Corespondeta din Los Angeles
Catrinel Arion
"Nationalitatea sufletului nu se poate schimba"
O cunosc pe Catrinel din primii ani ai adaptarii mele in America. Intr-o zi, mi-a cazut in mana un ziar din Los Angeles, care avea pe coperta o ilustratie semnata cu numele ei. Am sunat-o sa o felicit si am intrebat-o daca i-ar placea sa scriu un articol despre ea pentru revista la care colaborez in Romania. S-a bucurat si, in aceeasi zi, pe veranda casei in care locuiesc, am inceput conversatia.
- M-am nascut in Bucuresti, din parinti moldoveni. Copilaria mea a fost marcata de un vis. La 8 ani, am visat ca eram la complexul sculptural al lui Brancusi de la Targu Jiu. Am intrat pe sub Poarta Sarutului, am stat la Masa Tacerii si m-am ridicat la cer pe Coloana Infinitului. Am simtit vantul si respiratia frunzelor. Cand m-am trezit dimineata, i-am spus mamei de visul despre Brancusi. "Cum l-ai vazut pe Brancusi, ca tu nici nu ai fost la Targu Jiu?!", mi-a spus ea. Dar eu fusesem acolo. Am simtit ca am fost acolo. Am simtit prundisul, pietrisul sub picioare, cand mergeam. Am ascultat pasarile cantand, cum le aud si acum la tine, erau senzatii reale. Pana la urma, tot mama a deslusit povestea. Ea a fost la Targu Jiu, cand era insarcinata cu mine, la sapte luni. Mai tarziu, am gasit propria mea explicatie si m-am impacat cu visul acela, care m-a urmarit foarte mult. Era imaginea dimensiunii mele spirituale, o proiectie despre cum se va realiza viata mea. Visul acela a fost inceputul drumului meu spre pictura. Este adevarat ca am avut si prin familia mea legatura cu arta. Tatal meu lucra in Industria Usoara ca inginer, la un departament de imprimeuri si tesaturi de matase, si de mica am inceput sa lucrez cu culori si cu tempera. Mama mea, Teodora Economu, a fost actrita la teatrul Ion Vasilescu si la Teatrul National. La noi in casa veneau artisti, poeti, scriitori, prieteni alor mei. Am facut Liceul de arte plastice si am terminat si Facultatea de Arte, unde am studiat grafica, la clasa profesorului Gheorghe Ivancenco. Am fost fascinata de culoare, am scris versuri despre culori si visam pomi colorati si oameni colorati. Culoarea m-a urmarit mereu. Serile, imi imaginam cum aruncam boabe de orez colorate pe geam si cand atingeau pamantul, tiuiau si zburau in sus si se lipeau de cer. Cand se adunau multe, multe boabe de orez, deveneau stele si faceau conturul unui profil enorm, care s-a intors spre mine, mi-a zambit si am vazut chipul lui Iisus Christos.
Catrinel Arion traieste in America de mai bine de 18 ani, dar sensibilitatea ei este pur romaneasca: este deschisa, comunica franc.
- Ma simt ca la bunicii mei, Emanuel, ascultand pasarile din curtea ta. Am senzatia ca stau cu tine de vorba la Botosani. Locul acesta, pe care ni l-am ales pentru noua noastra viata, seamana mult cu locurile in care am trait si am crescut. Cu toate ca mi-a fost greu de multe ori aici, incet-incet, am inceput sa ma adaptez.
- Povesteste ceva despre copilaria ta romaneasca.
- Cand parintii mei au divortat si mama nu a mai avut locuinta, eu am fost din clasa a doua pana in clasa a opta la o scoala-internat. Intram in scoala lunea si plecam vineri seara. Era o scoala foarte frumoasa, o fosta manastire, cu picturi si ceramica. Doamna Tacciu, bibliotecara, imi expunea lucrarile si ma lasa sa am un loc al meu, sa ma uit in cartile de arta. Mi-a spus de multe ori ca eu voi deveni mare artista. Si familia si rudele mele ma incurajau. Imi preziceau un viitor stralucit in domeniul artei. Mi-au spus ca Dumnezeu mi-a dat talent, iar eu nu trebuie sa-l ignor.
- De ce ai plecat din Romania?
- Plecarea mea nu a fost un act de bravura sau aventura. Am vrut sa vad toate muzeele lumii, sa fiu in ele si sa traiesc libera spiritual. Inainte sa plec din Romania, in Israel, unde sotul meu se reunea cu familia lui, tatal meu se imbolnavise, dar nu stiam cat de grav. Credeam ca are o depresie cauzata de plecarea mea. Cand am plecat, mi-a spus ca nu ne vom mai vedea. A avut o premonitie ca nu va mai trai si, dupa trei luni, s-a prapadit. Imi aduc aminte ca ultima oara cand l-am vazut, mi-a dat sa mananc pepene rosu. Cand am ajuns in America, am citit undeva ca doi artisti mari din Mexico, dupa ce au pictat pepene rosu, au murit! Frida Campo si sotul ei, Diego Rivera, un mare muralist. Se pare ca pepenele rosu este un simbol al mortii. In Israel, am expus la cateva galerii si am fost apreciata de catre un organizator de expozitii si colectionar de arta de la Muzeul de Arta Moderna din Ierusalim, care mi-a cumparat un tablou. Din Israel am plecat in Italia si in Franta, despartindu-ma de sotul meu. Oricum, eu doream sa emigrez in America. Pana atunci, in Italia, pe scarile Pietei Di Spania, vindeam gravuri la turisti. Am avut lucrari si in Galeria Larco din Roma. Biograful lui Picasso, Mourlot, a scris ministrului de cultura ca lucrarile mele sunt atat de valoroase, incat pot sa aduc o contributie importanta la patrimoniul artei franceze. Dupa acea scrisoare, am primit dreptul de a fi artist privilegiat cu rezidenta in Franta, o tara unde valorile culturale si artistice sunt foarte pretuite. Dar eu am vrut sa fiu pionier in America, si asa mi-am imbarcat destinul in avion si am zburat peste ocean. Visul nu se potrivea insa cu realitatea. Cand am luat viata in piept si a trebuit sa-mi castig singura existenta, orizontul asteptarilor mele si-a mai pierdut din culori. Nu stiam limba, nu stiam sa conduc si in Los Angeles masina este extrem de necesara. In afara de pictura si gravura, nu vedeam ce pot face. Deci acesta era campul pe care trebuia sa lupt, sa conving ca sunt buna. Am inceput sa fac ilustratii si concepte de reclame. Primul serviciu a fost la o agentie care facea reclame la filmele care trebuiau sa apara. Se lucra foarte dur si repede, eu nu eram obisnuita si nici pregatita si am pierdut repede serviciul. Incet-incet, am inceput sa ma obisnuiesc cu ritmul si cu limba si am devenit ilustrator, apoi Art Director la o revista. Scoala de arta mi-a fost recunoscuta si am fost angajata la inceput pentru comenzi si servicii care erau in legatura cu Europa. Aveam cinci portofolii: unul de gravura, unul Story Bord Artist, unul de ilustrator de Grafic Design, unul de Picturi Murale, altul de pictura. In general, am cautat sa-mi gasesc de lucru in toate aceste domenii ce au creat in capul meu o harababura. Noi, imigrantii, la inceput nu avem de ales. Trebuie sa ne platim chiriile, trebuie sa ne luam si o masina, trebuie sa si mancam, mai trebuie sa mai mergem si la cate un film, ca sa nu ne simtim roboti care muncesc si muncesc mereu. Lucrand mult, in multe domenii, am inceput sa fiu buna si mai ales recunoscuta. Acum, apartin de Academia de Art and Sciences pentru filme comerciale. Sunt intr-un juriu prestigios pentru filme comerciale, iar ca pictura, am expus in multe galerii din Los Angeles si San Francisco si am avut lucrari expuse la Muzeul de Arta din Los Angeles. Ilustratiile mele se vand in toata lumea si sunt bine platite, se bucura de aprecieri. Zilele acestea, una din ilustratiile mele a aparut pe coperta revistei "Il Tempo" din Italia. Dar n-a fost totdeauna asa de usor. Timp de noua ani, stateam la telefon trei saptamani din luna ca sa gasesc comenzi, iar o saptamana lucram sa le execut. Acum, nu mai am trac si nu ma mai sperii de nimeni. Cand caut de lucru este ca si cum ma duc sa iau cu asalt reduta pe care trebuie neaparat sa o cuceresc. Nu exista nu se poate, nu exista nu stiu, nu exista nu pot. Americanilor nu le place sa spui nu. Nu le place negatia, sunt optimisti si mai ales pozitivi. Le place sa te vada ca esti perseverent si nu te lasi, nu renunti. Piata publicitatii este foarte fierbinte, concurenta e mare, multi se zbat sa obtina comenzile cele mai bine platite.
O intreb pe Catrinel ce se intampla cu visul ei din copilarie. Daca nu i-e dor de pictura, daca nu tanjeste dupa culori.
- Poti sa faci si pictura, dar arta - cand se vinde, cand nu se vinde, si aici, in America, ai mult de platit. Cand te obisnuiesti cu un anumit standard de viata, parca nu-ti vine sa dai cu piciorul la comenzile publicitare, chiar daca numele tau nu figureaza pe ele. Viata mea sta in mainile mele. Eu decid, cu ajutorul lui Dumnezeu, ce vreau sa fac. Aici, daca muncesti si iti platesti impozitele, nu ai probleme. Vrei sa fii cunoscut, depinde numai de tine. Pile nu exista. Poti sa fii si un mare artist, daca lucrarile tale se vand. Dar batalia este mare si de multe ori - nedreapta. Cu munca in publicitate, viata e sigura.
- Cu dorul de tara ai izbutit sa te acomodezi?
- Tara mea este-n mine si o port cu mine mereu. Ea exista in culorile mele, in picturile mele despre copaci. Copacii mei sunt copacii din curtea copilariei, chiar daca alte imagini se suprapun peste imaginea lor. Oamenilor buni si sensibili, patria li se inoculeaza odata cu viata si este o veritabila sinucidere sa incerci sa scapi de imaginea ei. Important este ca aceasta imagine, melancolica cateodata, sa poata fi convertita in optimism. Imi pare rau ca se stie atat de putin despre Romania aici, printre americani. Nu se stie aproape nimic despre tara noastra, originea noastra, despre natura superba de la noi de acasa, despre poetii nostri, despre manastirile noastre atat de frumoase si unice. Sper, totusi, sa apuc si clipa aceasta de bucurie, cand toate astea se vor vedea si aici. La urma urmei, venim in America insotiti de o personalitate aparte. Generoasa tara care si-a deschis bratele ca sa ne primeasca la sanul ei va fi fericita sa ne cunoasca nu doar harnicia si inteligenta, ci si sufletul romanesc. Nationalitatea lui nu se va schimba niciodata. Emanuel Tanjala