Fotograful Domnilor Scriitori
Vasile Blendea
"Parca si lumina era mai multa, lumea mai buna, noi mai rabdatori si mai intelepti"
La 61 de ani, Vasile Blendea a realizat peste 300.000 de fotografii ale personalitatilor culturii romane de dupa cel de-al doilea razboi mondial: scriitori, poeti, actori, mari carturari, ziaristi. Ochii sai, care au privit lumea si splendorile ei prin lentila aparatului de fotografiat, au inceput sa oboseasca si chiar sa dea semne de razvratire. Credincios stelei sale, artistul nu baga insa in seama avertismentele nedorite, considerandu-le o-ncercare, ca atatea altele din viata sa fericita si plina de bucuriile altora. Asemenea uneltei sale, Vasile Blendea pastreaza in memorie doar zambetele celor pe care i-a transformat in eternitate, cu ajutorul peliculei. Firea sa comunicativa si nemaipomenitul sau dar de a imita vocea semenilor, i-au adus o multime de prieteni si de amintiri. Caci asa cum ii scria Marin Preda intr-o dedicatie pe o carte, fotograful ne pastreaza prin pozele sale "cea mai frumoasa, dar si cea mai fidela amintire a unei clipe".
Bunicul si armonica
- De unde vii dumneata, domnule Vasile Blendea?
- Din Pestisanii Gorjului, de unde e Brancusi. Copil fiind, am visat si eu sa ajung mare; mare poet, cel putin la fel de mare ca Arghezi si Eminescu. M-am si facut filolog, de altfel. Scriam versuri de la 12 ani. Dar la 13 ani, destinul mi s-a schimbat. Dupa o raceala puternica, m-am imbolnavit de plamani si am fost internat la sanatoriul Dobrita, de unde dateaza prima fotografie a mea (in calitate de subiect). Venea pe acolo un fotograf care facea poze si oamenii il acceptau, deoarece pentru unii erau ultimele amintiri. Nu mai tin minte cat costa, dar intr-atat mi-a placut, incat mi-am dorit sa invat acest mestesug. Acasa la noi, singurele fotografii atarnate pe un perete erau cele ale mamei si tatei. Parca le vad si acum: mama in costum national si tata cu sort de postav, baiat de pravalie in Bucuresti. Aceasta fotografie o tin si acum la mine in atelier. De fapt, prima poza din casa, facuta de vreun fotograf ambulant, era a bunicului, o fotografie mare, care-l infatisa cu o armonica in brate. Astea au fost primele mele "modele".
- Iti mai amintesti cand ai facut prima fotografie?
- Primele poze le-am facut in sat, la nunti, inmormantari si botezuri. Poze mici, de 4 pe 6. Asta era standardul. Incepusem sa fiu cunoscut, ma solicitau toti. Ieseau bani. Fotografia era o sursa de venituri extraordinara. Ma duceam la Tg. Jiu, la un fost invatator, care le developa. Ma rugam de el sa ma-nvete, dar el, al dracului, zicea: pai, n-ai cum sa-nveti, ca e pe intuneric! Ca sa nu-mi dea secretul. Abia student fiind, am invatat sa developez, de la un coleg de la chimie, unul Liviu Harpau. Ce sa mai vorbim, am furat meseria. Apoi, mi-am cumparat un Agfa pe 16 imagini. Am facut multe poze, dar nu pentru bani: portrete de femei, copii, peisaje, pe care le mai am si acum. Eram in perioada romantica... Toate Nedeile le-am facut... Dar in sufletul meu, eu tot poet ma visam.
Galeria cu celebritati
- Cum te-ai apucat sa fotografiezi scriitori?
- Primii scriitori pe care i-am pozat au fost profesorii mei de la filologie. Mai am si acum fotografii de cand umblam cu plugusorul studentesc: Arghezi, Stancu, Vianu... La Revelionul din 1966 Arghezi mi-a dat o carte, "Ritmuri", cu o dedicatie superba: "Daca puterea dragostei poate fi inmultita, primeasc-o Vasile Blendea din Pestisani". Ne-a dat cozonac oltenesc si vin moldovenesc. Eram student in anul intai pe atunci. I-am apucat profesori pe Piru, Rosetti, Iorgu Iordan... Am multe fotografii si cu colegi de facultate, mai mici sau deja absolventi: Nichita, Paunescu, Velea, Gabriela Melinescu, Maria Luiza Cristescu, Ulici, Mircea Iorgulescu si altii. Cu Florin Gheorghiu, sahistul, am fost si coleg de an, si coleg de restanta la gramatica istorica, la Poalelungi. El era vice-campion al lumii, tocmai se intorsese din Iugoslavia si venise direct la examen. I-a dat Poalelungi doua sah-maturi succesive, iarna si vara, de nu s-a vazut. Abia toamna, la comisie, a scapat saracul. "Da, comisia e de acord sa facem remiza", i-a zis Poalelungi. La el, un 5 facea cat trei de 10.
- Cine v-a adus in lumea scriitorilor?
- Jebeleanu. Incepusem sa public in "Romania Literara", la care era redactor-sef Ivascu. Ma stia din anii studentiei. Eu fiind fotograf la televiziune, ma solicitau pentru "Agenda Uniunii Scriitorilor". Pe Jebeleanu l-am cunoscut la Conferinta Nationala din 1972, unde in pauze imi faceam norma pe zece ani. Era toata scriitorimea acolo. Jebeleanu a venit si a pus mana pe obiectiv, zicandu-mi: "Cine ti-a permis dumitale sa ma fotografiezi pe mine?" El era presedintele Fus atunci. Si dadu sa-mi confiste aparatul. De aici, din cearta aceasta, am ramas prieteni. Era un om tare generos. De altfel, cum sa spun, era o atmosfera minunata pe atunci in lumea scriitorilor. Doamne, pai ce era la Mogosoaia! Si erau prieteni, nu conta politica, nu se injurau: Jebeleanu - care nu spusese nimic contra partidului - era prieten bun cu Preda, care era pe fata impotriva sistemului. Nu conta ca erau atat de opusi ca idei. Ei se respectau si stateau impreuna pentru ce reprezentau ca valori literare. De altfel, pentru lumea scriitoriceasca, Preda a contat enorm. Si Ceausescu il respecta. Practic, Preda era pentru obste un lider. El a fost efectiv un luptator contra inchiderii culturale din ultimii ani ai regimului...
Reteta succesului: instantaneul
- D-le Blendea, care sunt calitatile unui bun portretist fotograf?
- In primul rand, trebuie sa stii ca sunt dusmanul inversunat al pozei-poza. Ca sa reusesti un portret, trebuie sa prinzi acel "ceva" al omului care vine din adancul lui. Pentru un portret reusit, ai nevoie de un instantaneu, trebuie sa-i povestesti omului ceva si sa-l surprinzi cand nu e pregatit, cand nu e rigid.
Cel mai bun exemplu e cu Preda. Marele prozator isi comandase un bust la Oscar Han, fiindca Han ii facuse unul si lui Jebeleanu. Han i-a spus: iti fac, dar adu-mi poze de Blendea. Eu devenisem fotograful preferat al lui Jebeleanu si Han ii lucrase bustul dupa pozele mele fata, profil, spate. Eu stateam pe vremea aceea intr-o mansarda, in fosta casa a lui Take Ionescu, in spatele Ambasadei Sovietice. Era cat un cavou, dar cine ma vedea iesind pe usa zicea: ma, ce bine o duce asta! La parter stateau parintii lui Ion Stanescu, seful Securitatii statului, la etajul intai statea directorul Muzeului de Istorie a Partidului, la doi statea gazda mea, cumnatul unui prim-secretar de sector. Ma salutau cu mult respect militienii de la ambasada, da" ei nu stiau saracii ca eu stateam sub tabla. Si cum iti ziceam, ma pomenesc intr-o zi cu un telefon: "Domnule Blendea, Preda ma numesc, va caut de mai mult timp. Sotul meu i-a comandat un bust lui Oscar Han si acesta doreste poze realizate de dvs. Treceti pe la maestrul Han sa vorbiti cu el". Ma duc in Pangrati, Han era cam surd, ma ia cam tare, in fine, plecam la Mogosoaia cu "Renaultul" lui. Pe Preda l-am adus cu greu din camera, abia se trezise din somn. Ne-a salutat scurt din cap si s-a dus la alta masa, unde a cerut niste sandviciuri si vodca si a inceput sa manance. Abia dupa ce a mancat, a venit la noi cu rugamintea sa lasam pe alta data sedinta de fotografii, fiind obosit si crezand ca nu arata bine. Voia o fotografie care sa ramana. Dar Han a insistat si in cele din urma i-am facut fotografiile asa cum era. Ultima, cea cu spatele, a facut o cariera dureroasa, cu ea am incheiat o foto-expozitie Preda dupa ce el n-a mai fost: Marin Preda in 58 de ipostaze, care incepea cu un ram viguros de salcam si se incheia cu poza aceea, cu Preda iesind. N-am vazut in viata mea atata lume plangand, cum am vazut la acea expozitie. De la Marin Preda (pe cartea lui cu Florin Mugur) am o dedicatie extraordinara: "Domnului V.B., prin vocea caruia ascult uluit glasul marelui Calinescu, ii urez sa ne pastreze prin fotografiile sale cea mai frumoasa amintire". Eu ii imitam foarte bine pe multi contemporani, inclusiv pe Calinescu.
- Ce poza a unui scriitor ar trebui pastrata pentru istorie?
- E un raspuns cu dus si-ntors. Generatiile care vin sunt interesate de un portret de echilibru. Nici de tinerete, nici de batranete. Un portret intre doua varste. Un portret al artistului la maturitate. Deoarece portretul curge o data cu opera.
- Care e cel mai frumos scriitor din literatura romana?
- Nichita, ce sa mai, era frumos ca un inger. Iar ca femeie, cred ca Ana Blandiana.
- Ce simti acum, cand te uiti la poze?
- De cele mai multe ori, ma intristez. Sunt tare trist, pe cat de vesel eram altadata. Eu m-am bucurat de viata, ca, deh, d-aia m-am si casatorit tarziu. (Ca ma intreba cate unul: "Te-ai casatorit?". "Nu", raspundeam. "Pai, ce faci, dom"le, ce mai astepti la varsta asta?". Ziceam: "E bine ca mi-ai adus aminte, ca uitasem"). N-aveam timp, ce sa mai vorbim. Erau niste ani tare aglomerati. Plini de intamplari si viata. Plecat de acasa, nu stiai unde ajungi. La Mogosoaia, la Uniune, la vreun scriitor. Parca si lumina era mai multa, lumea mai buna si, desi mai tineri, noi, mai rabdatori si mai intelepti.
Radu Balbaie