"Cred in spiritul locului"
Ma numesc Daniela, am 20 de ani si tocmai mi-am incheiat cu bine primul an de studentie in Bucuresti. Spre deosebire de cei mai multi dintre fostii mei colegi, studenti si ei acum, si care n-au vazut in aceasta schimbare decat prilejul de a se contopi intr-o masa informa, de a uita ca sunt moldoveni acolo unde bancurile cu moldoveni le-au detronat pe cele cu olteni, eu stiu in fiece clipa de viata ca "omul trebuie sa creada in cineva. Sa creada in ceva". Eu cred in statornicie, daca ar fi sa completez cuvintele lui Dostoievski. Cred in legaturile organice cu tinutul natal, cu spiritul locului, cu duhurile acelor pamanturi. Cred in dragostea unica pentru oamenii alaturi de care iti incepi existenta, care-ti vegheaza debutul intr-ale omeniei.
Probabil ca a fost nevoie de aceasta indepartare conjuncturala, prilejuita de plecarea spre un oras universitar, pentru ca eu sa percep atat de acut sublimul acestui colt de rai care este pentru mine orasul natal, Piatra Neamt. Ca sa fiu mai exacta, nu e atat vorba de oras in sine, ca structura obiectiva (maculat si el de ura parvenitilor Revolutiei pe bunul gust romanesc), cat mai curand de Orasul Meu, al copilariei si al amintirilor mele, cel care detine secretul frumusetii neafectate de timp, a marilor opere de arta.
In scoala primara, devenise un cliseu "de efect" in compuneri a spune ca Piatra Neamt e deosebit prin asezarea geografica intr-o depresiune, pe malul Bistritei, in inima Moldovei lasata mostenire de vajnicul voievod Stefan. Acum, de departe, toate au un alt ecou. In lungile luni petrecute in Bucuresti, visez la conturul impadurit al Cernegurei, asa de aproape de fereastra mea, incat uneori am senzatia ca as putea atinge muntele cu varful degetelor, visez la parinti pe melodia cu gust de gutuie a lui Stefan Hrusca, "Ruga pentru parinti" (cine n-a lacrimat niciodata auzind-o, nu e doar insensibil, ci si putin ipocrit), ma regasesc in timpul carnos, plin de substanta proprie, masurat nu de limbile ceasului, ci de bataile inimii, care contrasteaza dureros cu timpul aseptic, scurgandu-se mult mai grabit si mai inutil, indiferent la suflete, timpul golit de substanta al Bucurestiului. Nu te poti numi moldovean daca n-ai trait macar o data senzatia de acasa molcoma si aproape voluptuoasa pe care o descrie si Marcel Proust in capodopera lui, "In cautarea timpului pierdut". Provincie? Da, dar in raport cu care centru? Orgoliul Capitalei nu se justifica daca realizam ca Bucurestiul nu este decat un spatiu periferic fata de alte centre. Totul se poate astfel relativiza, mai putin atasamentul fata de locurile natale... doar acolo gasesti intrepatrunderea miraculoasa a Frumosului cu Binele. Doar aici simt, fara putinta de tagada, fericirea simpla si discreta a zilelor de iarna potopite de tot omatul Moldovei, doar aici gasesc ragazul pentru mine, pentru poeziile mele, pentru multumirea lucrului bine facut. Caci "fericirea este totdeauna acolo unde o gaseste omul" (Sienkiewicz).
Cu multumiri pentru timpul pe care vi l-am rapit,
Daniela Nicolaica - Piatra Neamt