Editorial

Toma Roman
Democratia La Rascruce. Am scris, inca de la inceputul actualei mineriade, ca ea are un caracter politic. Modul in care s-a desfasurat, intamplarile legate de "marsul asupra Bucurestilor", reactiile fortelor interesate au confirmat acest diagnostic. Pentru cei dispusi sa cerceteze cu atenti...

Democratia La Rascruce

Am scris, inca de la inceputul actualei mineriade, ca ea are un caracter politic. Modul in care s-a desfasurat, intamplarile legate de "marsul asupra Bucurestilor", reactiile fortelor interesate au confirmat acest diagnostic. Pentru cei dispusi sa cerceteze cu atentie faptele, a aparut cu claritate ca "batalia" nu s-a purtat in limitele clasice ale unui conflict obisnuit de munca ci, plecand de la un astfel de conflict, a fost o incercare de forta intre gruparile reformiste si antireformiste din Romania anului 1999. Minerii au fost, inca o data, masa de manevra si nu miza confruntarii. In spatele lor s-au aliniat, cinici, o serie de "politicieni", pescuitori in ape tulburi, dornici sa rastoarne, in folosul lor, ordinea constitutionala a tarii. Unii dintre ei si-au dezvaluit intentiile prin declaratii incitante, prin sprijinul logistic si material acordat marsului, prin chemarile la generalizarea protestului fie sub forma grevei generale, fie sub forma iesirii masive in strada. Scopul evident a fost provocarea unor tulburari violente, in special in Bucuresti, prin care - dincolo de tentativa preluarii brutale a puterii - sa fie redusi la tacere (chiar si prin eliminare fizica) criticii lucizi ai actualei stari de lucruri. Presa a scris despre faptul ca un anume partid a pregatit "comando"-uri care, amestecate printre mineri si actionand ca mineri, sa atace sedii de partide, institutii ale statului, persoane particulare. Analistii au subliniat ca, prin organizarea, desfasurarea si tactica lui, "marsul" pare a fi suportul unei lovituri de stat.

Nu ezit sa afirm ca vinovata de situatie este, in primul rand, puterea in functiune. Dupa primele luni de la instalarea ei, am inceput sa semnalez cu insistenta greselile acumulate in administrarea tarii. Am criticat, alaturi de alti "judecatori independenti" ai situatiei, maniera fundamental falsa in care ea s-a angajat pe drumul reformei. Am aratat, de nenumarate ori, ca misiunea istorica a fostei Opozitii democratice presupunea o schimbare radicala a sistemului administrativ, o schimbare completa a modului de a actiona, care sa o detaseze de formulele politice anterioare. Mentinerea schemelor structurale ale fostei puteri insemna asumarea consecintelor generate de ea, adica haos administrativ, arbitrariu, sanse de actiuni ilicite, stimularea coruptiei etc. Foarte rapid, reprezentantii in administratie ai noii puteri s-au "dedulcit" cu avantajele oferite de ea sau, pur si simplu, au acceptat - automat - sa se bucure de ele, capatand obiceiurile "fostilor". Campaniile anticoruptie, schimbarile partiale - carpelile - efectuate in diverse institutii etc. au evoluat in gol, au cazut in derizoriu. Cauza principala, recunoscuta acum de multi analisti, a fost lipsa de unitate a coalitiei guvernamentale, competitia interna in lupta pentru "ciolan" a partidelor componente. Atat Cdr-ul, Pd-ul, cat si Udmr-ul au vazut in plasarea la putere o posibilitate de a-si satisface interesele specifice, neintelegand ca momentul cerea o actiune ferma si unitara pentru satisfacerea interesului Romaniei. Certurile pentru portionarea puterii pe baza de algoritm, urmarirea acerba a unor obiective de grup sau clientelare, lipsa de incredere intre parti, au paralizat guvernul Ciorbea, ducand la ratarea deschiderii psihologice spre Reforma a ansamblului cetatenilor. Am subliniat, cu alte prilejuri, consecintele acestei imense ratari. Ele erau previzibile si, in orizontul asteptarilor populatiei, s-au concretizat in resimtirea disproportionata a crizei economice, in schimbarea dramatica de atitudine fata de administratie. Urmarindu-si egoist obiectivele, partidele coalitiei guvernamentale au blocat complet prima sansa a schimbarii.

Ezitarile administratiei nu puteau sa nu duca la adancirea crizei. Ea s-a reflectat in refuzul investitorilor straini de a veni in Romania (speriati de birocratia corupta si sufocanta), in cresterea riscului de tara, in pierderea trenurilor spre Nato si Ue. Inlocuirea guvernului Ciorbea a fost, in consecinta, inevitabila. Noul cabinet, condus de dl Radu Vasile, parea - la inceput - ferm decis sa faca ceva. Lunile au trecut, ajungandu-se treptat la o situatie-limita: sau se declanseaza, in sfarsit, Reforma, sau Romania intra in incapacitate de plata, trebuind sa accepte exercitarea unui directorat financiar international. Situatia-limita a fortat guvernul Vasile sa treaca la actiune, in ciuda tuturor "jocurilor" contradictorii ale gruparilor partinice ce il sustin parlamentar, a temerilor generate de sfaramarea "feudelor" economice deja dobandite. Decizia de relansare a Reformei a reprezentat, in debutul anului 1999, punctul de ruptura al inertiei convenabile atat unor guvernanti, cat si unor partide de opozitie. Pentru acestea a aparut clar ca o reusita a politicii economice a guvernului Vasile, oricat de tarziu a fost lansata ea, ar avea - in cazul reusitei - consecinte electorale nefaste, blocandu-le un eventual acces la putere la alegerile din anul 2000. O reusita, oricat de dificila ar fi ea, este nedorita si de unii guvernanti, pentru care ea ar insemna mentinerea actualei compozitii a puterii, infirmandu-le speranta dobandirii unor roluri mai importante in viitoarea legislatura. Speculatiile unor observatori asupra actelor reprezentantilor in guvern ai unui anume partid nu sunt intamplatoare. Unii analisti sustin chiar ca reactiile ciudate ale institutiilor specializate in mentinerea ordinii fata de "marsul" minerilor au vizat rasturnarea cabinetului Vasile si inlocuirea lui cu un cabinet de "tehnicieni" condus de Teodor Stolojan. In acest mod, partidul cel mai dinamic din coalitie isi conserva sansele electorale, dupa ce si-a demonstrat tot timpul vointa de reforma, fara ca ele sa fie afectate de consecintele economico-sociale dure ale masurilor adoptate cu necesitate.

Trecerea la aplicarea acestora este, cum am mai spus, obligatorie. Nu avem spatiul necesar sa le enumeram. Ele sunt, de altfel, cunoscute de toata lumea. Reducerea cheltuielilor inutile, astuparea "gaurilor negre" ale economiei romanesti genereaza insa disponibilizari masive de personal, o scadere dramatica a nivelului de trai pentru mari grupuri de cetateni, o accentuare a discrepantelor economice intre diversele zone ale tarii. Or, exact in aceasta perspectiva, guvernantii au facut cel mai putin. Formulele pripite, de tipul salariilor de disponibilizare, nu au avut efectele scontate. Am mai scris ca in majoritatea cazurilor ele s-au dovedit paleative. Minerii care au solicitat disponibilizarea cu 15-20 de salarii, ca sa dam un exemplu, au revenit la vechile lor locuri de munca, supralicitand presiunea sociala, dupa cheltuirea acestora. Nu a existat - s-a dovedit - un program coerent, la scara nationala, de reprofesionalizare a fortei de munca, de reorientare a acesteia. Un astfel de program era, evident, o necesitate. El trebuia sa schimbe mentalitatea inoculata de comunism a garantarii absolute a unui loc de munca, indiferent de calitatea prestatiei, cu o mentalitate concurentiala, specifica economiei de piata. Pentru niste oameni obisnuiti cu siguranta unui venit, oricat de derizoriu, o pierdere a acestuia reprezinta o schimbare extrem de dramatica, mai ales in lipsa - aparenta - a unei alternative. Guvernul ar fi trebuit sa identifice alternativele, pentru ca, mai ales in sectorul serviciilor, ele exista. Romania are, astfel, o infrastructura comunicationala extrem de fragila, reabilitarea ei putand absorbi o mare parte din forta de munca disponibilizata. Experimentul a fost incercat cu succes in multe alte tari.

Declansarea - intarziata, dar necesara - a Reformei nu putea, in aceste conditii, sa nu provoace reactii sociale. Reforma afecteaza in special sectorul energetic al economiei. Romania nu-si mai poate permite, cum am mai subliniat cu alte ocazii, sa consume energie scumpa pentru producerea unor marfuri necompetitive, slabe calitativ pe piata interna sau externa. Ministrul Industriei si Comertului, dl Radu Berceanu, a aratat - pe baza calculelor specialistilor - ca tona de carbune inferior, extras in tara, costa mai scump cu 25-30 Usd decat cantitatea similara pe piata internationala. Era normal, in consecinta, ca guvernul sa caute sa stopeze aceste pierderi, mai ales ca ele sunt suportate din buzunarul tuturor cetatenilor. Inchiderea unor mine nu este de aceea un act cinic, cum au subliniat unii politicieni, ci o necesitate economica. Nici un patron nu produce ceva de dragul productiei. El urmareste intotdeauna un profit. Fara profit, nici o intreprindere nu este viabila. Acumularile uriase de datorii fata de stat, de ceilalti furnizori de energie, precum Conel-ul, au facut din Campania Nationala a Huilei o intreprindere absolut nerentabila. Mentinerea ei in viata, ca si mentinerea altor "gauri negre", poate duce la sufocarea bugetului statului, la saracirea accentuata a tuturor. Reforma presupune o serie de sacrificii dureroase, dar ele trebuie facute, cautandu-se, desigur, formule compensatorii corecte pentru cei afectati de aplicarea lor.

Nu voi mai reveni la analiza evolutiei sociale a minerilor. Am aratat de mai multe ori modul in care ei au fost transformati intr-o noua masa de manevra de catre diverse regimuri. Problemele lor sunt reale si trebuie rezolvate. Dar ei trebuie sa inteleaga faptul ca mentinerea privilegiilor, care ii transformasera intr-o categorie profesionala aparte, nu mai este posibila. In al doisprezecelea ceas, guvernul le-a propus, totusi, o serie de solutii tranzitorii, inclusiv o serie de modalitati de reabilitare a habitatului lor. Aceste solutii trebuiau propuse inca inainte de declansarea "marsului". Pentru ca, o data declansat, el a intrat in zodia ilegalitatii. O masa atatata de lideri, ce au alte scopuri decat cele ale indivizilor ce o compun, poate fi foarte greu stopata dintr-o evolutie anarhica, aberanta. Toata lumea stie consecintele pentru imaginea Romaniei a trecutelor mineriade. Ca si distrugerile si suferintele provocate in Bucuresti. Cedarea la astfel de actiuni este, in consecinta, criminala. Deja unii dintre putinii investitori veniti in Romania au anuntat ca se retrag. Guvernul trebuie, de aceea, sa actioneze cu fermitate si, dupa trecerea evenimentelor, sa analizeze toate responsabilitatile si sa ii traga la raspundere pe initiatori, atat cei din fata, cat si cei din umbra. Noua revolta minereasca a fost declansata o data cu trecerea la Reforma reala, intr-un moment de exasperare si deruta al ansamblului social. Ea are, de fapt, menirea de a o stopa, pregatind terenul pentru revenirea la putere a nostalgicilor comunismului, a extremismului politic. Rezultatele unei dictaturi nationalist-extremiste ar fi insa catastrofale. Ele ar arunca Romania in afara lumii civilizate, ar putea chiar sa o distruga. "Lovitura de stat" a minerilor este o lovitura impotriva Reformei necesare. Stoparea ei, cu toate mijloacele, si pedepsirea atatatorilor este obligatorie. Fara acest act, Romania se va transforma intr-un imens lagar in care primii care vor suferi vor fi chiar minerii, varful de lance manipulat al acestei transformari. Legea trebuie, deci, aplicata fara sovaiala. Incepand insa chiar cu clasa politica, pentru ca, daca ea nu intelege necesitatile momentului, va fi maturata de pe scena istoriei. Momentul este esential pentru supravietuirea democratiei.