La 89 de ani, in carlinga Felicia Badalita-Tiganescu
"Imi place sa ma catar pe cer. Acolo sus, langa nori, am senzatia ca stapanesc lumea"
La venerabila varsta de 89 de ani, Felicia Tiganescu vrea sa zboare la fel cum a facut si vara trecuta, pentru a se simti iarasi, doar pentru cateva minute, "stapana lumii"
Dorinta de a zbura precum pasarile-n inalt, de a fi mai aproape de cer, de-a atinge cu mana infinitul, rascoleste sufletul omului: un Icar cu aripi lipite cu ceara, un Mester Manole cu aripi de lemn, mituri cu aripi frante. Aripile Feliciei Badalita-Tiganescu, prima femeie din Romania cu brevet de planorista, nu sunt frante, ci usor tremurande de povara anilor. Insa in adancul sufletului, venerabila zburatoare romanca si-a regasit curajul si stapanirea de sine, iar patima pilotarii a facut-o ca dupa 58 de ani de retragere sa urce din nou in carlinga planorului. In locuinta ei din Radauti, inconjurata doar de amintiri, printre scoarte si stergare cu motive bucovinene si buchete de flori uscate, Felicia Badalita-Tiganescu asteapta scurgerea implacabila a timpului. Doar ochii caprui, stralucitori, au mai ramas din femeia de altadata, si marea ei pasiune pentru zbor.
Felicia Badalita-Tiganescu s-a nascut la 27 decembrie 1910, in Horodnicul de Jos (pe atunci judetul Radauti). Este a sasea aviatoare a tarii si a cincea in ordinea brevetelor romanesti si totodata prima planorista a Romaniei, brevetata la categoria "B", la 28 august 1933, iar la categoria "C", la 7 septembrie 1937, in cadrul "Asociatiei bucovinene de zbor fara motor".
Padurea cu pasari
"M-am nascut la Horodnicul de Jos intr-o familie de oameni gospodari. Tata era invatator, iar mama casnica. Acolo am copilarit pana in 1918. Dupa primul razboi mondial, dupa ce tata s-a intors din prizonierat, ne-am mutat la Sucevita, unde el a fost numit director de scoala. In Sucevita am terminat cursurile scolii primare. Ceea ce retin de atunci este gramatica limbii romane si zoologia. Cand invatam despre pasari, mergeam sa le recunoastem prin padurile din imprejurimi. Le zburataceam de prin cuiburi si ele se ridicau in vazduh. Astazi, cred ca aripile le straluceau ca fuselajul planorului. De-atunci a-ncoltit in mine dorul de zbor. Am urmat, apoi, cursurile Liceului de Fete din Suceava, primii doi ani, si pe urma, la Liceul Ortodox din Cernauti. La Universitatea din Cernauti, am inceput cursurile facultatii de fizica, insa am renuntat dupa doi ani si asa am ajuns sa termin facultatea de drept, in cadrul aceleiasi universitati. Din mai 1933, am inceput sa particip la antrenamentele de zbor, impreuna cu mai multe fete, insa am fost singura care nu am renuntat".
Incepand cu 1930, tehnica de constructie aeronautica din Romania a progresat mult, fiind direct subordonata unui singur obiectiv: cresterea performantelor de zbor. In 1928 a fost infiintata prima scoala civila de pilotaj in Bucuresti, unde Ioana Cantacuzino, celebra printesa, a primit atestatul de pilot de turism in 1930, primul de acest gen din tara. Pe urmele ei, tinerele fete, captivate de mirajul zborului, s-au inscris in asociatii sportive pentru a invata sa piloteze. "Cred ca ceea ce m-a atras spre zbor la anii adolescentei a fost in primul rand tineretea, apoi libertatea din anii studentiei. Mi-a placut si imi place si azi sa ma catar pe cer. Bucuria de a fi acolo, sus, cu capul in nori - la propriu, nu la figurat - imi da senzatia ca stapanesc lumea".
In acele vremuri de pionierat, lansarea planorului in zona de deal nu era un lucru chiar atat de usor. Pe langa faptul ca planorul avea o constructie rudimentara inca, pentru a putea fi inaltat, era azvarlit dintr-un dispozitiv ce semana a prastie. Metoda poarta denumirea de "lansare cu sandoul". Se aseza planorul pe un varf de deal, orientat cu botul impotriva vantului. Apoi, aparatul era ancorat de un tarus metalic infipt in pamant. Dupa echiparea si urcarea pilotului in carlinga, ceilalti intindeau funia. Cand se striga "inainte, gata!"; "la spate, gata!", la comanda "trage!" servantii incepeau sa traga de sandou, iar la comanda "fuga" servantii sandoului alergau cu viteza maxima, pentru a intinde cat mai mult cureaua elastica. Cand instructorul de zbor comanda "Drumul", servantul de la coada planorului il elibera si-l lasa sa zboare. Aceasta era metoda prin care si Felicia Badalita-Tiganescu se ridica la cer. "Am zburat din 1933 pana in 1939", ne-a spus cu amaraciune planorista. "Semnarea tratatului Ribentropp-Molotov, includerea Bucovinei de Nord si Basarabiei in componenta U.R.S.S.-ului, al doilea razboi mondial, au fost evenimente ce au condus la disparitia Asociatiei de zbor din Cernauti si dispararea membrilor acesteia".
Dupa gratii
Dupa sfarsitul razboiului, viata Feliciei Badalita-Tiganescu avea sa ia insa o alta turnura. "M-am intors in Radauti, dupa razboi m-am casatorit, am inceput sa practic avocatura si sa predau la Liceul Comercial din Radauti stiintele juridice. In mai 1946 am organizat, impreuna cu elevii si in calitate de presedinta a Crucii Rosii, o serbare in cinstea unui american, nu-i mai retin numele, ce adusese prin <<Crucea Rosie>> ajutoare radautenilor. La festivitate am invitat, pe langa societatile culturale <<Hatmanul Luca Arbore>>, si oficialitatile orasului, armata, politie, prefectura. La un moment dat, s-au prezentat doi indivizi cam suspecti, pe care i-am intrebat cine sunt si mi-au spus mai intai ca sunt din Partidul Comunist. M-am revoltat si le-am explicat ca nu au fost invitate partidele politice si, in consecinta, nici cel comunist. Atunci mi-au spus ca sunt ziaristi. Le-am explicat ca dupa cunostintele mele, in oras nu exista nici o publicatie. Au plecat. Imediat dupa acea intamplare, am fost arestata, dar mai intai mintita. Mi s-a spus ca sunt invitata la prefectura, dar pe drum mi s-a spus ca mai intai trecem pe la politie. Mi-am dat seama ca ceva nu este in ordine si am incercat sa fug, insa cand am ajuns in apropierea casei mele, locul era intesat de politisti si nu am mai avut ce face. O noapte am petrecut-o in arestul politiei din Radauti. Nu eram singura din oras care fusesem ridicata. Dimineata urmatoare, am fost urcati cu totii in masini si dusi in gara Suceava, iar de acolo imbarcati in tren. Nu va pot spune in ce tensiune am trait cu totii, pana in momentul in care am realizat ca nu suntem deportati, ca nu suntem trimisi in Rusia, si ca mergem in Ardeal. Am fost dusi la Gherla. Acolo am stat aproape o zi la poarta inchisorii. Era 10 mai 1946 si directorul nu voia sa ne primeasca, deoarece nu aveam acte, nu eram judecati, nu aveam nici o vina. Si totusi, timp de cinci luni de zile, am zacut intre ziduri. Eram probabil prima recolta de detinuti politici. Pastrez si acum o canuta de lut ars, pe care am folosit-o in inchisoare. Acum tin sare in ea. In septembrie, intr-una din zile, ca din senin (pana atunci nimeni nu-mi spusese nimic), a venit un individ si mi-a spus sa ma invat minte alta data si sa nu-i astept pe americani, ca-i astept degeaba. Apoi mi s-a spus ca sunt libera sa plec".
La zid
A doua arestare a Feliciei Tiganescu s-a petrecut in timpul noptii. "Au venit securistii, politia, mi-au facut perchezitie in toata casa si atunci mi-au luat cartea de vizita a americanului. Am fost dusa la militia Radauti si interogata, iar spre dimineata am fost dusa la Suceava si bagata direct intr-o celula imensa, cu foarte multe femei. Eu nu mai aveam loc, asa ca am fost nevoita sa dorm pe cimentul gol. De acolo, am fost luata si dusa intr-o alta celula, unde erau niste taranci de la munte. Fusesera arestate si incarcerate, doar pentru ca sustineau ca au vazut-o pe Sfanta Maria. Nici acolo nu am stat mult. Dupa cateva zile, am fost dusa intr-o sala imensa, ce semana a hangar si unde intr-o parte erau aruncate cateva brate de paie. Acolo am dormit nopti in sir. Apoi au urmat interogatoriile. Erau nesfarsite. Ma intrebau tot felul de lucruri, fara nici o noima. Insa de data asta, aveam dosar. Din tot ceea ce s-a intamplat acolo, am inteles ca cei ce ma interogau voiau sa le marturisesc ca sunt presedinta femeilor taraniste pe Radauti, lucru cat se poate de neadevarat, deoarece eu niciodata nu am facut politica. M-au lovit, m-au insultat si m-au pus la zid, insa nu am avut ce sa le marturisesc, asa ca intr-un final m-au lasat in pace si mi-au dat drumul acasa. Pentru cele zece luni de puscarie, am avut de patimit enorm. Aproape 16 ani de zile, eu nu mi-am gasit nici un loc de munca. In 1962, mi-aduc aminte perfect, am scris o scrisoare secretarului de partid, prin care ii ceream sa puna capat unui somaj ce dura de 16 ani. In urma acelei scrisori, am primit catedra de limba franceza la o scoala dintr-o comuna de langa Radauti".
In pofida tuturor vicisitudinilor, Felicia Badalita-Tiganescu n-a uitat insa de marea ei pasiune: zborul. In 1997, din initiativa instructorului de zbor, prof. Sorin Trelea de la Clubul Sportiv Radauti, prima planorista din Romania a avut sansa sa se afle din nou in carlinga unui planor. In vara anului trecut, Felicia Tiganescu l-a secondat iarasi pe Sorin Trelea intr-un zbor cu planorul si doreste ca acest lucru sa se repete cat mai des. Si-ar dori ca varsta de 90 de ani s-o sarbatoreasca acolo, sus: "Vreau sa mai am o data senzatia aceea ca ma desprind de pamant. Vreau sa-mi inving varsta si sa-mi intaresc sufletul. Vreau sa-mi lipesc palmele de cerul albastru, in care voi intra in curand".
Laura Budai