Biserica studentilor
In peisajul clasic, european, al Bucurestilor dintre cele doua razboaie, marcat de constructiile "imperiale" inaltate pe vremea regelui Carol I, Biserica Rusa reprezinta mai degraba o "bizarerie" arhitectonica, cu clopotnitele ei in forma de bulbi de ceapa, acoperite de solzi aramii. Vecina cu sobra si impunatoarea cladire a Universitatii bucurestene, Biserica Rusa pare un personaj pitoresc din povestile cu Ivan Turbinca. O poveste care se prelungeste insa si in realitate, cu acelasi iz de "fantastic" si de "neasteptat". Biserica Rusa e azi Biserica studentilor ortodocsi
Un dar rusesc
Deoarece, in anii celui de-al doilea razboi mondial, toata arhiva a luat drumul Moscovei, istoricul constructiei se reconstituie astazi cu greu, din insemnari fragmentare, pastrate intamplator, in care pana si numele celor implicati apar jenant de incomplete. De pilda, este vorba de un ambasador, un anume Ghiers, care a obtinut din partea curtii imperiale ruse suma de 600.000 de ruble aur pentru edificarea unui locas de cult, rezervat ambasadei si comunitatii restranse ce gravita in jurul ei. Lucrarile au inceput in 1905 si s-au incheiat in 1909, fiind strict supravegheate de arhitectul rus Prevbrajenski. Cele sapte cupole au fost poleite cu foita de aur. Viscolele si ploile au spalat de mult acea stralucire pretioasa, in schimb, caramida falsa - placile de ceramica ce imita caramida si placheaza exteriorul in intregime, inclusiv turlele - si-a conservat neatins ocrul dulce, imbinat intr-o atat de fericita intalnire cu verdele-peruzea, albastrul profund si putinul rosu al mozaicurilor de sub acoperisuri.
La slujbele de dimineata, cand ferestrele inguste din inalt primesc cateva raze de soare, se poate intrezari sub straturile de fum si praf, depuse in decurs de decenii, pictura murala - opera a pictorului Vasiliev - care trebuie sa fi fost candva de o mare frumusete. S-a reusit restaurarea ei in doua randuri: in 1948 si in 1967. Astazi, a devenit necesara o a treia restaurare. Pana cand ea va fi posibila, intunecimea peretilor ramane sa contrasteze frapant cu splendoarea luminoasa a catapetesmei, reprodusa intocmai dupa cea a catedralei Sf. Apostoli din incinta Kremlinului.
Tarnosita - adica sfintita - la 25 noiembrie 1909, biserica Sf. Nicolae a ramas sub jurisdictia patriarhiei ruse pana in 1934, cand Nicolae Titulescu, la acea data sef al diplomatiei romane, obtine ca ea sa fie cedata spre administrare Universitatii din Bucuresti. Ceea ce, pe atunci, n-a starnit nici un fel de uimiri sau controverse, dat fiind ca in Occident, de exemplu, scolile si colegiile poseda frecvent capele proprii. Avea sa functioneze ca paraclis universitar mai mult de un deceniu, pana la instaurarea regimului comunist in Romania. In 1947, reintra sub autoritatea Moscovei, insa, cum Rusia pravoslavnica nu mai exista iar ambasadorii evlaviosi erau doar o amintire, in Biserica rusa vor sluji ani de-a randul preoti romani basarabeni, tinand slujbe hibride, in rusa si romana. Din 1957, patriarhia moscovita renunta oficial la acest locas, care devine proprietatea Bisericii Ortodoxe Romane. In ianuarie 1992, un grup de studenti din Universitatea Bucuresti solicita reintoarcerea bisericii la statutul de paraclis universitar. Patriarhul Teoctist se sfatuieste cu consilierii sai si decide afirmativ. Preotul paroh Vasile Gavrila imi povesteste ca in acel moment s-au ridicat, razlete, si unele glasuri ironice, care intrebau daca de acum inainte serviciile divine se vor organiza cumva pe bresle: pentru studenti, pentru profesori si, de ce nu, pentru ingineri, pentru medici... Parintele Vasile considera ca argumentele teoriei sunt de prisos. El are un singur raspuns: faptul ca Biserica studentilor era necesara este demonstrat pur si simplu prin ceea ce ea a devenit, din 1992 si pana astazi.
Enoriasii adolescenti
"Trupul lui Hristos primiti/ Si din izvorul cel fara de moarte gustati", intoneaza vocile barbatesti din strana, in vreme ce sirul de tineri, ce-si poarta lumanarile aprinse ca pe candela vesnic treaza a sufletului, inainteaza incet spre sfantul potir, intr-o procesiune solemna, pentru a primi impartasania. In multe biserici se prefera cantarea corala, insa aici s-a optat pentru cea psaltica. Parintele Vasile imi explica de ce: "In biserica ortodoxa cantarea este o rugaciune si nimic nu poate exprima mai bine rugaciunea decat cantarea psaltica. Prin cea corala, de multe ori se realizeaza, de fapt - iertat sa-mi fie cuvantul - o atmosfera de spectacol. Credinciosii asista, fara sa se implice in rugaciune. Dimpotriva, cantarea psaltica le da posibilitatea sa se angajeze, sa participe. De altfel, aceasta este cantarea pe care biserica ortodoxa a avut-o la inceputurile sale. Mai tarziu s-a pierdut".
Intr-adevar, intoarcerea catre inceputuri, stradania de a redescoperi si retrai traditia sunt evidente la Paraclisul universitar, in randuielile liturgice, ca si in atitudinea celor prezenti la slujbe. Aici s-au reintrodus vecerniile de sambata, indeobste suprimate din programul bisericilor. S-a reluat si practica, socotita anacronica, a liturghiei de seara, a Darurilor mai inainte sfintite, astfel incat, cel putin o data in post, enoriasii sa se poata impartasi dupa ce au ajunat o zi intreaga. Aici spovedaniile sunt convorbiri amanuntite si temeinice, prelungite atat cat se simte nevoia, iar tinerii asteapta patru sau cinci ore, exersandu-si binecunoscuta virtute crestina numita rabdare, fara sa se revolte, fara sa obiecteze, fara sa masoare cu ceasul in mana timpul celor dinainte. Aici, fetele nu trec pragul, pana n-au scos din buzunar sau din geanta basmaluta cu care-si vor lega parul, fiindca apostolul Pavel a spus ca femeia trebuie sa se roage cu capul acoperit. In semn de smerenie. Iar la liturghia de duminica, nu numai strana canta, ci toata biserica, intr-un cor urias. Ascultandu-l, privind chipurile inseninate ale tinerilor ce ocupa spatiul bisericii la refuz, intelegi ca autentice sunt aici nu doar arhitectura si muzica, regulile si formele liturgice, autentica este, mai presus de toate, credinta acestor copii. Asa de vie si de puternica, incat se revarsa asupra ta ca un talaz, te smulge din scepticismul tau si te inalta cu sine. Orice om de varsta a doua sau a treia ar trebui sa traiasca macar o data aceasta experienta. Preotul paroh n-are nimic impotriva: "La noi, nu se intra pe baza legitimatiei de student".
Registrul cu intrebari
Biserica este un spatiu sacru, in care se savarsesc Sfintele Taine si unde mergem sa-L intalnim pe Dumnezeu in rugaciune. In acelasi timp, si nu mai putin, biserica este o scoala. Predicile ne ajuta sa patrundem sensurile Evangheliei, sa le raportam la lumea prezenta si la viata noastra personala. Prin cateheze facem cunostinta cu normele ortodoxiei si cu principiile moralei crestine. Toate acestea par a presupune o comunicare intr-un singur sens: de la preot la credinciosi. Totusi, la Paraclisul universitar, lucrurile stau intrucatva altfel. Aici, biserica a stabilit cu enoriasii sai o relatie pe care, cu un termen nu tocmai religios, am putea-o numi interactiva.
Pe o masuta, la intrare, sta un registru care nu mai arata foarte frumos, pentru ca a trecut prin multe maini. Are libertatea sa-si noteze in el intrebarile oricine doreste sa-si clarifice o nedumerire, sa afle mai mult despre un subiect anume sau chiar sa conteste ceva. Unele intrebari isi vor primi raspunsul la sfarsitul predicii, altele - dupa cateheza de sambata seara; in fine, cele ce obliga la o expunere mai ampla vor deveni teme ale unor cateheze viitoare.
Originalul registru s-a nascut din nelinistile unui preot, care si-a pus si continua sa-si puna el insusi numeroase intrebari. "Nu o data, cand tineam o predica sau o cateheza, m-am intrebat daca nu cumva ea zboara pe deasupra celor carora le vorbesc, sau se impotmoleste undeva si nu ajunge la sufletul omului, nu raspunde preocuparilor lui. Marturisesc ca de multe ori mi-a fost greu sa tin o predica sau o cateheza, cand nu-i puteam gasi o adresa concreta. Pentru ca, stiti, de teorie toti ne-am saturat. M-am straduit sa intuiesc problemele oamenilor. Ei bine, nu-i usor deloc." Calea cea mai sigura de atac contra incertitudinilor era dialogul: asa au aparut discutiile de dupa cateheze, apoi intalnirile de la domiciliul familiei Gavrila. "Stateam in gazda pe vremea aceea si i-am invitat acasa. Imi veneau cateodata cu niste intrebari simple de tot, de exemplu: de ce ne inchinam? Asemenea intrebare n-ar fi indraznit sa-mi puna la biserica. Pentru cei care ezitau sa ma abordeze direct, am infiintat registrul acela. Pe urma, n-a mai fost loc la noi si a trebuit sa ne mutam cu discutiile in biserica." Pe urma, adica, au venit rand pe rand baiatul si fetitele parintelui Gavrila. Astazi, sotii Gavrila au patru copii, ultima nascuta a fost botezata la sfarsitul lui martie. Iar discutiile ocupa in programul Paraclisului universitar o seara pe saptamana, special rezervata, cea de marti. In afara ei, parintele e adesea prezent la dezbateri organizate de Ascor (Asociatia studentilor crestini ortodocsi romani) in facultati si in caminele studentesti.
Tot cu colaborarea Ascor, se fac pelerinajele de doua-trei zile la manastiri. Acolo, intr-o atmosfera de reculegere, departe de zgomotul lumii, se pot purta pe indelete convorbiri cu parintii induhovniciti. O varianta a pelerinajelor o constituie asa-numitele tabere: de pictura si de muzica. Pe o durata de zece zile - pana la doua saptamani, studentii au posibilitatea sa deprinda pictura religioasa ori cantarile bizantine, sub indrumarea unor iconari sau psalti iscusiti din tara, ca si din strainatatea ortodoxa, mai ales din Grecia. Pentru cei interesati de literatura religioasa, exista un dulap cu trei rafturi de carti. Cam putin, intr-adevar, insa un fond de aproximativ 2000 de volume e pregatit deja, pentru a fi instalat intr-o cladire pe care biserica spera ca o va obtine, fiind vorba de fosta ei casa parohiala. In viitoarea biblioteca urmeaza sa se amenajeze o sala de lectura si una de conferinte.
Ingeri cu legitimatie de student
Carti, prelegeri, dezbateri - toate acestea ar ramane sterile, daca nu s-ar prelungi in dimensiunea trairii crestine. Tinerii pornesc de la gesturi simple. Merg sa-i viziteze pe bolnavii din spitale, pe batranii internati in azile. Aduc cu ei un pachet de alimente, o icoana, un cuvant bun, un suras, un colind. "Nu le dam numai ajutor material, ci si sprijin sufletesc", ma incredinteaza Adrian Soare, student in anul cinci la istorie. De curand, biserica a cumparat douazeci de vase. Cei ce doresc si se simt in stare sa-si ajute semenii aflati in mare nevoie, le iau acasa in timpul saptamanii si le inapoiaza pline, sambata seara sau duminica dimineata. Un grup de studenti le transporta la destinatie, in casele unor familii lipsite de un minim necesar subzistentei, ale unor batrani de soarta carora nu se mai ingrijeste nimeni. Mancarea e proaspata, gatita gospodareste, daruita din toata inima.
"Nu pare doar, ci chiar este o biserica vie." Remarca apartine lui Sabin Voda, anul trei, teologie pastorala. Vine aici din 1994, cand inca studia la Ase. Apoi viata lui a luat alt curs si nadajduieste ca intr-o buna zi va fi preot, "daca are sa vrea Dumnezeu".
Aici nu se trece cu indiferenta pe langa problemele omului de alaturi. La un moment dat, intr-un camin au luat foc niste bunuri, din vina cuiva. S-a pus mana de la mana si s-au platit pagubele. Daca cineva se afla intr-un grav impas financiar, se gaseste un imprumut. Acest sistem spontan de intr-ajutorare ii include si pe mai varstnicii, care intre timp s-au alaturat comunitatii studentesti. Unii sunt profesori, avocati, medici. Ai nevoie de o meditatie, de o consultatie juridica, de un sfat medical? Esti ajutat sau pus in legatura cu cel ce va putea sa te ajute.
Sotii Crasovan, Lucian si Maria, s-au cunoscut la conferintele Ascor. Ea mergea regulat la biserica, el isi cauta inca drumul, facea yoga, visa sa ajunga in India. S-au apropiat, s-au imprietenit, s-au dus impreuna la Clociocov, sa se marturiseasca parintelui Arsenie, care spovedeste ca la carte, cu indreptarul in mana. "M-a intrebat despre noi", isi aminteste Maria, "si cand i-am spus ca suntem numai prieteni, a avut, asa, un zambet. Cred ca e inainte-vazator si a stiut ca nu va ramane o simpla prietenie." Au terminat facultatea, s-au casatorit, lucreaza si s-au asezat la casa lor, chiar daca asta inseamna deeocamdata o garsoniera la ultimul etaj al unui bloc din Militari, pe care o impart cu fetita lor de doi ani, Ioana. Pe peretii zugraviti in culoarea cerului, o multime de icoane facute de ei, litografii aplicate pe lemn, reproduceri ale unor originale celebre: Troita lui Rubliov, Iisus Pantocrator de la manastirea sinaita Sf. Ecaterina, Maica Domnului Prodromita din Muntele Athos, icoana care s-a pictat singura. La randul lor, Lucian si Maria au devenit nasii de cununie si de botez ai altor cupluri, care s-au cunoscut si casatorit in biserica. Astazi, in sirul celor ce se apropie ca sa primeasca sfanta impartasanie, poti vedea parinti cu unul sau doi copii in brate. Se pregateste urmatoarea generatie de credinciosi ai Paraclisului universitar.