Adrian Pintea
"Hamlet sunt eu"
L-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani, pe cand filma la Mania - un superb film al carui scenariu era semnat de Alecu Ivan Ghilia. Regia i-a apartinut lui Mircea Veroiu. Filmul era dedicat celor 11.000 de tarani impuscati cu prilejul Rascoalei de la 1907. (La vizionare, "ceva" nu i-a placut lui Nicolae Ceausescu si de aceea filmul a zacut, imediat dupa terminarea lui, in cutii bine sigilate. Zace si acum. Oare pe cine ar supara el astazi?!). In film, Adrian Pintea juca rolul "tanarului taran, care purta la piept, in dreptul inimii, o pasare cantatoare":
- ...Aveam 21 de ani pe atunci. Eram in anul Ii. Am fost chemat la probe... si-am fost admis. Atunci s-a intamplat o mica minune, care mai dureaza si azi: intalnirea mea cu regizorul Mircea Veroiu, un om de mare calibru, cu totul special, emblematic. Un om rarisim, care refuza orice fel de vulgaritate, si care traia asa, intr-o planeta solitara, pe care - daca erai invitat sa intri - simteai deodata ca exista si lumi posibile, altele decat cea in care traim zi de zi.
- Au trecut ani de zile de-atunci. Chiar daca aerul adolescentin nu vrea deloc sa va paraseasca, va aflati, totusi, in plina maturitate artistica. Cam care ar fi "bilantul" lui Adrian Pintea azi? Cum v-ati defini? Actor de teatru? Actor de film?...
- Intr-adevar, stiu ca am aerul unui fel de baiat carunt. Nu stiu si nici nu vreau sa decid cam ce-as fi eu in acest moment... Si totusi... Sa zicem... om de teatru. Ca sa citez un mare actor, as zice ca "ma rog lui Dumnezeu sa devin un actor foarte mare...".
- Sunteti pe drumul cel bun. Recenta dv. creatie in "Hamlet", un stralucit spectacol montat pe scena Teatrului National din Craiova, in regia lui Tompa Gabor, a fost un mare succes.
- In cazul meu, Hamlet a insemnat o experienta esentiala! Nu sunt deloc ipocrit: a fost un cutremur de constiinta foarte clar pentru mine. "Hamlet" a produs schimbari mari in propriul meu sistem de prejudecati. A fost foarte important ca l-am facut, ca am trecut prin aceasta... "gara de foc" si am putut pasi mai departe. Meditand la soarta si gesturile acestui personaj, mi-am rebalansat valorile personale. Adica cele ce se refera la relatiile cu oamenii din jur, la relatiile cu aceasta meserie, la relatiile cu bibliotecile pe care le-am ravasit pana la 40 de ani. Da, a fost un cutremur. I-au cazut victime foarte multe iluzii, i-au cazut victima foarte multe carti proaste si cateva relatii de prietenie care nu erau reale. Dar ceea ce a ramas, cred eu ca este destul de pretios. Si chiar restrans. Ca atare - mai de incredere. Si - ca s-o inchei cu acest capitol al discutiei noastre - as zice ca exista un moment de gratie in viata unui actor, care, daca-si joaca bine rolul, poate spune linistit "Hamlet sunt eu!".
- Cariera dv. din teatru s-a desfasurat in perfecta armonie cu aceea din cinema. Pe marele si pe micul ecran, ati interpretat personaje care v-au sporit imens popularitatea, facandu-va stimat si iubit de toate generatiile de spectatori. In memoria multora dintre noi persista, de pilda, imaginea tulburatorului si misteriosului tanar pe care l-ati jucat in serialul "Lumini si umbre", un film produs de televiziunea romana (si pe nedrept tinut in cutii). Scenariul era semnat de regretatul Titus Popovici, iar regia o asigura, cu brio, Andrei Blaier.
- Serialul acela mie imi este foarte drag. El a prilejuit creatii de exceptie unor mari actori romani, unii dintre ei disparuti dintre noi, dar nicicand uitati. Daca stau sa ma gandesc bine, la un moment dat, noi am facut o poza de coperta pentru fosta revista Cinema. O poza cu toate personajele principale din serial. Si asa, am descoperit ca in distributie apareau atunci cei mai buni, cei mai speciali actori ai acelui timp: Gina Patrichi, Cornel Coman, Ion Besoiu - absolut extraordinar, intr-un rol care i-a prilejuit cea mai teribila "razbunare" asupra celor ce se mai indoiau de talentul lui, dar si o "razbunare" de ardelean asupra bucurestenilor. A vorbit - daca va amintiti - cu un accent ardelenesc savuros, dar a si conferit personajului sau o noblete pe care doar intelectualitatea, aristocratia din Ardeal o au. O noblete si o rectitudine unica, inconfundabila! Intr-adevar, faptul ca filmul nu se reia constituie o greseala, nu una intentionata, sper, ci mai degraba o uituceala. Filmul povestea, in fond, dintr-un punct de vedere mult mai de bun simt decat cel oficial, felul in care, obligata de evenimente istorice, lumea romaneasca s-a schimbat intr-una... neromaneasca, dar cu aparente romanesti.
"Cred ca sunt un tip norocos"
- Exista roluri anume, de care sa va fi legat in mod special sufletul?
- in foarte tare la Henric al Iv-lea, de Pirandello. Din pacate, spectacolul nu se mai joaca, s-a dat si la televiziune, gata, e terminat! Eu cred ca sunt un tip foarte norocos. Probabil ca Dumnezeu ma iubeste foarte tare. Asa ca mi-a dat sansa sa intalnesc in viata o colectie de oameni extraordinari. Alaturi de Mircea, (Veroiu) pe care-l iubim cu totii, este si domnul George Constantin (eu ii zic tot asa pentru ca, pentru mine si, desigur, nu numai pentru mine, el este viu). Asadar, domnul George Constantin jucase rolul asta acum 24 de ani. In timpul repetitiilor, l-am avut alaturi de mine in teatru. Cabina in care ma imbracam avea langa usa de la intrare o poza a lui George Constantin in Henric al Iv-lea. N-am reusit s-o fur de la teatru, dar timpul nu e pierdut! Si mai tin la rolul asta pentru ca in dimineata zilei de 21 decembrie (1989) eu am iesit la demonstratie purtand cizmele lui... Henric al Iv-lea! Dintre rolurile jucate in film, tin foarte tare la cel jucat in filmul lui Nicolae Margineanu, "Padureanca", dupa Slavici. Filmul asta mi-a dat bucuria - printre altele - de a ma putea juca cu cateva dintre obsesiile mele reale. Si sa-mi pot utiliza o parte extrem de violenta din mine, pe care, altminteri, nu o exteriorizez. Din bun simt. Mai exista un rol episodic, pe care as dori sa-l mentionez - asa, ca pe o gluma. Am avut ocazia sa-l joc pe... Tatal-lui-Vlad-Dracul. Ha! Ha! Da, da, intr-un film facut de un om extrem de sever - lucru pentru care-l admir - un om extrem de puternic si un bun organizator - lucru pentru care-l admir - un om extrem de partinitor, lucru pentru care nu-l admir, si care este un foarte prolific regizor si un foarte prolific senator. Ma opresc aici! Tot insirand la roluri mai mari sau mai mici, n-as vrea sa uit unul la care tin in mod deosebit. Este vorba despre Gelu Ruscanu - personaj din filmul "Cei care platesc cu viata", al lui Serban Marinescu. in la rolul asta foarte tare, fie si pentru faptul ca am reusit performanta de a juca alaturi de Stefan Iordache. Ma mandresc mai ales pentru scena realizata in "podul" cladirii somptuoase a C.E.C.-ului, unde am filmat la minus 11 grade! E o scena in care am stat fata in fata cu... un Monstru Sacru! Si am vazut pe pielea mea cam cum vine asta. E cumplit. E cumplit, pentru ca monstrii mari - in aceasta meserie - au un umor devastator. Un astfel de "monstru" are aparenta celei mai fantastice seriozitati. Nu i se poate opune nimic. Credeti-ma, eu nu sunt un tip timid. Deloc. Si, totusi, pentru scena cu Iordache, eram foarte pregatit, stiam cadrul, venisem cu textul invatat pe dinafara, cu o umbra de stare cat de cat exacta, avand in cap o biografie detaliata a situatiei... Ei bine, simplul fapt ca Stefan Iordache a hotarat sa ma "dezechilibreze" si a spus - ceea ce nu era in text: "Ce mai faci? Cum te simti?" - mi-a distrus toata personalitatea artistica pentru 5 minute! Devastat am fost! A fost un uragan! "Uraganul Iordache!"
- Cum a fost copilaria dvs., Adrian Pintea? Ati avut actori in familie?
- Actori, propriu-zis, nu au existat si nu exista in familia noastra. In afara, poate, de mama mea, care are absolut toate talentele din lume! Daca as fi fost medic, as fi putut spune - cu mana pe inima - ca talentul meu este mostenit de la mama mea; daca as fi fost reparator - bun! - de Mercedes-uri, probabil ca tot pe ea as fi mostenit-o (e foarte pasionata dupa masini... mari!). Pe aceasta fiinta minunata o cheama Maria - cel mai frumos nume de mama, nu-i asa? Cu ce se ocupa ea? Pai, ocupatia ei principala este aceea de a fi mama mea si a surorii mele. Hobby-ul ei principal? Conservarea memoriei acestui destin foarte tulburat - destinul lui Adrian Pintea - un destin care, atunci cand n-o ingrijoreaza, ii face, cred, placere. Copilaria mea s-a desfasurat intr-un oras in care se respira jumatate ca la Viena, jumatate ca intr-o Romanie civilizata. Este vorba despre orasul Oradea. Un oras foarte important pentru viata mea, pentru ca am avut parte de o scoala extraordinara, de strazi curate, cladiri superbe, oameni bine crescuti. Si una dintre cele mai bune biblioteci din Romania. Am avut acolo foarte multi prieteni. Si un mentor spiritual numit Francois Pamfil - pictorul. Tatal meu, George - care m-a crescut - este un om strict, sever, un caz special de tandrete exceptionala, ascunsa sub o masca de militar convins. Iar tatal meu real, care n-a avut sansa sa ma creasca, pentru ca s-a prapadit foarte curand dupa nasterea mea, a fost medic si provenea din Lugoj - tot o zona "fermecata". Cat despre sora mea, Rodica, ea traieste de vreo 16 ani in Anglia. E maritata cu un englez, of course!, are doua fetite-papusi, pe care eu, in calitate de unchi, le ador!
"Iubirea este gustul vietii"
- Ati jucat pe scena, in film, multe, foarte multe roluri de indragostiti. Ati spus multe poezii de dragoste. Ce inseamna dragostea pentru un actor vesnic tanar si cu un fizic de erou romantic, care nu se demodeaza niciodata?
- Pai... ca sa dezvolt subiectul si sa-l analizez, ar trebui sa fiu "Adrian Pintea - Opere Complete". Si nu e cazul! Dupa parerea mea de om obisnuit, Iubirea este gustul vietii... Un inteles mai subtil al ei - unul din multele - ar putea fi numit si "frica de singuratate". Acea frica ce ne urmareste de cand ne nastem si pana murim. Am observat cu totii, cu siguranta, ce tandrete speciala degaja cuplurile de oameni in varsta pe care-i zarim - vara, iarna - prin Cismigiu... Si care se tin de mana. Cu cata infinita duiosie se incarca o relatie de dragoste, pe masura ce timpul trece si moartea se apropie. Si mai e ceva, absolut emotionant! Parca, plecand spre moarte, cei doi se intorc in copilarie. Am sa va spun cum vad eu aceasta mica minune: la inceput, in perioada de apogeu a iubirii, barbatul este cel ce-si asuma rolul de protector. In serile de toamna, o toamna care ne zgribuleste sufletele, in cuplurile cu par alb, rolurile se inverseaza. Femeia, doamna este cea care-l protejeaza pe barbat. Barbatul revine, asadar, cu pasi mici, la rolul de copil...
- As putea sa intreb, fara sa comit o prea mare indiscretie, daca a existat in viata dvs. "adevarata, marea dragoste"? Ori o mai asteptati? (Intrebarea mi se pare fireasca, fiind adresata unui barbat de 44 de ani, care se incapataneaza sa arate de... 24).
- Aceasta "adevarata, unica, mare dragoste" a existat in viata mea de vreo 3 sau 4 ori. Si iar zic ca sunt norocos - si din acest punct de vedere! Pentru ca, daca ar fi existat numai o "mare dragoste", tare s-ar mai fi ingustat orizontul meu, nu-i asa? Si n-as mai fi avut prilejul sa fac complimente mai multor persoane minunate din viata mea! Oricum, pe fiecare dintre aceste doamne pot sa le asigur, si pe aceasta cale, ca, de fiecare data, fiecare dintre ele a fost unica, irepetabila! Si, ca sa inchei intr-o nota optimista, am sa spun ca astept in continuare, cred ca o sa astept intruna... marea dragoste!
- Ati facut si faceti o cariera internationala - dvs. spuneti, cu modestie, "de planul doi": roluri episodice, alaturi de actori importanti ai filmului international, care detineau, desigur, rolurile principale si erau platiti ca atare. Acum jucati rolul principal dintr-un film romano-american.
- Da! Eu joc rolul unui terorist-sef, o meserie care, in viata, este o oroare, dar in film... reprezinta o "joaca" plina de impuscaturi si urmariri. Partenera mea va fi domnisoara Darryl Hannah! Avem un operator exceptional - Vivi Dragan Vasile. In alte roluri, apar Tom Berenger, Peter Weller... Lume buna! Nu va fi un film de serie. Vlad Paunescu - producatorul - a facut un pas foarte important cu filmul asta.
- Am lasat la urma un subiect care trebuie scris cu majuscule: Eminescu. Sunteti unul dintre cei mai daruiti, mai sensibili interpreti ai lui. Poate ca cel mai "eminescian". Acum doi ani, v-a aparut si o caseta cu versuri de Eminescu. Ce inseamna pentru dvs. Eminescu?
- Fiecare ins are propriul sau sentiment despre Eminescu. Ceea ce mi se pare important de mentionat aici - este lupta permanenta pe care trebuie s-o duc, o lupta de foarte multe ori scrasnita, cu prejudecatile obisnuite. Si anume, lupta pentru Eminescu cel adevarat, asa cum il simt eu, impotriva "pozei" lui de pe coperta si din paginile manualelor scolare. Cred ca adevarul se afla in obsesia lui de a invata sanscrita, in marile lui poezii, in "Scrisori". Daca ar fi trait in Renastere, Eminescu ar fi fost, cu siguranta, alchimist, mason, ar fi inventat masini de zburat... Probabil c-ar fi fost un fel de Leonardo. Un Leonardo mai mic, venit de la gurile Dunarii. Eu cred ca Eminescu a fost asa, un fel de stea intrupata, care a ars repede si a plecat mai departe!...