Dr. Ovidiu Bojor
"De pe Tibet, de pe acoperisul Lumii, Romania se vede asa cum e - in centrul Europei"
- Domnule doctor Ovidiu Bojor, in precedenta noastra convorbire ati atins o problema care va pasioneaza de mai multi ani. E vorba de marile terapii traditionale chineze, indiene, aztece. Vorbeati chiar de medicina populara dacica. Ce argumente aveti in acest sens? Cat mai pastreaza din acest filon primar medicina populara romaneasca?
- La tara, inca se mai pastreaza stravechi terapii dacice. Sa luam, de pilda, ceea ce fac vindecatoarele batrane, care nu separa descantecele sau incantatiile (geneza psihoterapiei) de tratamentul natural cu plante medicinale (fitoterapia). La baza sta un principiu terapeutic pe cat de vechi, pe atat de modern. Vindecarea vizeaza intregul organism. Trup si suflet. Mai mult chiar, pentru vechii daci, medicina era un act religios, dimensiune pastrata si astazi in sate izolate, de munte. Nu intamplator, Herodot spunea ca Zamolxis era zeu vindecator. Preotii lui foloseau felurite practici vindecatoare care vizau nu boala in sine, ci intreg organismul. In dialogul sau, "Charmide", Platon reda vorbele unui preot dac: "Zamolxis, zeul nostru, ne invata ca nu trebuie sa tratam ochii fara a avea grija de cap, iar capul insusi nu poate fi vindecat daca neglijam corpul. (...) Grecii nu pot vindeca multe boli, pentru ca ei nu stiu ca, daca intregul sufera, nici una dintre partile sale nu poate fi sanatoasa". Urmand numai si aceasta conceptie, putem plasa medicina noastra traditionala intre cele mai vechi sisteme medicale ale lumii: Siddha, Unani, Apache, Aztece sau Tibetane.
- Apropo de Tibet, in marea dv. pasiune pentru plante, ati intreprins o fascinanta expeditie in Himalaya. De acolo, ati adus in tara seminte de plante exotice, pe care le-ati aclimatizat la Institutul de cercetari din Fundulea si, in fine, ati oferit bolnavilor de diabet un mare si eficient medicament natural: "Insuvegul". Cum v-a venit aceasta idee? De la ce planta ati pornit cercetarile?
- Planta in cauza este "castravetele amar", numit si Momordica charanzia. Din discutiile purtate cu serpasii din Nepal si, apoi, analizand statisticile Oms, am ajuns la concluzia ca incidenta diabetului in aceasta zona e foarte mica - un caz la o suta de mii de locuitori. Studiind alimentatia nepalezilor, am descoperit prezenta "castravetelui amar" care, in conditiile climei subtropicale, intra in alimentatia curenta a locuitorilor aproape jumatate de an. Ulterior, testele clinice si de laborator au confirmat intuitia mea. Astfel a aparut Insuvegul, care, pentru prima oara, impune un nou principiu curativ al diabetului, altul decat cel propus de dr. Paulescu - anume, stimularea functiei pancreatice si nu inlocuirea insulinei din organism. Deloc intamplator, Insuvegul a atras atentia forurilor stiintifice mondiale, medicamentul primind doua medalii de aur la Geneva. Din pacate, la noi in tara, Insuvegul a ramas doar la stadiul de brevet, ratiuni straine medicinii - de la orgolii la indicatii de partid - impiedicand asimilarea lui in industria de medicamente. Nu mi-am pierdut rabdarea si, dupa o asteptare de aproape 20 de ani, Insuvegul va fi gasit, nu peste mult timp, in farmacii.
- In afara de "castravetele amar", ce alte plante folosesc nepalezii ca medicament?
- Timpul nu mi-a permis un studiu aprofundat al fitoterapiei tibetane. Am observat, de pilda, ca in zonele inalte de peste 3000 de metri se foloseste foarte mult ienuparul, ca infuzie, tinctura si fumigatii. Mult mai important mi s-a parut faptul ca vindecatorii tibetani respecta acelasi principiu curativ dacic: suflet si trup. O urticarie rebela, dupa ce am epuizat toate remediile alopate recomandate de buni specialisti, medici intr-un Sanatoriu pentru personalul Onu, m-a dus in cabinetul unei asemenea doctorite care (pare greu de crezut) avea alaturi de cabinetul de consultatie si o mica farmacie. Dupa ce mi-a luat pulsul si mi-a stabilit karma, cu zonele energetice deficitare din organism, mi-a dat trei feluri de pilule, spunandu-mi de ce alimente sa ma feresc. Spre uimirea mea, in cateva zile mi-am rezolvat problema. Interesandu-ma ce anume contineau pilulele, am aflat ca erau extracte integrale de plante, in care se adauga pulbere de perla (margean) si mici cantitati de aur sau argint.
- De fapt, cum arata Tibetul? Ce comparatie i s-ar potrivi mai bine?
- Tibetul e un urias si plin de viata ierbar. Cuvintele nu pot descrie aceasta gradina a lumii. In mod special, m-a uimit capacitatea colosala de adaptare a plantelor la altitudini de 4000 metri si nesfarsita lor natura coloristica. Inca de mic eram fascinat de aceasta intrebare: cum din acelasi pamant negru cresc si apar atatea culori? In zona sudica a Himalayei sunt peste 80 specii de orhidee, unele crescand direct pe copaci, la peste 2000 metri altitudine. Diversitatea plantelor si a speciilor este fantastica, iar spectacolul e total. Nu se poate descrie un versant cu Bujori de munte nepalezi, arborescenti. De departe, ai impresia ca muntele a luat foc. In Carpatii nostri, Bujorul este un arbust pitic. In Nepal, "Laliguras" (Bujorul) este, de fapt, un copac. Nu e putin lucru sa vezi o padure de Bujori seculari, cu flori uriase, in 12 nuante coloristice. Cu cat inaintam spre varf, cu atat scadea inaltimea Bujorilor, iar culorile se estompau, ajungand pana la alb imaculat, in preajma ghetarilor vesnici. Daca in zonele inalte domina, cum spuneam, Ienuparul, in zona subtropicala am remarcat numarul enorm de plante-condiment (Ghimber, Iarba de lamaie, Mosc etc.) si al florilor aromate, acele flori care - mai poetic spus - parfumeaza intens mainile celor care le ucid.
- Ati intalnit si plante din zona noastra?
- Am intalnit chiar mai multe decat m-as fi asteptat: Craite, Iasomie, Muscate, Busuioc etc. In plus, nepalezii au aclimatizat o serie de plante din spatiul european (Menta, Salvia, Cimbrul etc.), pe care le cultiva cu multa rigoare stiintifica. Sa nu uitam ca in Nepal exista nu mai putin de sapte statiuni de cercetare a plantelor medicinale si industriale, bine utilate si extrem de profitabile.
- Ati ajuns la peste 6000 de metri altitudine, insotit de celebrii serpasi. Ati discutat cu ei? Cum e serpasul?
- Serpasul, in simplitatea lui, aminteste de taranul roman. Modest, cinstit si de o inteligenta nativa uimitoare, munceste enorm si indura orice privatiuni. Mananca putin si cumpatat, hrana de baza fiind orezul, meiul, hrisca, vegetalele si lactatele, la care adauga multe condimente. Oricum, carnea e o raritate. Daca intr-o zi de sarbatoare taie o gaina, din ea mananca intreaga familie: 10-15 persoane.
- Ce alte asemanari cu taranul roman ati mai remarcat?
- Religiozitatea si simtul sacrului. De pilda, de cate ori treceam un rau, serpasul care ma insotea se inchina, dupa obiceiul lui budhist, cu mainile impreunate. Pentru nepalezi si tibetani, raurile sunt sacre. La fel de sacra este triada, trinitatea. Tot ce este legat de trei devine sfant. In locul unde se bifurca trei drumuri sau unde trei izvoare se unesc intr-un paraias de munte ("Trisuli"), se ridica un mic templu, asa cum taranii nostri ridica o troita. Un copac din trunchiul caruia se inalta trei ramificatii devine loc de rugaciune si de reculegere. Loc sacru devine si intalnirea a trei ape mai mari, iar preotii brahma au ca semn al puterii un trident.
Asemanarile nu se opresc aici. Fiind invitat la o sarbatoare in satul Sertung Sati Langtang-Himal (adica, satul de sub ghetar), localnicii au inceput sa danseze. Am intrat si eu in hora, fara nici o greutate. Localnicii dansau "batraneasca" noastra! Dansau in jurul focului, cum se danseaza in zona muntilor Caliman: un pas inainte, doi inapoi, un pas la stanga, doi la dreapta. Eram in largul meu. Pana si ospitalitatea semana izbitor cu cea a taranului roman. Deosebirea consta in faptul ca "jupan gazdare" era guru satului. Acest guru aflase ca sarbatoream atunci ziua mea de nastere si mi-a oferit in dar o petrecere. Au venit 700 de invitati, iar eu le-am oferit un pahar cu ceang - bere de orez. Tot in dar, guru a facut, spre uimirea supusilor, o demonstratie de forta. Cu un stilet ritualic si-a strapuns limba, fara a-i curge nici o picatura de sange.
- Care a fost, totusi, cea mai puternica revelatie pe care ati trait-o in Nepal si in comunitatea tibetana?
- Eram la peste 6000 de metri altitudine si, intr-o noapte, am vazut cerul instelat. Spectacolul m-a naucit prin frumusete. Din cauza puritatii aerului, vedeam foarte clar si parca dilatat, atat stelele, cat si Luna. Era ceva maret si coplesitor. Atunci, m-am simtit mai aproape de Dumnezeu cu cativa centimetri. Parca as fi fost la limita dintre pamant si cosmosul nesfarsit. In sfarsit, vedeam pentru prima oara; vedeam cu adevarat cerul. Cand am aflat a doua zi ca locul se numeste Ganesch-Himal, adica "Lacasul Zeilor", nu m-am mirat. Era numele cel mai potrivit si mai inspirat din cate i se puteau da. Cativa ani mai tarziu, intr-o discutie cu astronautul Dumitru Prunariu, acesta mi-a marturisit ca avusese aceeasi revelatie in timpul zborului sau cosmic. Din cosmos, tot asa se vede cerul: stelele si Luna deopotriva, stralucitoare si palpitand de viata.
O alta revelatie a fost ceva legat de o mai veche convingere a mea. Convingerea ca mai fusesem prin acele locuri, candva, intr-o viata anterioara. Numai ca acelasi lucru mi l-a spus o doctorita tibetana: "Dumneata ai mai fost in Himalaya. Iti plac locurile inalte, esti calator si iubesti cu pasiune plantele". Mergeam pe cararile pieptise ale Himalayei si ziceam: sunt sigur ca la doi kilometri de aici vom intalni un izvor si un cedru singuratic. Pe scurt, recunosteam locurile si 90% din intuitiile mele s-au confirmat. Ma consider un om fericit. Traiesc in Romania si am batut cu pasul Himalaya - doua locuri extrem de puternice energetic. Doua locuri alese, binecuvantate.
- La ce va ganditi cand apropiati Himalaya si spatiul carpatic romanesc?
- Am sa va dau un singur argument. Atat paralela 45, cat si meridianul 25 traverseaza teritoriul Romaniei. Daca privim atent harta, vom observa ca Romania este situata exact la jumatatea drumului ce leaga Polul Nord de Ecuator. Ne despart la est 2500 km de Urali, la vest 2500 km de coasta Portugaliei si tot 2500 km ne despart de Oceanul de Nord. Romania e chiar in centrul Europei! Pare o simpla speculatie, dar nu e, cata vreme aceasta pozitie de centru real al Europei confera florei noastre (atat medicinale, cat si aromatice) o diversitate fantastica. Nu intamplator, noi avem peste 800 de specii de plante cu virtuti terapeutice. Unele din ele sunt folosite inca de pe vremea dacilor, asa cum arata in monumentala lucrare "Enciclopedia de etnobotanica romaneasca" Valer Butura. Citand pe Dioscoride si pe Pseudo-Apuleius, Valer Butura inventeaza un numar important de denumiri dacice ale plantelor medicinale: Olma (Boz), Mizela (Cimbrisor), Zena (Cucuta), Propedila (Cinci degete), Lax (Iarba grasa), Polpoum (Marar), Manita (Mur), Teud (Menta), Diodela (Musetel), Skiare (Scai), Seba (Soc), Azila (Aratiel), Budalla (Limba boului), Dielleina (Dentaria).
Nu e putin lucru ca din aproximativ 3600 de specii de plante superioare, peste 800 sa fie medicinale. Explicatia sta in chiar pozitia geografica de care vorbeam, un loc de intersectie a influentelor Marii Negre si Mediterane. Si nu trebuie sa ne miram ca Romania este tara cu cele mai multe plante specifice din Europa.
Nu e locul aici sa discutam pe larg despre legaturile etnobotanice si etnofolclorice dintre tara noastra si Himalaya. Ma aflam la Kathmandu, in timpul festivalului Zeitatii Indra, care se sarbatorea timp de trei zile, in fiecare septembrie, marcand sfarsitul perioadei musonice. Un brad enorm, inalt de 20 de metri, asezat pe un car cu roti uriase, era impodobit cu 5 panglici multicolore si purtat in sunetele tobelor si ale fluierelor. M-a frapat, dincolo de notele pitoresc-locale, asemanarea cu "Ziua de Brad" de la noi, purtat in alaiul lautarilor si in jurul caruia se joaca "hora bradului". M-a frapat, de asemenea, caracterul religios al ceremoniei. In bradul nepalez, spre varf, se amenaja o capela mica si frumos ornamentata a zeitei Kumari. La noi, in vechime, se oficiau in "bisericile de brad" (in mijlocul codrului, adica) casatorii magico-religioase intre tinerii ciobani si fetele care nu aveau consimtamantul parintilor, tot un cioban (de regula, cel mai in varsta) oficiind ceremonia.
- O ultima intrebare, domnule doctor. De unde aceasta pasiune rascolitoare si fara odihna pentru plante, pentru etnobotanica?
- Pasiunea e veche, de pe la 6-7 ani, cand tata, profesor de stiintele naturii la Targu Mures si Reghin, ma lua in expeditiile lui duminicale in muntii Caliman, unde imi arata fiecare floare, fiecare fir de iarba, invatandu-ma denumirile lor populare si latine, pe care le insotea cu delicate si interminabile povesti. E o lume care m-a fascinat de prima data, aceasta pasiune maturizandu-se - ca sa zic asa - cativa ani mai tarziu, tot sub semnul muntelui si al spatiului ardelenesc, atunci cand mi-am pregatit lucrarea de licenta, prin 1949-1950, scotocind pas cu pas muntii Harghita, Caliman, Gurghiu. Pentru mine, muntele si plantele inseamna libertate. Pe culmile stancoase sunt doar eu cu gandurile mele. Sunt acasa. Ce sa fac? Port in mine zestrea genetica a parintilor mei nasaudeni, graniceri din tata-n fiu si oameni care mi-au insuflat, fara pic de ostentatie, demnitatea de a fi liber si de a fi roman. Am si acum desenul arborelui genealogic, mostenit si completat din generatie in generatie. Ramificatiile coboara la daci si la celti (celebrele triburi Bojorum, din care deriva si numele de Bojor, ele ocupand o arie larga, din Maramures pana-n muntii Gurghiu). Succesiunea numelor, de-a lungul a multe secole, e un adevarat poem: Aurelia, Grigore, Traian, Petra, Raveca, Maxim, Aristina. Numai nume romanesti, pe la 1700 aparand si o ramificatie latina, prin inrudirea cu familia Palimetti. Pentru noi, ardelenii, este important sa stim de unde venim si cine suntem. Locurile, satul natal, deopotriva cu iarba si copacii padurii, fac parte din biografia noastra. Cand plecam, dusi de intamplarile vietii, luam toate acestea cu noi, in "ierbarul" sufletului.