Romania necunoscuta

Redactia
Martiriul romanilor bucovineni. Mos Drapel. (Mic indreptar pentru uzul memoriei colective). Omul care aproape o viata intreaga a tinut tricolorul romanesc in san . In tara padurilor de fag, undeva in nordul Bucovinei, traieste Aurel Stefan Mihaesei sau Mos Drapel, asa cum ii spune lumea. Om simplu, mode...

Martiriul romanilor bucovineni

Mos Drapel
(Mic indreptar pentru uzul memoriei colective)

Omul care aproape o viata intreaga a tinut tricolorul romanesc in san

In tara padurilor de fag, undeva in nordul Bucovinei, traieste Aurel Stefan Mihaesei sau Mos Drapel, asa cum ii spune lumea. Om simplu, modest, cu fata brazdata de cute adancite de dorul de glia strabuna, care l-a macinat ani de-a randul, si-a facut din drapelul romanesc un talisman. Poarta de mai bine de 45 de ani tricolorul aproape de inima si sufletul lui, in san, oriunde ar merge. In odaia in care doarme, la capatul patului, Mos Drapel a arborat steagul romanesc, pentru ca este roman pe pamant romanesc, aflat sub stapanire straina. Mos Drapel ne-a povestit despre viata lui, o viata amara, o viata ce a fost strivita de bocancii soldatilor rusi.

L-am gasit in gradina casutei sale, trebaluind. Cand ne-a auzit vorbind romaneste, glasul a inceput sa-i tremure si abia a inganat: "Sunteti din scumpa noastra tara". Si-a pus straiele de sarbatoare si cusma brumarie pe cap, si-abia apoi a stat de vorba cu noi.

La 13 ani, in Siberia

"M-am nascut la 21 aprilie 1933, in comuna Ostrita, judetul Cernauti. In acel timp era Romania Mare, de la Nistru la Tisa. Am avut fericirea aceasta, sa vad Romania intreaga asa cum am mostenit-o de la stramosi. Atunci am stiut ce inseamna patria adevarata. Atata fericire am avut in viata. La 22 iunie 1941, pe cand aveam doar sapte ani, am insotit cu tricolorul in mana armata romana, cand a trecut Prutul. Pe urma a venit ocupatia. Aproape 50 de ani am trait in bezna, cu tricolorul in san. Speram ca ceva o sa se intample cu tara si poporul roman. Am avut insa nefericirea de a gusta din Gulagul Dombasului".

Copil fiind, la doar 13 ani, Mos Drapel a fost luat de catre rusi si trimis intr-un lagar de concentrare in Dombas, impreuna cu alti 83 de copii din judetul Cernauti. Pare uimitor cum, dupa chinurile indurate, Mos Drapel nu si-a pierdut speranta, increderea in viata si, mai ales, cum si-a pastrat verticalitatea, graiul si portul romanesc, in ciuda tuturor caznelor la care a fost supus.

"Aveam 13 ani, imi amintesc perfect, era in noaptea de 18 martie 1946. Am fost vanat si dus la primaria din Ostrita. Acolo erau mai multi baieti de varsta mea. A doua zi dis-de-dimineata, am fost incolonati si dusi la Cernauti, pe jos, pana in gara. Acolo ni s-a dat ceva de mancare, la pachet, cate o paine, o bucata de salam si putin unt. Am fost ingramaditi cu totii in vagoane de marfa si ore in sir am mers cu trenul. Eram lihniti de foame si arsi de sete. Cand am ajuns in Dombas, ne-au dus intr-un lagar, nu stiu cine o fi stat acolo inainte, dar era o mizerie de nedescris. Am fost obligati sa facem curatenie. Peretii si podelele erau pline de sange; ce cruzimi or fi fost acolo, cati oameni or fi fost macelariti ca vitele in acel lagar, nu pot sa stiu. Eu in lagar am stat doar opt luni de zile, dupa care am fugit. Cat am stat in Dombas, am facut o scoala tehnica de constructii. Cu totii eram peste 80 de copii din toata Moldova, bucovineni si basarabeni, si cred ca mai erau si gagauzi, ca lor nu le cunosteam nici limba si nici obiceiurile. Viata in Dombas a fost grea, ne dadeau sa mancam crupe fierte. Intr-o zi, chiar de Pasti, mama mi-a trimis un pachetel cu o bucatica de slanina si niste paine cu oua. Le-am mancat pe ascuns, si hartiile le-am aruncat departe de lagar. Insa, la foamea de care sufeream in Dombas cu totii, mirosul de slanina i-a adunat pe detinuti la usa mea. Trei saptamani nu am putut dormi defel. Veneau si imi bateau in usa, cerandu-mi sa le dau de mancare."

Fuga

"Am fugit din Dombas intr-o noapte. Trei saptamani am facut pana acasa. Am mers pe linia trenului, peste 850 de kilometri. Salopeta cu care eram imbracat semana cu hainele purtate de ceferisti. Aratam ca si cand as fi fost copilul unui ceferist care mergea sa-i duca lui taica-sau de mancare. Trei saptamani de zile am mancat biscuiti si am baut apa. Ma dureau picioarele de atata mers. Mi se umflasera, iar talpile papucilor se tocisera pana am ramas cu piciorul gol. Aveam la mine diploma de absolvire a scolii de constructori din Dombas; am impaturit-o si mi-am facut din ea talpi. Cand am ajuns acasa si m-a vazut mama, a lesinat de emotie. Acasa era colectivizarea in toi. Totul se cara de la noi, pana si lutul galben din curte si nisipul, ca voiau rusii sa reconstruiasca orasele distruse in timpul razboiului. M-am incadrat in colhoz, la ferma, si am lucrat ca ingrijitor la vite. Vacile, viteii, purceii erau colectati de la oameni si mureau pe capete. Erau infometati la fel ca si noi. Pentru fiecare animal mort, mi se retinea din salariu. La colhoz, eram platiti de doua ori pe an. Avansul il primeam in luna august, iar lichidarea in februarie-martie, iar eu eram vesnic datornic. Vazand ca nu am nici o perspectiva, am lasat totul si cu o traista cu cate ceva de-ale gurii si un litru de vodca am plecat la Cernauti. M-am incadrat la Intreprinderea de constructii comunale. Am lucrat acolo 33 de ani. Noua, romanilor din Bucovina, ne-a fost tare greu aici. S-a incercat distrugerea noastra ca natie. Am fost deportati si trimisi in Siberia, iar in locul romanilor au fost adusi ucrainieni, rusi sau cine stie ce natie. Sate intregi de romani au fost rase de pe suprafata pamantului, mii de romani au fost ucisi si torturati, ingropati de vii."

Mos Drapel priveste in zare si tace. Ochii lui, obositi de atatea lacrimi si suferinta tot mai asteapta dezlegari de la cer. Cand dorul de-ai lui si de tara e prea rascolitor si il biruie, el merge mai aproape de granita care se afla pe o culme de deal. Cu mana streasina la ochi, priveste neclintit catre satele romanesti de dincolo de gardul de sarma ghimpata. Dorul lui bate din poarta in poarta. Dar ca sa ajunga acolo, are nevoie de pasaport.

Laura Budai