Paul Pfennings
"Cu scoala romaneasca mananc o paine alba in Vestul Salbatic"
Desi a emigrat in Germania de 20 de ani, pentru Paul Pfennings (neamt, dupa tata), Romania a ramas eterna iubire. De aceea, si acum, la aproape 60 de ani, de cate ori are un moment liber, da o fuga in tara, pentru a-si revedea prietenii, locurile copilariei, colegii de facultate, pentru a lua pulsul orasului sau drag, Bucurestiul.
Paul Pfennings provine dintr-o familie celebra in Bucurestiul deceniilor de mijloc ale acestui secol. Tatal sau, Otto Pfennings, a fost o personalitate cu totul speciala: pilot pe un avion de lupta, si-a pierdut picioarele in urma unui accident si a ajuns sa fie primul campion al Romaniei la cursele de motociclete cu atas si fondatorul clubului motociclistilor. Mama sa, Tanti Pfennings, artist plastic si creator de modele, dadea liniile modei deja din 1936, semnand schite in revistele pentru femei din epoca ("Mariana", "Femeia", "Femeia si caminul", "Sateanca"). Prin anii "70, pagina de moda a lui Tanti Pfennings din "Magazinul" de sambata era renumita. Paul Pfennings povesteste cu mandrie ca Doina Levintza, prietena si colega sa de breasla in Arhitectura, a pasit cu foarfecele si cu tiparele ca ucenica a mamei sale, in casa lor din strada Grigore Alexandrescu.
Pe bicicleta, prin padurea Baneasa
- Domnule Paul Pfennings, in calitatea dv. de arhitect, mi se pare firesc sa va-ntreb cum era Bucurestiul in vremea copilariei dumneavoastra?
- Sunt nascut in 1939, in zodia Varsatorului, pe 13 februarie, la ora 13.13. Acesta este simbolul norocului pe care l-am avut in viata: chiar daca la 24 de ani, in urma unui accident cu motocicleta, am ramas cu o pareza faciala, m-am descurcat mai departe foarte bine. Bucurestiul era pentru mine un mediu de descoperire inca inainte de a urma Arhitectura. Era minunat aerul curat al Bucurestiului, parcurile, padurea Baneasa unde inca nu venisera animalele salbatice la Zoo si unde erau cararile acelea minunate pe care le traversam cu bicicleta, plecand capul sub ghidon ca sa nu ma loveasca crengile; hipodromul era inca in Bucuresti, mergeam la cursele de cai, eram prezent la toate cursele de motociclete, pentru ca acolo alerga tatal meu si-mi amintesc cum eu ma plimbam tantos pe traseu cu casca de concurent a lui taica-meu pe cap (casca era de doua ori mai mare decat capul meu), vanzand programe pe care erau trecuti concurentii - celebri in anii aceia - Jean Calcianu, Vuescu, Niculici etc.
- Multa lume va cunoaste ca scenograf in Televiziunea Romana, unde ati prins perioada de aur marcata de prezenta lui Tudor Vornicu si Alexandru Bocanet.
- Imediat dupa terminarea facultatii, am fost repartizat sa lucrez la proiectele "Bucurestiul anului 2000", insa, dupa accident, in "63, nemaiputand desena foarte mult pentru ca-mi oboseau ochii, am trecut, printr-o sansa, la Televiziunea Romana, unde am facut scenografie. Am prins prima serie a festivalurilor "Cerbul de Aur", prima serie a festivalurilor de la Mamaia, am lucrat cu Valeriu Lazarov filmul "625 de linii", care a fost premiat in 1968 la Festivalul filmelor de varietati de la Montreux - scenografia fiind semnata de mine. Pe urma, cu sarmanul Bocanet, cu care eram foarte bun prieten, am lucrat emisiuni de Revelion, musicaluri, emisiuni de varietati. Eram foarte iubit, mai ales de Nea Tudor Vornicu, care imi cunostea bine si familia. In paralel, am facut si scenografie de teatru - am lucrat cu Dinu Cernescu la piesa "Amphytrion". In "78 am parasit Romania, impreuna cu parintii mei, repatriindu-ne in Germania.
A doua patrie
- Cum v-a primit noua patrie pentru care ati optat? Ati intampinat, ca majoritatea romanilor, dificultati de adaptare?
- Curios, prima problema de care m-am lovit a fost limba: in liceu, in Romania, cu tot numele meu german, eram cel mai bun la... rusa. Pentru ca nemtii te "miros" ca ai accent strain inca de cand le spui "Buna ziua" la telefon, a trebuit sa stau un an sa invat limba germana foarte bine, si mai ales limbajul de specialitate din arhitectura. In ceea ce-i priveste pe parintii mei, culmea, mama, care era romanca si care nu stia bine germana, prin arta ei a reusit sa fie cunoscuta si apreciata de nemti, mai ales cu icoanele ei - pe care ajunsese sa le picteze chiar pe oua de strut (a fost premiata la expozitii internationale). In plus, la fel ca si inainte, fara tipar, intra cu foarfeca direct intr-o panza groasa de aba, din care scotea, intr-o zi, o mantie romaneasca, cosand-o cu borduri de snur negru sau rosu. Iar tata si-a revazut prietenii din societatea sa, plecati anterior, insa el s-a adaptat mai greu, mai ales ca motocicleta sa ("sora-mea de tabla", cum ii spuneam eu - un Zundab din 1939), stricandu-se, nu a mai gasit piese pentru ea in Germania, asa cum gasea la strungarii din Bucuresti. Si atunci, a renuntat la motocicleta sa cu atas (cu care cara prietenilor lemnele, lucrurile cand se mutau, ajuta pe toata lumea, era omul bun la toate) si a recurs la triciclul sau de invalid, pe care l-a dorit cu insistenta sa fie cu tractiune manuala, ca sa-si umple plamanii cu aer, nu sa stea intr-unul electric si sa apese pe butoane.
- Cum ati ajuns sa fiti cunoscut ca arhitect in Germania?
- In Germania, m-am lansat in domeniul arhitecturilor de interior - primul meu proiect a fost avionul unui seic, cu masuri in inch si feet si cu sectiune care nu se trage cu echerul sau cu T-ul, pentru ca era ovala. A fost un mare succes al meu, iar apoi am devenit cunoscut dupa contractele realizate impreuna cu un mare star al arhitecturii germane - am ajuns sa proiectez hoteluri Hilton, aeroporturi etc. Cam in cinci ani de la venirea mea in Germania, cota mea a crescut foarte mult, astfel ca am ajuns sa fiu foarte apreciat si foarte cerut. Cu toate acestea, atractia mea pentru asa-zisul "miros de culise" imi ramasese in suflet si atunci, printre picaturi, am facut si scenografie pentru mai multe teatre. Din "94, cand m-am pensionat ca arhitect, am inceput sa fac scenografie la televiziunea bavareza, pentru o emisiune care are o cota de audienta foarte mare. Acolo am reinvatat sa desenez "pe genunchi", cum zic eu, nu cu T-ul si echerul, si sa scot miraculoase forme din tamplarie si butaforie. Aici, scoala romaneasca de televiziune, pe care o facusem timp de 15 ani la Bucuresti, mi-a folosit foarte mult: asa cum am mai afirmat, de cate ori am avut ocazia, cu scoala romaneasca mananc o paine alba in Vestul Salbatic. In general, scoala romaneasca este dumnezeiasca si te face om, oriunde ai fi in lume.
Bucurestiul, un oras al contrastelor
- Aruncand un ochi critic de arhitect asupra Bucurestiului, cum il descoperiti acum, ce credeti ca-i lipseste din farmecul de odinioara?
- E iarna, este foarte frumos Bucurestiul seara, in sclipirea ghetii si a zapezii si a turturilor de gheata, cand se ascunde sub ea peisajul hidos, al tuturor constructiilor incepute si neterminate, care distrug poezia unui fost oras minunat. Tocmai de aceea, venit aici, incerc sa mai salvez pe coala de desen sau pe panza ceea ce a mai ramas din Bucurestiul vechi, si stau cu planseta in mana, pe frig, pe ger, ca sa fac schite ale colturilor vechi din Bucuresti - cladiri, bisericute (tablouri pe care, de buna seama, le voi imparti prietenilor, drept cadou de Craciun).
- Ce v-a izbit cel mai tare, venind aici?
- M-au izbit contrastele. Pe de o parte, spuma de societate cu handy-uri si cu jeep-uri moderne care clameaza in cartiere numai de la Piata Romana in sus, si restul de oameni necajiti din metrouri, de pe strazi, din cartierele de blocuri muncitoresti. Am renuntat sa mai merg cu masina si am preferat sa merg cu metroul sau pe jos, tocmai pentru a lua pulsul strazii, pentru a observa fizionomia oamenilor, pentru a-i asculta, pentru a face portrete de figuri tipic romanesti. Eu am aceasta dorinta de a intra in sufletul omului, de a afla cine este vecinul meu pe aceasta planeta, in aceasta viata, pe care vreau, cu putinul pe care-l pot oferi cu "chitara" mea care-i creionul, sa-l multumesc. Pe de alta parte, m-au mai izbit in Bucuresti discrepantele arhitecturale. Pe vremuri, lucram la sistematizare si stiam ca trebuie sa existe o armonie intre arhitectura veche si cea a noilor constructii, dar acum vad oroarea aceea de bloc de sticla de langa magazinul Victoria (fost La Fayette) si ma sperii. Si sunt foarte multe astfel de exemple. M-a intristat si lipsa verdetii - Bucurestiul era un oras-gradina, iar gradina inseamna sanatate. Acum, Bucurestiul e poluat, strazile sunt chelite de pomi, desfundate, nu exista magistrale care sa descongestioneze circulatia.
- Cum se vede de la Munchen politica de la Bucuresti?
- Eu n-am facut niciodata politica, n-am fost nici Utm-ist, nici Pcr-ist, dar pot sa va spun ca politica de aici, mai pregnant ca oriunde, seamana cu o comedie de oferte facute de politicieni inainte de alegeri, pentru ca dupa campania electorala sa uite tot ce-au promis si sa se ocupe de propriile interese. Eu intotdeauna ma duc la Caragiale si incep sa rad, atunci cand vorbesc de politica.
Daca vrei, poti!
- Credeti in notiunea aceasta de "acasa"?
- Sigur ca da, acum mi-e greu sa spun unde ma simt acasa, dar pot sa spun, fara sa par un mistic, ca visez foarte mult, fiind acolo, in Germania, la mine, visez scene din tineretea mea din Romania, intamplari petrecute aici, visez marea, la 2 Mai, pe care o vedeam in fiecare vara, imi visez prietenii de aici.
- Exista o comunitatede romani in Munchen, orasul in care traiti? Aveti relatii cu ei?
- Exista foarte multi romani acolo, unii de origine germana, altii de origine romana. Cu multi dintre ei ma vad, mai facem un ski impreuna, mai mancam niste mititei la restaurantul "Romania", unde uneori apare Florin Piersic sau Dan Spataru sau Gioni Dimitriu, si noi incercam sa recreem Romania acolo.
- Cum obisnuiti sa va petreceti sarbatorile?
- Bineinteles, ca bradul de Craciun exista, exista si cozonacul si sarmalele - daca ajung pe la vreo casa de romani (si cum sunt singur acum, sunt mai mult invitat in ultima vreme). Iar de Anul Nou, de cand au ajuns iesirile la ski foarte scumpe, e mai ieftin sa faci plaja in Egipt, la poalele piramidelor, decat sa te duci in vreo statiune de iarna, la Innsbruck sau la Saint Moritz. Asa ca, mai nou, de Anul Nou, fac plaja la Marea Mediterana.
- Aveti vreun mesaj pentru cei care vor citi acest interviu?
- Mesajul este ca sunt fericit atunci cand "Formula As", prin bunavointa doamnei Sanziana Pop, ajunge si pe noptiera mea, acolo, la Munchen, si as fi fericit daca numai pe un coltisor de revista, fara nici o alta pretentie, ar aparea din cand in cand si o caricatura semnata Pica Pfennings. As vrea sa dau tuturor cititorilor acestei minunate reviste o reteta, poate nu neaparat de succes, ci de curaj - sa va spun ce m-a invatat tata: "Cand vrei, poti!" Asta este lozinca mea in viata. Fiecare om are in el puteri latente, are un talent ascuns si daca isi duce talentul pe care i l-a dat Dumnezeu la maiestrie, prin munca, si nu prin afaceri neaparat, va fi intotdeauna fericit si va sti ca nu moare de foame.