Un oras in asteptarea trecutului
Busteni
Cand sperantele mor si viitorul nu mai are file in calendare, orasele, la fel ca si oamenii, se scufunda-n melancolie si se intorc cu privirile spre trecut. Amintirile sunt totdeauna poleite cu aur, iradiaza pace si impliniri. In trecutul Bustenilor, aurul e o componenta de baza. Nu prea demult, putin inainte ca secera comunista sa-i taie legatura cu viata, oraselul din coasta Bucegilor forfotea de munca si de rost omenesc. Aflata astazi in agonie, celebra fabrica de hartie pulsa pe vremea aceea bunastare si energie in arterele localitatii si in destinul locuitorilor ei. Daca, printr-o minune, trecutul Bustenilor s-ar transforma in viitor, in catedrala de aer inaltata deasupra muntilor s-ar auzi cantari.
Catedrala de aer
La Busteni, vara incepe intr-o marti. Incepe brusc, aiurea, fara nici un alt avertisment. In rest, e ger - un ger albastru si colturos, venit mereu prea de timpuriu. Un ger plin de dusmanie, care nu ingaduie nici macar merelor sa se coaca deplin.
Aici, pamantul nu rodeste. De fapt, nu e pamant, e stanca in care nu cresc decat plante dure, indaratnice, invatate cu greul. Soarele apune devreme si nu intamplator zona Spitalului dinspre Azuga poarta numele de Siberia. La Busteni, e soare numai 2-3 ore pe zi. Roua se topeste abia spre pranz si, in lipsa caldurii, iarba capata o nuanta inconfundabila, de verde inchis.
Busteniul nu e nici sat, nici oras. Batranii care locuiesc in casele de pe Costila, Valea Alba sau Caraiman, spun ca stau in sat. Oras numesc doar o fasie de asfalt din centru, pe care se insira magazinul universal, Primaria si o puzderie de dughene. Ar mai trebui amintit cimitirul, cocotat tocmai pe deal. Ca sa ajungi acolo, esti obligat sa urci pieptis un drum istovitor. Mai ales iarna, cand se asaza poleiul si zapada ingheata, nici sa mori nu-ti mai arde.
Orasul pare imbibat de plictiseala. Singurele puncte fierbinti, animate, sunt crasmele si gara, acolo unde bustenenii asteapta trenul de Bucuresti si turistii. Fara turisti, de la care mai iese un ban pentru chirie, Busteniul ar fi pe jumatate mort. Avand ceva din zeflemeaua regateanului si din firea molcoma a ardeleanului, localnicii nu stiu sa se distreze, sa se bucure de tot ce le ofera muntele. Daca batranii se retrag strategic la caldurica sobelor de teracota, pentru tineri singurele atractii sunt discoteca din centru si batutul bulevardului in sus si in jos. Farmecul Busteniului incepe in pustietate, dincolo de coama dealurilor. Urcand inspre padure, te simti ca intr-o catedrala in aer liber. E o liniste asurzitoare aici. Tipetele pitigoilor par acorduri inaltatoare de orga, iar trunchiurile uscate, invadate de buruieni si de barba ursului", imagineaza altarul unei liturghii vegetale. Ca de obicei, oamenii nu stiu sa pretuiasca ceea ce au, ceea ce le prisoseste. Pentru ei, linistea e o marfa expirata, buna pentru bucuresteni si alti musafiri nostalgici.
Trasura cu nemti
Bustenenii gandesc ca niste tarani. De altfel, pana spre inceputul secolului, aici nu exista decat un palc de case, locuite de oieri cu sube mitoase si itari grosi de aba, oameni vanjosi, inalti si tacuti, care purtau chica si parul retezat dinainte, dupa moda stramosilor. Legenda spune ca Busteniul a fost intemeiat de trei familii ciobanesti, care s-au asezat pe cele trei ape ce coborau din munte. Aceeasi legenda pomeneste de o duminica a anului 1882, cand doi frati nemti (Carol si Samuel Schiel, fiii unui pastor protestant din Risnov) cautau locul unde sa-si plaseze o fabrica de hartie. Cazuse o zapada mare in acea zi si vizitiul oprise trasura sa adape caii. Privind muntele si padurea, cei doi frati trasera adanc aer in piept si observara ca, in ciuda gerului cumplit, apa Prahovei nu era inghetata. Discutand cu localnicii, aflara ca locul e ferit de viscole si ca din munte izvorasc alte doua ape (Jepii si Urlatoarea), numai bune sa aduca bustenii la vale. Clima, vaile, padurea si gara din apropiere i-au decis sa intrerupa cautarile. Fabrica de hartie trebuia construita aici.
Busteniul s-a zamislit ca un copil - in doar cateva luni. Cum la inceput taranii din zona nu se prea intelegeau cu masinile, fratii Schiel au adus cu ei oamenii lor de incredere din Elvetia si Germania. An de an, o data cu fabrica de hartie crestea si populatia. Muncitorii veneau din toate partile. Cei mai multi, insa, erau din Fagaras - din Dragus, mai precis. Batranii isi amintesc si acum zambind ca, intamplator sau nu, toti cei veniti din Dragus aveau acelasi nume: Dragus Gheorghe. In scriptele Primariei erau file intregi pline cu numele asta. Ca sa-i deosebeasca, li s-au adaugat numele tatalui si asa a aparut in acte o multime de Dragus Gheorghe Gheorghe. Apoi, actele s-au completat si cu numele mamei, dar se vede treaba ca in Dragus nu traiau decat femei pe care le chema la fel: Maria. Disperate, oficialitatile au sters numele Dragus si au trecut in buletin porecla. Din acea clipa neamurile cele numeroase ale lui Basamac, Sopirloiu sau Conciu s-au instapanit peste oras.
Moartea funicularului
Fara nemti si fara fabrica lor de hartie, Busteniul ar fi ramas pana astazi o simpla gara de tranzit. Totul apartine fratilor Schiel: zecile de case facute pentru muncitori, caminul de copii, cinematograful, un restaurant si o moara. Soselele si conducta de apa, tot atunci au fost construite. Funicularul, care aducea lemne dinspre Bolboci si Bratei, era cel mai lung din estul Europei. Dupa razboi, comunistii l-au lasat in paragina. Nimeni nu stie de ce. Doar cativa stalpi mancati de rugina rezista indaratnici si astazi. Stau infipti trainic in pamant, prinsi in suruburi cat pumnul de groase. Oamenii care au demolat funicularul prin anii "50 isi amintesc ca rupeau 12 panze de bonfaier pana sa taie cablul. Lucru nemtesc. Lucru facut sa dureze o vesnicie.
Ca in basmul romanesc, batranii plang cu un ochi si rad cu altul, atunci cand povestesc despre funicular. Era o minune tehnica si o distractie. Seara, cand se gata munca istovitoare la padure, taietorii coborau acasa cu funicularul. Era o adevarata arta sa te agati de barca aceea de lemn si sa nu cazi. Multi au si murit, loviti de oboseala sau de aburii bauturii. Nea Costica Dragus isi aminteste totul, de parca ar fi fost ieri. "Se intampla ca mesterul sa ma scoale in toiul noptii, batand la geam: , zicea. Eram singurul care puteam sa repar funicularul si nu faceam nazuri. Stiam ca la sfarsit de luna ma alegeam cu o prima grasa, pentru deranj. Noi ii spuneam la prima asta turlac, asa cum ii zicea si domnu Schiel, foarte omenos de felul lui si darnic cu cei care munceau. Ne imprumuta bani fara dobanda, iar de Craciun si Paste oamenii capatau cadouri. O singura greva a fost pe vremea lui Schiel, dar oamenii au facut-o mai mult de spaima, ca explodase un cazan si murise cativa muncitori".
Dinastia Schiel
Nea Costica Dragus tine minte totul. Povesteste molcom, oftand dupa tihna vietii de atunci, dupa anii tineretii. Cand vine vorba despre politica si deputati, il apuca naduful. "Nu de politicieni avem nevoie - zice el - ci de nemti." Pe Schiel, de pilda, o sa-l pomeneasca pana la capatul zilelor. Pe langa fabrica, neamtul construise un intreg oras. Il construise cu cap, gandindu-se si la oameni. Era destept neamtul - cu un muncitor sarac si plictisit nu faci treaba. In cativa ani, Schiel ridicase din banii lui cinematograf si sala de spectacole. Intr-o poienita adusese cerbi lopatari si caprioare, pentru ca, mai tarziu, sa faca aici o intreaga gradina zoologica.
Nu e putin lucru sa ai stofa de intemeietor. Nea Costica n-o sa uite in veci primele filme vazute la cinematograful lui Schiel. Era un adevarat pelerinaj, dinspre Azuga si Poiana Tapului. In zilele in care "se dadea film", oamenii stateau amutiti in picioare sau pe scaunele carate de acasa. Stateau ca hipnotizati. Se spune chiar ca o femeie, fiind pe patul de moarte, i-a cerut barbatului ei sa-i implineasca ultima dorinta: dupa moarte sa nu o duca la biserica, ci la cinematograf. Acolo sa se faca priveghiul celor trei zile randuite dupa datina.
Fabrica de hartie a lui Schiel schimbase multe in Busteni. Schimbase infatisarea orasului, dar mai ales oamenii si obiceiurile lor. De la broboada si basmale, femeile incepura sa foloseasca umbreluta si evantaiul. Distractiile erau simple, dar numeroase. Duminica nu exista muncitor sa nu-si permita sa-si scoata familia la plimbare sau sa zaboveasca la ceasul inserarii pe una din terasele din centru. "Cea mai buna inghetata era la Turcu - isi aminteste nea Costica. Turcu era un albanez musulman, pripasit in Busteni. Umbla cu Coranul subtioara, in papuci si salvari, infasat intr-un cearceaf lung si alb. Mai erau apoi niste sarbi, Bairamovici, care faceau cea mai buna braga si halvita din oras. Romanii isi pastrasera partea leului: crasmele. In Busteni, la un moment dat, erau mai multe crasme decat case de locuit si fiecare crasma avea taraful ei de lautari, care cantau pana cadeau cu nasul pe scripca. Bustenenii prinsesera gust de muzica si de spectacol si in fiecare dimineata, la 10 fix, defila fanfara militara, spre bucuria trecatorilor si a vreunui pusti mai zbanghiu, care se protapea in fruntea muzicantilor si, cu un bat in mana, maimutarea tamburul major."
Multe trasnai se petreceau in Busteni, cea mai mare apartinand unui boier nu tocmai in toate mintile, care construise pentru odraslele lui razgaiate un ditamai vaporul, asezat chiar in mijlocul curtii, spre uimirea vecinilor si invidia dusmanilor.
Fara a se amesteca cu mitocanii, familia Schiel nu se purta arogant. Dimpotriva, cine se ducea la ei cu un necaz era ajutat. Schiel isi platea bine oamenii, iar copiii maistrilor si ai sefilor de sectie erau obligati sa mearga la scoala germana, unde batranul patron adusese din Germania doua profesoare, surori.
Indiscutabil, neamtul avea constiinta intemeierii, a lucrului bine facut. In oras construise deja terenuri de tenis si un strand. Fetele lui Schiel dadeau tonul la moda si odata, cand au iesit in pantaloni, pe strada s-a iscat o adevarata nebunie. Asta nu le-a impiedicat pe fetele mai sarace sa-si croiasca si ele pantaloni, spre furia lui popa Spinu, care le afurisea de mama focului. La randul lor, muncitorii se intalneau la clubul fabricii, la popice sau biliard, iar sambata se tineau baluri pentru toate minoritatile: sasi, romani, unguri. Schiel era mandru de ceea ce facuse in Busteni. De sarbatori, inhama cai falnici la sanie si inspecta imprejurimile, asa cum face taranul dupa ce si-a strans recolta.
Cruce comunista pe Caraiman
Cand au venit rusii, oamenii s-au ingrozit. Aratau slinosi, ca vai de lume. Se spalau cate 6-7 in acelasi lighean, fara sa schimbe apa. Furau tot si inca ceva pe deasupra. Erau beti tot timpul. Un roman mai istet a cumparat de la ei doi cai pe o sticla de tuica. Erau cai de furat. Ce le pasa? Treceau intr-o caruta jalnica, cu coviltir. In spate, aveau un butoi, pe care il umpleau cu te miri ce: de la tuica la suc de rosii. Cand pradau casele, primul lucru pe care il cautau era camera cucoanelor. Intrau acolo nu pentru viol, ci ca sa bea parfumurile. Cand si cand, ametiti bine, intrebau cat mai e pana la Berlin. "Dva kilometr!", le raspundeau oamenii in bataie de joc. Rusul se incrunta, ciulea urechile, dupa care zicea ganditor: "Niema pac-pac!" Adica, ceva nu era in regula. Nu se auzeau impuscaturi.
Schiel nu a plecat o data cu retragerea nemtilor. A fost felul lui de a-i infrunta pe rusi. A plecat abia in "47, o data cu regele, si de atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Cinci vagoane i s-au pus la dispozitie Majestatii Sale. Doua erau pentru Schiel. N-a mai apucat sa puna mare lucru in ele. Nu mai era timp si nici nu a fost lasat. Imediat dupa plecare, casa i-a fost pradata.
Si astazi, daca intrebi vreun fost stab de la partid de unde are covorul, tabloul sau setul de argint, roseste si schimba vorba. Istoria se scrie mult mai banal si chiar mai comic decat ne imaginam. Cand au venit comunistii si au facut alegeri, primar a iesit unul Nita Sandru, care a vandut Primaria pe o sticla de vin si un burduf de branza. A iesit mare scandal, dar, pana la urma, Sandru a trebuit sa ramana primar, functie in care a facut nenumarate prostii, cea mai mare din toate fiind incercarea lui de a taia bratele crucii de pe Caraiman, ca apoi sa monteze pe ea Steaua Sovietica.
Cine n-are nemti, sa si-i cumpere
Batranii au multe amintiri. De fapt, cam asta a mai ramas din Busteni. Incet, dar sigur, orasul moare cu fiecare zi. Fabrica de hartie a lui Schiel mai are putin pana sa-si inchida definitiv portile. In 1938, aici lucrau 1500 de muncitori. Acum, abia sunt 200.
Oamenii sunt derutati. In Busteni, singura afacere care mai merge este crasma, bomba de mahala cu bauturi ieftine si contrafacute pe care localnicii le-au botezat pitoresc, ca sa nu le confunde: Javra muntelui, Cateaua lesinata, Toiu jegos. Din toata Valea Prahovei, Busteniul are pozitia cea mai frumoasa. Oamenii stau asezati pe o comoara si nu stiu ce sa faca cu ea. In sezon, incearca sa mai scoata un ban din chirii. Coboara in gara si asteapta trenul de Bucuresti, scazand pretul, pana ajung la o suma de nimic. Chiar si asa, sunt musterii putini. Majoritatea turistilor o reprezinta studentii saraci, cu rucsacul in spinare. O salvare ar fi strainii, dar acestia merg la Sinaia si Predeal. Busteniul pierde enorm pentru ca nu are nici hotel modern si nici partie de schi. Localnicii stiu asta, dar nimeni nu face nimic. Singurul care a incercat ceva a fost un elvetian. Plin de entuziasm, a apucat sa defriseze o halca de padure, dar, murind intr-un accident, afacerea a cazut si acum telescaunele ruginesc aruncate cine stie unde. Fara o explicatie anume, oamenii cu bani ocolesc Busteniul. Candva, aici venea protipendada bucuresteana. Multi si-au cumparat case, dand orasului o nota elitista si usor snoaba: Sadoveanu, Aura Buzescu, Cezar Petrescu, Nestor Ureche si o groaza de politicieni gomosi, cu melon si baston.
Orasul somnoleaza. Incremenit parca in proiect, asteapta ceva indefinit - o prezenta salvatoare, un miracol, o intamplare. Asteapta poate o trasura, al carei vizitiu sa opreasca pentru a-si adapa caii, iar din trasura sa coboare fratii Schiel, care, tragand aer in piept si privind minunatia locului, sa hotarasca ca acolo vor construi pentru a doua oara Busteniul si Fabrica de hartie.
Sorin Stoica