Spiritualitate

Corina Pavel
Crucea de leac si povestile Dadei Anica. Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: "Pe vre...

Crucea de leac si povestile Dadei Anica

Dada Anica are mai bine de 90 de ani si nu sufera de nici o boala. Ii e ciuda, doar, ca oamenii nu o mai iau in serios cand spune ca ar vrea si ea sa mearga la sapat porumbul sau la pescuit in baltile dintre Borcea si Dunare, asa cum facea in tinerete: "Pe vremea mea, injunghiam campurile, nu alta!" - spune privind cu tristete pe fereastra blocului urias din Capitala, unde locuieste acum, la o nepoata.

Dada Anica s-a nascut in satul de langa Crucea de leac, la Roseti, si a fost botezata de un cioban ardelean care iernase cu turma in satul lor. De cand s-a pomenit copila, Dada Anica isi aminteste ca in fiecare an, de ziua Izvorului Tamaduirii, tot satul, in par, si oameni veniti de aiurea, umpleau campul din jurul Crucii de leac, cautand tamaduirea trupului si a sufletului. Mai tarziu, Dada Anica s-a maritat, a facut copii si in cele din urma a parasit satul aflat intre Campia Baraganului si duhul apelor Dunarii, si a plecat (dupa ce comunistii au luat pamanturile taranilor) sa-si caute de lucru tocmai in nordul tarii, in Bucovina. Unul din fratii sai, tractorist la Ias-ul din sat, a fost pus de activistii comunisti sa scoata Crucea de leac din locul ei. Au legat-o cu lanturi si au tras-o, si dintr-o parte, si din alta, dar n-au reusit, oricat s-a opintit masina. Cand a vazut asa, fratele Dadei Anica s-a dat jos de pe tractor, si-a scos basca, si-a facut cruce si a zis ca el nu poate sa faca asa un pacat. Si crucea a ramas mai departe acolo, singura, pe marginea drumului.

Crucea de leac e unul din reperele existentei Dadei Anica, dar, in mintea sa, ca in a oricarui om de la tara, datele calendarului religios se amesteca cu cele ale calendarului popular, astfel ca orice poveste despre cele sfinte spusa de Dada Anica contine, invariabil, si un descantec sau o practica magica pagana.

"Era crucea in camp liber, pe un damb, pe marginea drumului. Din vechime, se pomeneste crucea acolo. La inceput, lumea nu stia de puterea ei lecuitoare. Babele din sat povesteau ca pe un drumet l-a prins noaptea pe camp si a dormit la adapostul crucii. Si in vis i-a aparut un om imbracat in straie albe si cu o lumina mare in jurul lui, de buna seama vreun sfant, si i-a spus ca cine va avea credinta si se va ruga la crucea aceea si se va unge cu mirul care izvoraste din piatra crucii, se va tamadui de orice boala, trupeasca sau sufleteasca. Si omul acela era bolnav si cand s-a sculat, dimineata, nici o durere nu mai avea. Si pe urma s-a aflat de puterea crucii si a inceput lumea sa vie. Ne duceam acolo, si copii, si oameni mari, in fiecare an, de Izvorul Tamaduirii, in prima vineri de dupa Pasti. Mama ne dadea camasi albe, curate, din borangic, flori si lumanari si mergeam acolo de cu seara si stateam toata noaptea si vegheam si ne rugam langa cruce. Si venea lumea, cu cardurile, din toata tara si toata noaptea, spre ziua de Izvorul Tamaduirii, statea lumea acolo in rugaciune, toata noaptea. Si care avea vreo boala in trup sau avea pe Necuratul, om sau animal, sau care avea farmece facute, dimineata se ungea cu mirul de pe cruce - ca izvora de pe ea ca niste brobonele mici de roua, iar oamenii puneau pe bratele crucii candele si pahare cu ulei, care ardeau toata noaptea - si se ungeau si cu uleiul acela, ca se facea mir sfant peste noapte. Si am vazut odata o fata, ca de 16 ani: trei femei se cazneau sa o lipeasca de cruce si ea amarnic se mai zbatea si tipa si racnea asa cu glas gros, parca grohaia, zicea ca nu vrea la cruce. Aceea avea pe Necuratul in ea! Altadata, am vazut un baiat ca de 20 de ani, am aflat ca era venit tocmai de prin partile Craiovei, si noi, deh, ca si copiii, ne zgaiam la el, ca era tare frumos si ne intrebam de ce-o fi venit el acolo. Si la 12 noaptea, cand au cantat cocosii de miezul noptii, baiatul acela a cazut din picioare, ca bolovanul, si a inceput sa se zbata si sa faca spume la gura. Si toata lumea s-a rugat pentru el, si parintii lui l-au uns cu mir, si dimineata a plecat pe picioarele lui, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Am aflat apoi ca parintii au venit si au facut danii drept multumire pentru vindecarea baiatului. Multi veneau sa multumeasca pentru vindecarea bolilor ce le-avusesera. Spunea mama mea, care a fost doftoroaia satului, cum se face, de Izvorul Tamaduirii, un mestesug pentru dezlegarea farmecelor si a bolilor, cu rotitele de la "carucioara ielelor". Mama mea a vazut carucioara ielelor. Intr-o seara, tarziu, de frica tatei, care venise beat acasa, mama s-a ascuns in cotlon, ca era rece, de-acuma, pana ce tata s-ar fi astamparat si ar fi adormit. Cotlonul era o vatra de caramizi puse in mijlocul tindei, peste care se punea ceaunul in care fierbea mancarea. Deasupra cotlonului era un cos urias, ca o hota, care se ingusta pe masura ce urca spre acoperis. Asa ca mama, ascunsa acolo, vedea pe horn cerul cu stelele. Si, cum sta ea acolo si se uita, a auzit un cantec subtirel si neasemuit de frumos. Cand, ce crezi? Pe marnea hornului a vazut trei zane mici, ca niste papusi, asa, de-un cot de inalte, care cantau si se roteau intr-o hora, plutind, fara sa atinga cosul. Femeile batrane din sat spuneau ca acelea sunt ielele si vin in noptile cu luna plina si se rotesc pe deasupra acoperisurilor caselor, cantand asa de frumos, ca un cor de ingeri. Si cine le aude, primeste un dar lecuitor: o rotita de la carucioara ielelor. Si cand mama s-a dezmeticit din cantecele acelea ce-o fermecasera, s-a pomenit ca ii cade in poala, pe horn, o rotita de lemn, ceva mai mare ca o moneda de 100 de lei, bombata pe ambele parti. Aceea era o rotita de la carucioara ielelor si cine mai avea in sat asemenea rotite, puneau patru la un loc, intr-un vas cu apa neinceputa, si le lasau noaptea la lumina stelelor, in noaptea dinspre ziua Izvorului Tamaduirii. Si a doua zi dimineata, scoteau rotitele, isi lua fiecare inapoi rotita lui, si se spalau animalele si oamenii bolnavi, sau care aveau farmece, cu apa aceea, si ei se vindecau. Iar mama mea a zis ca n-a mai auzit niciodata asa cantece frumoase cum cantau ielele acelea."

In mod ciudat, pe masura ce imbatraneste si mai mult, Dadei Anica amintirile din copilarie ii vin mai navalnic si cu tot mai multa claritate, mai clare chiar decat cele ce s-au intamplat cu doar 20 sau 30 de ani in urma. Daca ai avea timp s-o asculti, ti-ar povesti ore intregi, fara sa se opreasca, despre nazbatiile ei din copilarie, despre lumea fascinanta dintre baltile Dunarii si Baragan, despre oamenii din satul sau. Chiar daca trupul slab si uscat n-o mai asculta ca in tinerete, cu ochii albastri si iscoditori tot cata sa prinda firul vremii, convinsa fiind ca va trece de suta de ani, asa cum au facut si bunicele si strabunicele sale.