Lumea Romaneasca
Copilul-Minune Isi Tine Promisinile
Se intampla rar in lumea filmului ca un copil-minune sa nu-si piarda stralucirea o data cu trecerea anilor. Dupa ce cantase si incantase in Mirabela lui Gopo, Medeea a devenit, la sase ani, mica minune a cinematografului nostru, cu toate ca nu avea surasul adorabil al lui Shirley Temple si nici gropitele si bujorii Veronicai. Dimpotriva, obrazul ei palid, ca de portelan, se ascutea intr-un zambet ironic, insolent, cerand parca palme, nu dezmierdari. Si totusi, fetita cea rea si buclucasa a reusit sa traverseze inteligent "varstele peliculei". Astazi, la 24 de ani, cand apare in filme, in concerte - e si o pianista inzestrata - ori in show-uri de televiziune, cantand sau recitand, feminitatea ei usor agresiva, hazul si siguranta ei de fata moderna incanta. Mignona, delicata, dar foarte sigura de ea, si-a format de-a lungul anilor o personalitate puternica. De unde i se trag toate? Tatal, operator talentat, si-a educat toate trei fetitele Marinescu intr-un spirit competitiv elegant, dar ofensiv, agresiv. Le-a invatat sa-si spuna parerea, sa-si clarifice opinia, sa ia atitudine. Medi a crescut pe platoul de filmare, intr-o lume mirifica, a castelelor de carton si a ninsorilor de naftalina. A zburdat pe aleile parcului din Buftea, catarandu-se pe pomi sau pe caruciorul de traveling, scotocind prin trusa de farduri, in timp ce mama ii machia pe actori. Era rasfatata tuturor: "Cand ii spuneam poezii, Poldi imi dadea socolata; Marinus Moraru (tatal meu din "Toamna bobocilor") ma facea tot timpul sa rad, chiar si in scena in care eu trebuia sa strig de pe olita... Ca sa-mi iasa filmarea, mi-au adus pe platou un barbos sa ma sperie si asa am tipat."
Palme, promisiuni, pasiuni
"Pentru mine, filmul era o continuare a jocului de acasa, din gradina noastra de pe strada Parfumului. Gopo imi sufla replica daca nu o invatasem si facea tot felul de goange ca sa imi surprinda reactia. Pana la filmele Elisabetei Bostan, nu am luat pe nimeni in serios, dar nici pe mine. La "Promisiuni", am descoperit ce lucru mare si important e cinemaul..."
In drama psihologica "Promisiuni", Medeea realiza cu o forta neasteptata rolul fetitei care-si infrunta cu duritate un tata egoist, reaparut in viata ei si a mamei. Personajul, temeinic lucrat impreuna cu regizoarea, i-a adus actritei in varsta de zece ani premiul Asociatiei Cineastilor de interpretare feminina.
- Cum a reactionat copilul-minune, mica vedeta la marele succes? Nu si-a pierdut capul?
- In primul rand, eu nu cred in copiii-minune si in vedetele de sezon. Daca ai ceva de spus, te straduiesti sa-l spui cat mai bine, si nu doar intr-un singur film ori in vreo stagiune. La acel film, am inteles pe pielea mea ce lucru greu e sa-ti castigi, dar mai ales sa-ti pastrezi succesul. N-am sa uit cele patru perechi de palme incasate de la "tatal meu", Ion Caramitru. La inceput, actorul se codea: cum sa loveasca el, ditamai adultul, un copil, cand el nici pe ai lui de acasa nu-i batea?! Dar la filmare n-a avut incotro si a tras cu nadejde. Culmea, ca a trebuit sa refacem scena, deoarece eu uitasem pe mine o haina care in cadrul anterior nu existase. La prima "dubla", am vazut stele verzi, la a doua m-am tinut cu greu sa nu lesin. Dar cate intamplari d-astea se petrec in culisele filmului sau ale teatrului... Anul trecut, am stat trei luni in Anglia si-am repetat cu actori de acolo, intr-o coproductie realizata de teatrul din Constanta. Nu cunosteam pe nimeni, incercam sa ne acomodam unii cu altii, dar dupa cateva zile, eu si partenerul meu din Bristol, cu care abia schimbam un "salut" conventional, a trebuit sa repetam o scena-cheie: scena sarutului. Eram amandoi foarte incordati, ceilalti se faceau discret ca nu ne observa, dar cand ne-am imbratisat eram atat de stanjeniti amandoi, cu obrajii arzand ca focul, incat, daca ar fi trebuit sa se filmeze, n-am fi putut pacali aparatul. Pana la urma, ne-am invins jena si-am dat cu succes premiera, in cateva orase din Anglia si in tara, la Bucuresti si Constanta. Am devenit prieteni si m-a ajutat intr-un moment greu. Dupa doua saptamani, departe de casa, mi se facuse un dor nebun de ai mei. Nu mai rezistam, voiam sa ma intorc. Si-atunci, el mi-a facut o surpriza: m-a dus la parintii lui, intr-o casa superba si m-a lasat singura in fata pianului. Stia ca daca incep sa cant, mai uit de dor. Minunat gest prietenesc!
- Pianul, da, e o alta pasiune a ta. Oare chiar mai mare decat filmul?
- Oricum, mai veche. Cand tata m-a intrebat la sase ani ce doresc sa-mi cumpere din banii contractului la "Mirabela", i-am raspuns fara sa stau pe ganduri: un pian. Pianul a devenit confidentul starilor mele cele mai intime, talmacite prin intermediul lui Chopin ori Mozart, Bethoveen, Brahms ori Scriabin. La sase ani, cand m-au dus la Scoala de muzica sa ma testeze, profesoara (prima mea profesoara, d-na Marinescu) s-a asezat la pian si a cantat ceva. M-a intrebat apoi, in gluma: "Ei, cum ti s-a parut?". I-am raspuns cu cea mai mare siguranta: parerea mea e ca va pricepeti la pian. Noroc ca a avut umor si ne-am imprietenit, iar eu n-am dezamagit-o. In clasa a V-a, am castigat un concurs de pian; trebuia sa particip la un festival in Italia, dar n-am ajuns. Tocmai ramasese in strainatate un unchi al meu si nu mi-au dat drumul.
Cu Claudia Cardinale, la palatul Elysee
- Abia dupa 90 ai putut calatori?
- In 90 am iesit prima oara din tara, invitata in Franta, la un festival al tinerilor cineasti. Faceam parte din juriul care o avea ca presedinta pe Claudia Cardinale. Eram in clasa a X-a, ma pregateam sa dau admitere la Conservator si trebuia sa exersez macar doua ore pe zi. De aceea ma sculam dis-de-dimineata si cantam intre 7 si 9 la pianul barului din hotel. Cand am fost invitati la palatul Elysee si apoi acasa la presedintele Senatului, colegii mi-au propus sa cant ceva. Claudia Cardinale m-a rugat sa interpretez ceva numai pentru ea, si atunci am intrebat-o, ca in filmul cu Ingrid Bergman: "Va place Brahms?". I-am cantat si Brahms si Chopin. Valsurile de Chopin erau si slabiciunea strabunicii mele, o poloneza refugiata in Moldova. Era o doamna distinsa, cu glas frumos, canta valsuri vieneze, dar ii placeau mai mult cele ale compatriotului ei, Frederic Chopin. Chopin a fost si prima mea dragoste. El si Sidney Poitier, cu care visam sa ma casatoresc. Romantic, nu?
- Inainte de a-mi povesti despre familie, spune-mi, te rog, la Palatul Elysee ai sustinut primul tau concert live?
- Primul l-am avut in Scoala de muzica de langa strada Udriste, dar tot in fata unor straini. S-a intamplat asa: fusesera invitati pentru un concert la Bucuresti 120 de coristi americani. Cum la Conservator nu i-au putut primi, pentru ca studentii erau in examene, i-au trimis la noi in scoala. Si ne-am pomenit coborand din autobuze 120 de doamne in rochii lungi, de seara, si domni in smoking, pregatiti ca pentru Ateneu. S-au trezit deodata intr-o scoala modesta, de cartier, cu linoleum pe jos si o scena micuta, pe care n-au incaput decat doamnele, domnii au cantat din sala. Dar au trecut cu eleganta peste penibilul situatiei si au cantat minunat, timp de doua ore, in fata a 40 de oameni cu greu adunati, cum ar fi concertat in fata a sute de persoane venite la Ateneu. Ca sa le multumim, ne-am produs si noi, cativa elevi, la diverse instrumente. Eu, pe scena, eram teribil de emotionata si jenata de espadrilele mele rosii, cam uzate. Dar cand am inceput sa cant la pian, am uitat de toate si furtuna din sufletul meu de adolescenta s-a revarsat toata spre preludiul numarul 5 de Rahmaninov. Nu m-am trezit decat la sfarsit, in ropotul de aplauze si strigatele de bis. A fost momentul cel mai fierbinte din viata mea, cand am inteles ca arta era marele nostru refugiu; ca n-am fi putut rezista atatia ani decat cu sprijinul artei. Cand am inceput sa calatoresc in lume, sa ma compar cu alti tineri de varsta mea, am reusit sa scap de complexe si sa vad ca noi, esticii, avem un oarecare avantaj asupra celorlalti: purtam o incarcatura de tristeti si emotii care ne maturizeaza sufletul si arta mai repede.
Casa cu trei surori
- Ai doua surori. Ele au luat acelasi drum al artei? Parca le-am vazut in niste filme...
- Eu sunt nascuta in 27 mai 1974. Intre noi e o diferenta de trei ani, iar intre ele doua, de... 10 minute. Sunt gemene, dar nu seamana deloc. Ioana e blonda cu ochii albastri, fire mai practica, a urmat stomatologia. La 9 ani, a facut si ea un rol superb in "Miracolul" si a fost invitata cu filmul si cu regizorul in Japonia, unde a primit un premiu. Madalina e bruneta, mai visatoare, talentata la pictura, a terminat design ambiental. Cand era mai mica, a jucat si ea - ce premonitie! - in filmul lui Zizi Bostan, "Desene pe asfalt". Ne completam toate trei admirabil, nu putem trai departe unele de altele si nici de casa. Cand am lucrat trei luni in Anglia, ele si mama m-au vizitat si am colindat muzeele impreuna, descoperind pe viu picturile pe care le admiram candva acasa, in albume. A fost extraordinar!
- Vorbeai de bunica; ea mai traieste?
- A murit acum doi ani. Practic, ea ne-a crescut. Ea si strabunica, energica si activa pana la 81 de ani, cand s-a prapadit. Ele doua s-au ocupat indeaproape de noi, ne dezmierdau in poloneza "zloti moi", adica aurul meu. Dar erau si autoritare cand trebuia. Pe mine, pianul si bunica m-au disciplinat, mi-au ordonat gandirea. Parintii erau ocupati la filmare, dar seara ne strangeam - ne strangem si azi - cu totii in jurul mesei de la bucatarie, si povestim ce-am facut peste zi, ce noutati am aflat fiecare din domeniul lui. Ne iubim, ne analizam munca, avem incredere unii in opinia celorlalti.
- Parintii s-au cunoscut la Buftea?
- Da. Acum 25 de ani. Mama a venit din Campulung la Bucuresti, la un unchi arhitect. Unchiul a dus-o la studiourile de film, si cum ei ii placea pictura, a atras-o machiajul.Si, bineinteles, tata, un brunet frumos. Se iubesc si astazi, ca atunci. Tata, orfan de mic, avea - are in continuare - cultul familiei, pe care ni l-a transmis si noua.
- In Anglia unde stateai?
- Intr-un loc absolut superb: un campus universitar langa Bristol, o cladire noua, in interiorul unei mine vechi, inconjurata de ruinele unor castele cu turnulete. E un orasel mic, dar cu o viata culturala intensa. Are un milion de locuitori si sapte teatre in care vin trupe din toata Anglia. Exista si o scoala renumita de teatru, din care au iesit actori minunati, ca Jeremy Irons, Daniel Day Lewis, Greta Scacchi. Acolo am dat noi premiera, cu mare succes.
- Filme mai faci? Ultima oara te-am admirat pe micul ecran: "demonizai" atmosfera fantastica din conacul "Domnisoarei Christina" - ecranizarea povestii lui Eliade - mai ceva decat fantoma de la miezul noptii. Te-am ascultat si in concertul festiv al lui Dan Grigore, ai cantat alaturi de maestru, ai recitat...
- Da, am spus "Albatrosul" de Baudelaire, in timp ce el canta la pian "Pasarea-profet" de Schumann. Avem si o pasiune comuna: Rahmaninov. Si una, mai noua: jazzul. Jazzul care, in opinia altui mare pianist ascultat recent, Michel Petrucciani, "va fi muzica clasica a secolului Xxi". De filmat, am filmat putin dupa 91, cateva roluri mici in niste coproductii franco-austriece, turnate in studioul tatalui meu, la "Atlantis Film". Apar mai mult la Televiziune. De Anul Nou, am interpretat o sceneta comica, in genul familiei Bundy. Mai am o emisiune de divertisment, pe care o prezint impreuna cu un coleg. In teatru, la Odeon, am jucat doua stagiuni o piesa in doua personaje, "Tigrul". In comedia "Cumetrele" voi reintra curand. Dupa cum vedeti, ma profilez pe comedie. Recent, am fost angajata prin concurs la Teatrul National. Sper ca totul va fi bine, cum ne incuraja, optimista, bunica, in momentele noastre mai dificile.