici o bucva si atunci era nevoie de cineva care sa tina evidenta, socotelile la brigada. Pana au venit comunistii mergea, inainte nu-ti trebuia multa carte - veneai cu barca cu peste, te duceai la cherhana, unde era agentul care-ti cantarea pestele, pe loc iti dadea si banii... Dar cand au venit comunistii, era nevoie de scripte, sa nu se uite, sa nu se fure... Si tot pestele se preda la stat. Noua ne dadea 12 kilograme de peste pe luna gratis, "tainul pescarului", cum spuneam noi - atat aveam dreptul. Si ajunsesem tanar brigadier, la 22 de ani jumate, 23 de ani, sa conduc pe tata, pe unchii mei, iar mie mi-era rusine sa lucrez cu tata - cum adica sa-l conduc eu pe tata, cum sa-i spun "Tata, du-te si fa treaba cutare!", sau cum sa-l cert, ca uneori greseste pescarul si trebuie sa-l certi, nu? Cum as fi putut eu sa-l cert pe tata? Nu indrazneam. Inainte era un respect fata de parinti, acum de-abia asteapta copiii sa te certe. Da, acum ei sunt mai destepti ca noi, dar inainte noi nu, inainte noi ne respectam parintii - daca tata imi spunea sa fac asa, asa faceam. Si atunci, tata mi-a spus: "Tu ramai in brigada asta si eu trec la alta brigada!". Pe urma am lucrat eu si-n alte parti. Tot cu peste, pana la pensie, pana in "82, acum 15 ani.
- Si dupa ce ati iesit la pensie, ati continuat sa pescuiti...
- Eu n-am intrerupt niciodata pescuitul. Acum pescuiesc singur, am barca mea si merg cu un nepot de-al meu, care e student, dar care ma ajuta vara. Mergem la guvizi. Pica: 7-10-15 kilograme, scoti o bucata de paine, si mai aduci si acasa 2-3 kile, pentru mancare.
- Dedea Romka, la ce ora va sculati dimineata, sa mergeti la pescuit?
- La 3 ma scol, pregatesc sculele si la 3 jumate plec de-acasa, la 4 deja sunt pe mare. Cum e marea la ora aia? E intuneric, cateodata e vant si frig, dar dupa ce rasare soarele e mai bine, se incalzeste, dar noi ne incalzim tragand la rame... avem si motor, dar sunt motoare din astea vechi, le-am cumparat de la C.A.P. - cositoarele alea de 4 cai putere - si de multe ori se strica si atunci tragem la rame, vasla e mai sigura, nu se strica. Ca e si pescuitul asta o patima, ce sa faci, o pasiune, uite, eu fara asta n-as putea sa traiesc! Alta meserie n-am invatat, ce pot sa fac? Dar ne si place marea, ca ne-am obisnuit cu ea de copii si orice meserie, daca o faci de mic copil, te obisnuiesti cu ea si ti-e draga. Si e frumos pe mare, te duci doi-trei in barca, discuti acolo, vorbesti, prinzi peste. Ce vorbim cand suntem pe mare? De-ale noastre - de pescuit, de multe ori de necazuri, ca nu se-ajunge, sau de familie, treburi de-astea.
- Cum va orientati pe mare, cum aflati locurile cu peste?
- Noi aruncam sculele (talienele, paragatele) departe, la vreo 15 kilometri de mal, si nu punem semne pe mare, ca daca punem semne le fura, ca sunt oameni rai - si pescari, si graniceri - care cauta si ne iau pestele. Si, de aceea, ne orientam dupa semne de la mal, avem movili, pe urma avem locuri, avem granita, foisorul si zicem foisorul pe movila cutare, sau foisorul pe casa lui Buciulescu, de exemplu. Trebuie sa ai doua semne care se suprapun ca sa gasesti locul. Si atunci cand am ajuns la semne, lansam o male cu patru gheare, o ancora mica, si tragem cu ea pe fund si ridicam talionul si il controlam, luam pestele si-l lasam iar acolo, sau daca nu, il schimbam in alta parte, dar tot fara semne, ca altfel nu mai gasim nimic.
- Sunt sigura ca ati infruntat marea si pe vreme rea, asa-i?
- A, dar de cate ori?!... Pai, cand eram la "Octombrie Rosu" (acesta era un vapor mare, care avea pe el fabrica de conserve si fabrica de faina de peste; peste 120 de oameni lucrau pe el), stateam cate 24 de zile pe mare, dormeam in barca, mancam in barca (aveam ceaun la noi si gateam in barca). Si de multe ori ne prindea furtuna, noaptea, venea cate o vijelie naprasnica, iar noi trebuia sa ne odihnim, ca munceam toata ziua si nu puteai sa stai treaz zi si noapte. Si eram trei in barca: doi dormeau si unul scotea cu galeata apa din barca si pe urma obosea ala, se culca si se scula altul si scotea apa, ca turna peste noi apa, asa valuri mari erau, si noi dormeam acolo, tinea cateodata cate 3-4 zile furtuna si stateam in ancora, ne balanganeam acolo, la adancul ala, ca o coaja de nuca pe apa, si marea mugea in jurul nostru.
- Dupa atatia ani de experienta, care e cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stie un bun pescar?
- Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stie, este sa cunoasca timpul. Sunt semne pe luna, cand luna e pe cer si se vad niste urechi rosii, asa - asta inseamna vant; sau dimineata, cand rasare soarele, iar arata semne - sunt niste raze langa soare, sau cand e vant puternic, cand rasarele soarele, e o dunga rosie peste el, care inseamna nor, dar noru-i departe si pana vine la noi, mai dureaza.
- Nea Romka, ce pregatiti dvs. din peste, ce va place cel mai mult?
- Depinde de peste, care-i cel mai bun; morunu-i cel mai bun (cel mai mare morun pe care l-am prins avea 236 de kilograme), din el faceam si tocana, si gratar si orice, ca era peste mare. Din pestele asta mic - din hamsii si ceace - se face ciorba. Noi, pescarii, inainte sa plecam pe mare, dimineata, mancam ciorba de peste, si o facem asa: fierbem peste marunt, strecuram zeama si pe urma bagam zarzavatul (rosii, ceapa, ardei gras - tocate) si se fierbe bine acolo si pe urma se pun bucati de peste mare si acrim cu otet. Iar felul doi, saramura, o facem pe gratar. Si asta mancam cand ne intoarcem de pe mare. Mie imi place cel mai mult plachia de crap: pestele curatat si dat cu sare se unge cu untdelemn pe dinafara si pe dinauntru si se pune in tava, pe un strat de ceapa calita, felii de rosii si de ardei gras. Se pune piper, foaie de dafin, cimbru si se da la cuptor, iar cand e aproape gata, se pune un pahar de vin alb. Inainte era peste mult, era calcan mult, era nisetru, era pastruga, puneam in ciorba si o bucata de calcan, puneam vreo doi lufari, o palamida, si iesea mult mai gustoasa. Inainte, palamida era, scrumbie era, acuma nu mai e nimica, s-a terminat. Scrumbia albastra - care era cel mai mult peste - a disparut de-acum vreo 20 de ani. Palamida a disparut - sunt vreo 15 ani de cand nu mai este, zaganul a disparut la fel, vreo 7-8 ani de cand nu mai este; se mai prinde cateodata putin, asa. Ce a mai ramas aici? Scrumbie de Dunare - in luna martie, daca e timp bun, atunci o prindem noi. Restul, afara de scrumbie de Dunare, nu prindem nici un fel de peste bun, nimic, decat peste din asta marunt, nici stavride nu mai e, uite, nici anul trecut n-a fost stavride, nici anul asta. Acum e perioada lui si nu este.
- Cum stati cu sanatatea, Dedea Romka, dupa atatia ani petrecuti pe mare?
- Slava Domnului, bine, nu ma plang. Ma mai dor picioarele, ca am facut reumatism, stand cu cizme pana la genunchi, mereu ud la picioare. E si grea viata de pescar, dar e mai mult periculoasa. Eu m-am rasturnat de vreo patru ori cu barca, dar am avut noroc, n-am patit nimic.
- Povestiti-ne si noua o asemenea intamplare.
- Pai, sa va spun cand m-am rasturnat eu prima data cu barca. Era in 1947, atunci m-am insurat eu, in "47, in octombrie, pe 14. In "47, pe 24 decembrie, tata imi zice mie - ca eu eram cel mai mare dintre frati: "Hai, incarcati paragatele, ca maine e sarbatoare, e Craciunul pe nou si se cumpara peste!." (Noi, lipovenii, tinem sarbatorile dupa calendarul vechi, adica decalate cu 14 zile). Inainte nu exista sa n-ai peste pe masa la sarbatori de-astea, la dezlegarile din post. Acuma nu mai tine cont nimeni, ce mai tine lumea cont acum? Acum nu se mai tin nici posturile. Eee, si cum va spun, am aruncat, eu si frate-meu mai mic, paragatele, pe 24 decembrie seara, ca era timp frumos; am venit acasa pe la ora 7-8 seara, intuneric... a inceput ploaia, lapovita, zapada si pe urma vant, vifor, ger. Si sculele noastre erau in apa. Furtuna putea sa le rupa, sa le duca valurile, sa le pierdem. Eu dormeam cu nevasta-mea, aveam trei luni de cand ne luasem. Tata vine la mine si zice: "Romka, tu auzi ca e furtuna la mare?" Zic: "Da, mai tata, ce-i?". "Pai", zice, "nu mergeti sa scoateti paragatele?" Eu speram ca n-o sa ne trimita pe mare, ca la o asa furtuna mi-era frica, dar n-aveam curaj sa-i spun lui tata: "Nu merg, ca mi-e frica!". Zic: "Da, mergem, uite, eu ma-mbrac acum si mergem!". Eu credeam ca fratele meu, cu care trebuia sa merg si care era mai mic decat mine cu trei ani, n-o sa vrea sa mearga si o sa spuna el tatei ca ii e frica si ca nu mergem. Da el, tanar si fluturatec cum era, credea ca marea asa e, o joaca. Il vad ca se-mbraca, vine. "Ce-i, ma?" "Pai nu mergem la mare?" "Pai, tu stii ce-nseamna marea acum, ma?" - i-am zis. Eu deja stiam. El n-apucase prea mult pe mare, ca el dupa mine a fost plugar, cand eu am fost pescar. "Bine", zic, "vedem noi ce-om face!" Am plecat, n-am mai spus nimic. Mama il vedea pe tata ca se-nvarteste prin curte la ora trei noaptea. Ea zice: "Tu ce te plimbi?". Tata avea frica sa-i spuna mamei ca el ne-a trimis pe noi pe mare, sa scoatem sculele. Da ea zice: "Mai, tu nu cumva ai trimis copiii la mare?". El zice: "Da, pai nu trebuie sa scoata paragatele?!..." Mama, cum e mama intotdeauna, mai cu mila de copii, a-nceput sa-l certe: "Nu ti-e rusine? Va sa zica tu ai trait atatia ani de zile si tot vrei sa mai traiesti, iar copiii astia mici, de-acuma i-ai trimis sa moara? Tu de ce n-ai plecat cu ei? Daca tu esti asa de grozav si nu ti-e frica de mare, de ce n-ai plecat cu copiii la mare?." Si-am plecat noi pe mare, ce sa vezi: intuneric, vijelie, marea urla, spuma era pe valuri, valuri mari. Cu chiu, cu vai, am reusit si am scos sculele, au mai ramas doua bucati de paragate, pe 600 de carlige. Mai, si cand am ajuns sa scoatem si bucatile alea doua, a venit un val mai mare decat barca, ca barca noastra avea 7 metri jumate, valul avea vreo noua... Si barca n-a mai urcat pe creasta, ca noi stiam sa manevram barca, a dat-o asa peste cap si noi ne-am dus, cu paragate cu tot, cu peste cu tot, ca tata nu voia sa piarda paragatele pe furtuna, asa a pierdut tot, s-a dus totul in apa, cu noi cu tot. Eu, cand am vazut ca ne-am rasturnat, avand deja experienta pe mare, i-am zis lui frate-meu sa nu se sperie si i-am tras cizmele din picioare de la el, el mi-a tras mie cizmele, apoi l-am legat cu o funie de brat, ca intotdeauna la barca este un cap de funie, la vreo 20 de metri pentru asa ceva. L-am legat, zicandu-mi in gandul meu ca, chiar daca se-neaca, barca o sa-l scoata la mal. Ca altfel, sunt multi care se-neaca si pe care-i poarta valurile si curentii luni intregi. Da el zice: "Ce ma legi, ma, ce, crezi ca mi-e frica ca o sa ma-nec?". Avea curaj el! Bine ca avea curaj, era tanar fluturatec!... "Ma, zic, eu te leg de barca pentru ca, atunci cand vezi ca vine valul, tu sa te dai la fund, legat de funia asta. Dupa ce trece valul, te tragi de funie repede si te tii de barca putin, ca sa te odihnesti, pana la valul urmator!" Si asa am stat noi doua ore in apa aia inghetata, doua ore am rezistat, ca daca ne dezbracam, muream; dar nu ne-am dezbracat, decat cizmele le-am tras, am stat cu ciorapi, cu pulovere de lana, lucrate de mama. Dupa doua ore am iesit la mal, dar nu mai stiam de noi, eram obositi. Si tata, cand a vazut ca a facut greseala asta, a anuntat pe toti pescarii din satul 2 Mai si s-au insirat toti pe tarm pana la Vama Veche, ca nu stiau unde ne scoate valul. Si daca nu erau pescarii acolo, ne inecau valurile la mal, ca noi eram obositi si cum te ridicai in picioare, te lovea valul, te trantea jos si te tragea inapoi. Si uite asa te trage pana obosesti si pe urma nu mai rezisti si te ineci, ca tiganul la mal. Si ne-au luat de acolo si cand ne-au scos din apa noi am inghetat complet, vezi, cum eram uzi, ger afara... Si ne-au dus asa, ca pe busteni, ne-au luat cate doi-trei la schimb in carca si ne-au dus acasa. Si aveam bai din alea lipovenesti noi inainte, cu abur puternic, si imediat ne-au bagat in bai. Si nici n-au putut sa mai desfaca hainele de pe noi, inghetasera si se lipisera de piele - le-au taiat bucati si ni le-au scos - si am facut imediat baie fierbinte, apoi calda, si am stat in baie acolo vreo doua ore, curgea apa asa de pe noi... Pe urma ne-au uns cu gaz si cu spirt, cum se facea inainte, cu leacuri babesti, si pe urma ne-a dat cate o cana cu vin cu piper negru fiert, ca sa stranuti, sa iasa raceala aia. Asta a fost prima mea incercare la mare, aveam 23 de ani atunci. Ultima data m-am rasturnat cu barca pe 13 martie, anul trecut, cand instalam talienele; baietii astia tineri mi-au pus intr-un capat de barca un colac de sarma de otel si eu n-am vazut, si cand m-am ridicat, barca s-a dezechilibrat, s-a intors cu ciocul in sus si s-a rasturnat. Am sarit din barca si am inceput sa strig si au venit cu o salupa dupa mine, dupa vreun ceas, noroc ca m-au vazut.
- Dedea Romka, credeti ca pescuitul mai e o meserie de viitor?
- Nu vedeti dumneavoastra ca tinerii nu mai invata pescuitul, ca nu mai au pentru ce sa invete? Noi, batranii, am invatat, si asta am facut toata viata. Noi stam si pe mult, si pe putin. Dar tinerii nu stau. Ei stau o luna, doua, in aprilie si mai, cand se prinde peste mai mult. Ca pe urma, cum s-a incalzit apa, pestele se duce la adanc, pentru ca daca apa e murdara la mal, poluata, el pleaca la adanc. Sa castigi bani doar doua luni pe an, nu prea le convine celor tineri. Ei se apuca de afaceri, sau pleaca sa lucreze in Mangalia sau in Constanta, pe santier. Daca nimeni nu face nimic sa curete apele de poluarea asta, curand n-o sa se mai prinda nici un peste in Marea Neagra.
Stam afara, la masa din gradina lui Dedea Romka, si sorbim din paharelele mici, de sticla groasa, ultimele picaturi de rachiu. Dedea ne arata, rasfoind cu mare grija, foile pergamentoase, cartile sfinte, vechi de sute de ani, aduse de stramosii sai barbosi si cu ochi albastri, de pe malurile Volgai, pana aici, in tinuturile dintre gurile Dunarii si mare, unde si-au gasit intai salas. Dragos, stranepotul de 9 ani al lui Dedea Romka, silabiseste pe ceasloave literele chirilice pe care strabunicul sau i le-a deslusit prima data si este mandru ca a doua zi, duminica, va citi la biserica intaiul sau "molitveni nacealo", si va canta, alaturi de ceilalti copii, la slujba pe care preotul comunitatii lipovenesti o va tine in limba neamului sau. Linistea si umbrele noptii pogoara peste casa lui Dedea Romka, aflata mai departe de centrul satului, unde petrecerile turistilor zgomotosi sunt in toi. In tufele de craite cu miros amarui din gradina taraie neobosit greierii, iar intr-o curte vecina rage un magarus speriat. Dedea Romka isi odihneste pe genunchi mainile brazdate de ani, de munca, de apa sarata a valurilor pe care vaslele barcii sale le taie zilnic, de mai bine de sase decenii. Tace, privind induiosat, cu ochii sai albastri, luminosi, spre stranepotul care continua sa spuna, cu poticneli, dar constiincios, rugaciunile in molcomul grai slavon. Maine, ca in fiecare zi, la ceasurile trei ale diminetii, Dedea Romka se va trezi, isi va pregati sculele si va pleca pe mare, la pescuit.