Leac de dor
O sa va povestesc cum mi-am petrecut eu vacanta, acasa, la Fratautii-Vechi. Cand vreau sa plec acasa, nu ma gandesc cu ce plec si cand ajung. Stiu doar ca-mi este tare dor de limba si portul meu, de locurile unde ma leaga amintiri care nu se pot uita.
Am ajuns, am deschis poarta, am deschis usa la casa, m-am uitat in jur, am dat cu ochii de fotografiile bunicilor si parintilor din rame, m-au podidit lacrimile, le-am sarutat: "mi-au urat Bun Venit". Am deschis obloanele, geamurile si usile, sa intre aerul inmierasmat cu flori de camp, sa intre soarele cald de iulie.
Ca-n fiecare vara, am dat jos de pe mine straiele domnesti, mi-am pus o camasa cu poale din bumbacel satinat si incheiata in gaurele de bunica mea Varvara. Camasa este simpla, fara altita si foarte racoroasa. Mi-am pus pe mine si-o spienita de inisor satinat care o tin de obicei langa usa, in cas" cea mare - mai bine zis este atarnata intr-un cui de langa blidaras. Peste spienita mi-am pus sfartugul care sta de obicei intr-un cui in hajut. Mi-am facut Sfanta cruce si am zis: Doamne-ajuta.
M-am dus in gradina, am intrat in papusoi, sa vad daca pepenii (castravetii) sunt buni de strans, de pus la murat pentru iarna. Am trecut prin barabule si am constatat ca si pastaile sunt foarte bune de strans. In cateva ore, am strans in sfartug tot ce era de strans. Aerul inmierasmat cu flori de camp m-a imbiat sa cercetez in continuare daca tot ce am semanat a dat rod. Ceapa nu este buna de scos, macul pentru cozonaci este inca in floare, curechiul este mare, dar nu este invelit, si gastele vecinilor au trecut pe hat la apa Sucevei, fara sa-l ciuguleasca, si m-am bucurat foarte mult. Fanul din gradina era strans in capite de vecinul meu, pe care l-am rugat sa aiba grija de casa si de gradina.
Dupa ce-am strans tot si le-am pus pe toate la locul lor, am luat-o pe hat, spre lunca apei Sucevei. Am trecut lunca si prundul si am ajuns la apa mare a Sucevei, unde verisoarele mele din Fratautii-Noi ghileau stergarele si cateva valuri de panza ramasa de la matusa Maranda, pentru fete de mese, care vor fi croite de hramul Sfintei Marii. Le-am ajutat la ghilit, ne-am scaldat, am inotat in stilul "voiniceasca", stil invatat de la bunici, acum 50 de ani in urma. Din traista cu merinde a verisoarelor mele am mancat turtite de barabule fripte pe soba, malai, am baut chisleac si ne-am depanat amintiri.
Asa am petrecut toata luna iulie acasa. Nu stiu cand a trecut timpul, dar stiu ca am ajuns la Iasi cu sufletul plin si cu traista plina.
Verisoarele mele n-au uitat sa-mi strecoare in traista si un manunchi de gateje stranse din lunca, sa am amintire ca mancarea o faceam in hajut; si un buchet de flori de busuioc, colorat cu vazdoage, romanita si coada soarecului, sa am ce picta si cu ce reimprospata aerul de bloc din Iasi.
Am uitat sa va spun ca am fost si la targ, intr-o vineri, cu verisoarele mele: Ileana, Mariuta, Raveca, Maria lui Costica. Am rugat-o pe vara mea Ileana sa negoteze ea, ca se pricepe mai bine decat mine, ca sa-mi cumpere o gaina pentru Iasi. Am ajuns in fata unei precupete cu doua gaini frumoase in mana si o aud pe Ileana intreband-o:
- Cat keri pe gaina keia? M-a busit rasul si m-am facut ca n-o cunosc pe Ileana - dar Ileana nici n-o asteptat raspunsul femeii si o aud din nou intreband o alta precupeata cu un cos mare, plin de gaini:
- Gainile le dai la pilogram?
Cand am ajuns la caruta sa plecam spre Fratauti, am intrebat-o de ce nu a vorbit cu precupetele in limba ei. Mi-a spus ca eu sunt doamna de la oras si a vorbit in limba domneasca, sa nu ma faca de rusine, ca ea este taranca fara scoala, ca sotul ei a furat-o la 14 ani de la stransura, si s-a maritat si nu a mai continuat scoala sa ajunga doamna.
Umorul ei si a celor de acasa mi-au umplut sufletul in aceasta luna de iulie.
Tot Ileana mi-a strecurat in traista, pentru Iasi, un pachetel invelit intr-o foaie de caiet legat cu stramatura rosie: o baliguta de cal. Azi, toata lumea stie ca dorul de casa mi-l alin cu un manunchi de gateje, un manunchi de busuioc, cu o naframa, cu un ou inchistrit si cu miros de baliguta de cal.
Sara buna!
Doina Rodica Jorovat - Iasi
Casa din inima mea
Exista un loc, in care eu pot sa adun oamenii de pe intreg pamantul. Un loc in care ploile sunt spulberate de soare si lacrimile se transforma in tandari de zambet. Un loc din care iradiaza caldura si din care tasneste flacara vie a vietii: inima mea.
Pentru mine, acasa este o inima. Toti suntem oameni, traim intre oameni si avem nevoie de oameni. Mai devreme sau mai tarziu, fiecare dintre noi va cauta un loc in inima altui om; fiecare din noi isi va deschide inima pentru a o transforma intr-o casa.
Chiar si copilaria mi-am inchis-o in inima. Acolo e bine ferita si este vie. Nici vremurile, nici timpul, n-au putere asupra ei. De cate ori mi-e dor de trecut, inima imi scoate amintirile la lumina. Vibreaza impreuna cu ele.
Primul sarut si prima iubire le-am inchis tot in casa din inima. Ele fac parte din viata mea, asa cum si eu fac parte din casa unei inimi care m-a gazduit. Unde esti mai acasa decat intr-o iubire impartasita, in bucuria si in iradierea ei?
Atunci cand norocul imi scoate in cale o inima la fel ca a mea, eu ma simt totdeauna acasa. Traiesc un sentiment benefic, de comuniune si armonie, in cele mai mici intamplari ale vietii. Inima noastra comuna, la care participam fiecare cu sensibilitate si sentimente, cu disponibilitate si generozitate pentru a intelege si ajuta, este tot un acasa. Marele acasa al tarii. Casa celor a caror inimi bat in acelasi fel.
Poate ca randurile mele nu sunt cea mai frumoasa poveste a unui loc botezat cu numele de acasa, dar voi fi fericita daca alte inimi m-au ascultat si m-au inteles. Casa noastra comuna e sufletul. Acolo nu exista singuratate. Mii de fire ne leaga pe unii de altii, ne dau incredere si speranta, ca impreuna vom izbandi. Casa noastra, inima noastra. Singurul loc in care putem sa fim fericiti.
Negru Clementina (studenta anul I, istorie) - loc. Comanesti, jud. Bacau
Regina ghetii
Stau la fereastra timpului, cocotata pe spinarea celor 50 de ani impliniti de curand si privesc, pe ecranul memoriei, drumul parcurs. Imaginile se deruleaza cu viteza aducerilor aminte, pana... acolo. E un sat aruncat intr-o holda, la marginea podisului Transilvaniei, intre dealuri rapoase. Patru vai, cu putine suflete azi, formeaza asezarea. Alungati de colectivizare, cei in putere au plecat la oras, lasand pe ici, pe colo cate un batran singur, asa incat satul a imbatranit si el.
Acolo, intr-o casa de tarani romani, Dumnezeu a hotarat sa imbrace cu haina unui trup un suflet de fetita. Pana la granita unde memoria retine date precise, ma vad o fiinta pirpirie, cu picioarele goale infundate in glod, cu o palarie mare, de pai, pe cap, cu haina tatei pe umeri, atarnata de lantul vacii pe care o purtam la pascut. Degetele imi erau mereu zdrelite din cauza buruienilor adunate ca s-o satur mai repede, sa fur si eu cateva clipe de joaca. Prieteni de nazdravanii eram cu toti copiii de pe vale, dar mai ales cu cei din vecini, din casa carora eram mereu data afara, cand tambalaul atingea culmea. Cu ei eram si regina ghetii din stufarisul de langa Izvorul Paraului, si zana iernii din padurea ingropata in liniste si omat.
Acolo am crescut cu grija si dragostea pentru animale si natura. Ma asezam peste puii de curca, sa nu mi-i fure uliul, ii tratam pe cei bolnavi si flamanzi intr-o caciula a tatei, eram doica purceilor la supt, pentru cei care altfel nu aveau nici o sansa sa apuce o tata in fata "vlajganilor". Acolo, matele care se inmulteau peste masura erau ori duse cu sacul la moara de peste trei sate, ori mureau de batranete, si erau ingropate si jelite dupa tipicul crestinesc, de toti copiii.
Dar o intamplare neasteptata mi-a schimbat destinul si m-a alungat departe de satul meu: intr-o duminica nefasta, a inceput si acolo distrugerea taranului roman. Pe santul ce inconjura ograda scolii, unde hora sarbatorilor aduna tot satul, imi amintesc cum femeile imbracate in negru jeleau pamantul cu lacrimile siroind pe obraz, iar barbatii isi inecau tacuti amarul intr-un pahar de tuica de prune. Intovarasirile agricole, ce au precedat colectivizarea, mie nu-mi spuneau mare lucru, dar in anii ce au urmat, ograda noastra mare, de te dureau picioarele sa o strabati, s-a restrans, gramezile de cucuruz depanusate in claca in noptile cu luna au disparut, ca si sacii vesnic plini cu surplusul graului din hambare. Din palcul nostru de pruni bistriteni, ramas "dincolo", se infruptau de acuma tractoristii Cap-ului, iar noi furam cateva de pofta, asa cum furam si struguri, din propria noastra vie. Intrebarile mi-au ramas in spatele lacrimilor, pentru a nu le spori parintilor mei deznadejdea. Copilaria a disparut insa atunci cand au arat mormantul bunicului, asezat langa paduricea de salcami, de la capatul locului nostru. Nici spinii de pe razorul vecinilor, care se impodobeau cu chiciura la venirea iernii, doar pentru mine, n-au scapat. Celelalte rele si grele nu le-am simtit, pentru ca intre ele si mine s-au asezat parintii.
Din tot ce-a fost, acolo n-a mai ramas decat o tufa de bujori, care infloreste in fiecare an, straduindu-se sa pastreze amintirea. Dar, pentru mine, oriunde m-au asezat vremurile, gandul cel bun si-a tras puterea de acolo.
Pui Laura - Sangeorz Bai, jud. Bistrita
Magazia din fundul curtii
Cred ca in destinul fiecaruia dintre noi exista intamplari sau situatii, pe care le-am trait si care nu se lasa uitate. Un astfel de moment a fost cel in care eu m-am simtit cel mai Acasa din toata viata mea.
Eram copil si era razboi. Ramasesem doar jumatate de familie, deoarece, dupa ocuparea Basarabiei de catre sovietici, tatal si sora mea mai mare, smulsi din casa parinteasca de la Chisinau, au fost deportati, in timp ce mama, cu bunica si cu o copilita de 2-3 ani (adica eu), am scapat ca prin minune, refugiindu-ne imediat dupa aceea in Romania, la Brasov.
Locuinta fratelui mamei, stabilit de mult acolo, era neincapatoare pentru noi toti. Ne simteam un balast, dar n-aveam de ales. Lumea, panicata, adunase atata tensiune nervoasa, incat orice prilej isca rabufniri sau neintelegeri, intre oameni altadata apropiati.
Imi amintesc de grozavia bombardamentelor care se tineau lant, de spaima ce o resimteam ori de cate ori auzeam sirena, sunetul ei parandu-mi-se la fel de infricosator, fie ca vestea inceputul, fie ca anunta sfarsitul raidului aerian.
Apoi, intr-o zi, s-a asternut linistea. Razboiul a luat sfarsit! Frenezia ce i-a cuprins pe toti a fost extraordinara, dar la un moment dat oamenii au inceput sa simta foamea, urmare a acelei secete ce a parjolit totul. Auzeam, fara sa inteleg prea mult, de drama copiilor de moldoveni, luati din sanul familiilor spre a fi transportati in zone mai blande, in care sa poata supravietui.
In acea perioada, mama, o femeie minunat de puternica, dupa toate incercarile prin care trecuse, se zbatea sa gaseasca o solutie. Si iata ca sansa a aparut, in propunerea unei familii de prieteni, tot basarabeni, de a ne muta la Arad. Inimosi, ne-au cedat una din camerele lor, in care, intr-o zi, au sosit doua femei cu doua valize si un copil.
Aradul suferise si el multe distrugeri, dar macar iti oferea posibilitatea de a gasi in cosul unei taranci, sub un prosop curat, o paine alba, rumena si gustoasa, cum numai acolo se poate manca.
Au urmat cautari de serviciu, de locuinta, lucruri extraordinar de grele, pentru ca incepuse "vanatoarea" de basarabeni, pentru a fi trimisi in "mareata" fosta Urss.
Totusi, exista Dumnezeu! Intr-o zi, mama a adus marea veste de a fi gasit o locuinta. De fapt, cuvantul locuinta era aproape impropriu acelui spatiu: o camaruta intunecoasa si o bucatarioara prapadita, aflate in fundul unei curti din centrul orasului. Cand a varuit mama totul, cand a curatat bunica tot ce se putea curata, de unde au reusit sa adune cele cateva obiecte desperecheate de mobilier, nu stiu!
Stiu doar ca intr-o zi, pe inserat, am parasit apartamentul ospitalier al prietenilor si, impreuna cu cele doua nedespartite valize ce cuprindeau tot avutul nostru, am ajuns la noua resedinta.
De atunci, au trecut multi, foarte multi ani, dar nu voi uita niciodata acea dimineata calda de vara, cand m-am trezit in Casa Noastra! Din curte se auzea ciripitul pasarelelor, in camera era racoare si o lumina filtrata printr-un fel de draperie, iar din bucatarioara razbatea vorba soptita a mamei si a bunicii, care roboteau incetisor sa nu-mi tulbure somnul.
Erau momentele pe care doresc sa le evoc si pe care nu le voi uita nicicand. Ma simteam atat de Acasa, atat de fericita si de protejata de toate relele lumii, incat nici astazi nu le pot gasi termen de comparatie.
Au trecut anii, am terminat liceul, apoi facultatea, am avut parte de realizari pe plan profesional si personal. Dar sentimentul trait in acea minunata dimineata de iunie a anilor "40 va ramane unic. De ce? Asa a fost sa fie, dupa tot zbuciumul anterior: pacea si fericirea, asternute peste sufletul unui copil.
Ing. Natalia Margau - Timisoara
Casa in iarna
In fiecare vara, copil fiind, paraseam micul nostru oras ardelenesc, pentru a petrece vacanta la bunici, intr-un sat din Mehedinti, pierdut intre vai si dealuri, cu case mici si saracacioase. Bogatia nu se revarsase peste oamenii de-acolo, insa frumusetea locurilor, salbaticia peisajului si bunatatea lor ne umpleau sufletele de bucurie.
Mi-aduc aminte de casa batraneasca cu doua odai, cu prispa ingusta in care, seara, bunica aseza masa rotunda, inconjurata de scaunele din lemn facute de bunicul. Simt in nari izul laptelui din strachina de lut si al colacilor aburinzi. Aud clipocitul apei din postava de lemn in care ne balaceam, si mi-e nespus de dor de mirosul Reginei noptii din fata prispei si de lutul framantat de picioarele goale.
Dar toate trec. Au trecut, si bunicul si bunica, in lumea umbrelor si a linistii. Bunica s-a stins intr-un august domol. Bunicul a mai ramas, sa ude Regina noptii.
Tainica mea legatura cu acel loc s-a facut in prima iarna a studentiei mele. Niciodata nu fusesem iarna la tara: totul parea de basm. Casele mici, scufundate in zapada, padurea impodobita regeste, abur subtire catre cer, se-nalta usor. Totul - stralucire si nemiscare. Parca viata e prinsa intr-un clinchet de clopotel pe creanga de brad nins. Sa fie vis? Ma apropii de poarta veche de lemn, pe care e pus steagul de doliu, pentru bunica. Pe prispa, bunicul - alb ca zapada ce-l inconjoara - ma priveste cu ochii albastri, inlacrimati. In sufletul meu incepe sa arda zapada. Simt tot albul care ma doare. Si simt pentru prima data un gol imens... Bunica nu mai este. Privesc minunea din jurul meu si simt durerea iernii. In sclipirea ei, undeva, poate este si bunica.
Au trecut apoi peste mine alte ierni. Iarna din rochia de mireasa, cu fulgi de petale. A urmat apoi iarna care avea sa-mi aduca cea mai mare bucurie: nasterea primei mele fetite. Primii fulgi ne-au insotit la iesirea din maternitate. Era primul cadou pe care il primeam. Fulgi mari si pufosi: in par, pe fata. Iar in brate - un bulgare de lumina, care avea sa ne paraseasca dupa doar o jumatate de an. Atunci am inteles ca sunt legata pentru totdeauna de casa in iarna a bunicilor mei.
Viata trece. Sufletul omului gaseste mereu primavara, dar pe mine iarna ma doare. Cand pica primii fulgi, ceva in mine se rupe. Vad casa mica, batraneasca, cu caciulita de zapada. Vad padurea imbracata in haina alba. Simt parfum de colaci calzi si aud planset de colinda. Inchid apoi ochii si ma visez pe prispa ingusta, cu fetita mea in brate si cu zambetul bunicilor langa mine. Si este alb, multa zapada si miroase atat de puternic Regina noptii...
Szekely Mirela - Hunedoara
Un melc pe asfalt
Deseori, o vedeam trecand pe strada Levantului. Prin nameti uriasi sau balti sclipitoare si cateodata prin asfaltul topit, trecea subtirica si negricioasa, cu o imensa valiza in mana stanga. Parea un adolescent sfios, de-abia trezit din culcusul cald al casei si trimis in armata. Valiza aceea, chiar cazona, era de un lemn subtire, vopsit in verde, cu niste incuietori solide, dar total nefunctionabile; asa argintii cum erau, pareau niste simple accesorii.
Nu era deloc rau imbracata, poate chiar putin eleganta, dar totul parea luat in fuga. Parca in alta parte trebuia sa se imbrace in rochia de gala si acum isi permitea o usoara neglijenta.
Cu timpul, am aflat ca locuia in vreo trei sau patru case. De cand se despartisera parintii, nu s-a hotarat niciodata unde sa ramana. Prefera aceasta alergatura de la un parinte la altul, de la o bunica la alta (fiecare din ei era atat de special si atat de insuportabil, incat nu se putea opri niciunde).
A continuat sa tarasca imensa valiza, ca un melc pe asfalt, si dupa ce am vazut-o insotita de un tanar. Era blond si robust si serviabil, dar ea nu vroia sau nu putea sa-i lase valiza. Era poate o dovada de egoism sau poate si el avea ceva de dus, nu mai tin bine minte. Oricum, in perioada aceea inflorise.
Drumurile, tot mai rare, dovedeau ca devenise mai ingaduitoare cu rudele ei. Dar pe mine ma nelinistea: daca, incet-incet, nu o voi mai vedea deloc? Daca nu voi mai putea face tot felul de presupuneri referitoare la continutul valizei verzi?
Cand, intr-o dimineata, imbracata intr-o rochie galbena, de parca tot soarele se cuibarise in ea, o gasesc la poarta, putin emotionata, dar hotarata: dorea sa inchirieze camaruta din fundul curtii, a poetului care tocmai murise.
Pe moment, am uitat de tot: si de batranul asa-zis poet si de moartea lui singuratica, si de anuntul "De inchiriat", atarnat de cateva saptamani pe gardul din fata casei. Mi-am revenit doar in momentul in care a aruncat valiza pe pat.
"Ar fi fost o casa mult prea mica pentru un bebelus", mi-a spus si, vazand ca nu inteleg nimic, mi-a aratat cu degetul valiza. Apoi a deschis-o brusc, lasand sa se rastoarne din ea toate lucrurile. Am avut senzatia ca din acea inchisoare tocmai au evadat douazeci de ani de viata: papusi, scrisori, rochii si bratari, primii pantofi cu toc, carti si martisoare. Si multe alte maruntisuri pe care, pe la sfarsitul vietii, regreti ca nu le-ai pastrat. Asadar, pana acum, aceasta era de fapt casa ei, pe care o purta peste tot in lume, ca un melc plin de dragoste. Unde isi va fi gasit perechea, putea sa opreasca linistit.
Probabil camera poetului era o mica pauza.
Sau poate asa imi doream eu sa fie...
Cioceanu Monica Iulia - Bucuresti
La bunica
Cel mai bine e la bunica din Raucesti. De cate ori vin la ea, ma asteapta cu bomboane in buzunar, cu bani, placinte sau cartofi pe plita. Iarna e geroasa si vara-i calduroasa. Vecinii sunt tineri, au case mari, au multe animale si-s buni gospodari. Bunica imi face turte, scovergi, iar cand se incinge soba, ia furca si toarce si eu stau cu capul in poala ei si o privesc cat e de frumoasa si de desteapta. Imi spune poezii si povesti multe. Intr-o zi, ma invatase o poezie cu numele tatii: "Mai badita Neculai, ce frumoasa nevasta ai,/ Da-mi-o mie daca vrai, sa ma duc cu ea in rai."
Cateodata, bunica imi face botosi sau vesta de lana. Atunci, eu o dragalesc si o strang de gat de draga ce imi este si ea se supara, iar eu o sarut pe nas sa-i treaca.
Afara, iarna e rece. Gerul a inghetat ferestrele de parca sunt pictate. Vad uneori, seara, cum se ingramadesc doua turturele pe sub streasina casei.
Numai la bunica e frumoasa iarna ca o mireasa, iar bunica e ca in povesti! Totul e frumos, pana la lacrimi, la ea! Chiar si atunci cand ma alearga prin ograda sa ma chelfaneasca pentru ca am ascuns pisica in cuptorul sobei sau am vrut sa-l invat pe "motat" a inota. Chiar si atunci e frumos!
Dulgheru Mihail Marian - Raucesti de Jos, jud. Neamt