Fara a-si trada varsta si inaltele merite in cadrul Bisericii greco-catolice, parintele Tertulian Langa refuza din capul locului tentativa de a-i saruta dupa tipic mana si adresarile solemne, oricare vor fi ele. Prefera gestul mult mai simplu si mai adevarat de a te imbratisa ca pe un frate - deopotriva barbateste si plin de caldura crestina. La varsta si la anii grei de puscarie pe care i-a facut, parintele nu cunoaste alta cale decat cea a vorbirii directe, fata catre fata. Pur si simplu nu are timp pentru adresari protocolare si introduceri mestesugite. Are de spus ceva si o face cu dictia inconfundabila a celui care depune marturie importanta, intr-o logica impecabila a discursului, din care razbate simplu si fara ostentatie formatia sa de filosof, filolog si etern ucenic in ale teologiei. Cand si cand, vorbind despre familie sau despre colegii intru suferinta de la Jilava, Aiud sau Balta, se lupta cu greu sa domoleasca o lacrima rebela, ivita printre gene. Rigoarea si asprimea dictiei sale impecabile sunt, de fapt, o platosa crescuta in cei 17 ani de chinuri si incercari greu de imaginat. In adanc, palpita o mare si dureroasa sensibilitate, o inima vesnic ranita. Si-a platit juramantul facut Romei si Bisericii Unite cu cei mai frumosi ani din viata lui. Nu a cedat, convins fiind ca nu are nici constiinta si nici neam de vanzare. Fara marturia parintelui Langa, istoria noastra ar fi incompleta si lipsita de adevar.
- Parinte Tertulian Langa, v-as propune sa incepem cu inceputul. Cand si cum l-ati descoperit pe Dumnezeu?
- Providenta a vrut sa ma nasc la Targu Mures, intr-o familie de romani credinciosi. Chiar daca mama era practicant ortodoxa, venita din zona Sibiului, iar tata - fagarasean - era greco-catolic, parintii mei traiau intr-o consonanta perfecta. Tot providential, aveam sa intalnesc la Targu Mures primii mei maestri spirituali: preotul Ioan Midea (filosof neotomist si elev al lui Jacques Maritain) sau parintele Iosif Pop, cel care m-a indemnat sa particip in fiecare zi la sfanta Liturghie. Dupa rapirea Ardealului din 1940, m-am refugiat la Bucuresti, unde l-am intalnit pe Monseniorul Ghika, o persoana cu totul exceptionala, care avea sa contribuie decisiv la desavarsirea mea spirituala. Ducandu-ma la el, fericit ca obtinusem licentele in filosofie, filologie si psihologie, Monseniorul Ghika mi-a spus: "Foarte bine, dar religie cand faci?". In naivitatea si avantul varstei, i-am raspuns: "Tot timpul fac religie". A zambit cu intelegere si m-a sfatuit sa aprofundez studiile teologice. Cativa ani mai tarziu, in preajma sustinerii licentei, l-am vizitat ca sa-i cer sfatul, dar el m-a intrerupt, zicand: "Cand te casatoresti?". Mi-a dat timp de gandire pana a doua zi, ba chiar mi-a spus in chip providential cu cine sa ma casatoresc. Mult mai tarziu aveam sa inteleg graba sa. Intuia in chip mistic ca voi fi arestat. Si intr-adevar, la doua luni de la casatorie, urma calvarul anchetei si al procesului.
- Se spun multe despre Monseniorul Ghika. Cum era el in realitate?
- Era fabulos. Vorbea curent 26 de limbi, printre care si un dialect din Congo. Avea 6 doctorate, colindase lumea in lung si in lat, traind ca un apostol printre napastuitii sortii. Din prima clipa cand l-am cunoscut, m-au uimit la el inteligenta si memoria sa exceptionale. Tinea minte tot, pana in cel mai mic amanunt. M-a uimit, de asemenea, faptul ca el nu citea, ci fotografia pagina. Ducandu-i lucrarea de licenta, a rasfoit-o, zabovind 10-15 secunde la fiecare pagina. M-am gandit ca l-am prins intr-un moment nepotrivit si i-am spus ca voi reveni intr-o alta zi, cand are timp. M-a privit mirat si, intelegand confuzia creata, mi-a facut o mica demonstratie, reproducand pasaje din lucrare, cu rand si pagina, plus observatiile sale critice. Ar fi multe de spus despre el, dar, intai de toate, Monseniorul Ghika era un sfant si nu este legenda cand se spune ca el levita in timpul sfintei Liturghii. Odata, mi-am facut curaj si l-am intrebat: "E adevarat ca ati celebrat in stare de levitatie? Cum faceti acest lucru?". Smerindu-se, mi-a raspuns: "Foarte simplu. Ma tin de masa, sa nu ma ridic prea sus".
La plecarea Majestatii Sale Regele, in "47, l-am zarit in suita regala. Uimit ca nu avea cu sine nici un bagaj, l-am intrebat daca nu are nevoie de ceva, dar Monseniorul m-a linistit, spunandu-mi ca nu pleaca. "Oasele mele vor fi ingropate aici", mi-a zis. Si, intr-adevar, nu peste mult timp, va fi arestat si va muri la Jilava.
Multe am invatat de la el, inclusiv cum sa dorm. Monseniorul dormea doar doua ore pe zi, spunand ca somnul e o chestiune tehnica. Nu conteaza cat dormi. Important e sa o faci intens.
"In celula m-am zidit sufleteste"
- Revenind la dvs., cand ati fost arestat?
- Eram la Blaj, la indrumatorul meu spiritual, episcopul Ioan Suciu, pentru ceea ce numim noi "consultatii de providenta". Eram abatut. Nu stiam ce sa fac - sa plec sau nu in America! Episcopul Suciu m-a privit cu nespusa intristare si, parca banuind ce avea sa mi se intample, mi-a zis: "Vorbim maine". Apoi m-a poftit la masa si, cateva ore mai tarziu, doi zdrahoni de la Securitate sunau la usa ca sa ma ia la ancheta. Am zambit amar si, intorcandu-ma catre episcop, am spus: "Iata providenta!". Am fost arestat inainte de hirotonie si 17 ani m-am rugat lui Dumnezeu sa nu ma lase si sa apuc ziua in care sa celebrez sfanta Liturghie. Chiar si asa, pot spune ca in inchisoare am fost tot timpul preot, facand cateheza colegilor de suferinta si incercand sa le fiu suport moral. Niciodata nu am facut distinctie intre mine si ortodocsi. Inca din familie am trait valorile unitatii intre romani si nici unul din marile acte istorice ale Ardealului nu s-ar fi facut fara aceasta convietuire religioasa. Doar comunistii au reusit sa ne dezbine.
Imi amintesc ca, dupa bataile primelor zile de ancheta, un securist m-a lasat sa citesc doua ore presa vremii, dupa care m-a intrebat ce parere am. Fara sa ezit, i-am raspuns: "Ati reusit doua lucruri importante. Ati reusit sa aratati tuturor ce este comunismul si i-ati apropiat pe detinuti de Dumnezeu". Bineinteles ca nu a priceput nimic si, enervat, m-a trimis in celula. Acolo am trait cea mai frumoasa si mai fecunda perioada din viata mea. Acolo m-am zidit sufleteste si am ajuns la incandescenta meditatiei.
- Aceste bucurii sufletesti le-ati platit cu multa suferinta. Care a fost momentul cel mai greu din toata detentia?
- E greu de spus. Suferinta nu suporta comparatii. Imi amintesc, insa, ca impreuna cu un grup de generali ai lui Antonescu, am fost bagati la izolare. Era in timpul iernii, pe un ger naprasnic, si in celula stramta nu era nimic, nici macar o rogojina. Pare absurd din punct de vedere medical, dar 4 luni de zile nu am dormit! Inainte de a incepe calvarul izolarii, cineva a spus: "Cine nu umbla tot timpul, moare". Am inceput, deci, sa merg prin celula friguroasa, in care nu aveam decat zabrelele de la fereastra. Mergeam zi si noapte, ca sa nu stau pe ciment. Abia la 12, cand soarele isi strecura cateva raze in celula, ma asezam pe vine si atipeam cateva minute, incalzindu-ma. Apoi ma trezeam si reincepeam sinistrul meu maraton, rugandu-ma si vorbind singur, ca sa nu-mi uit limba. Cand simteam ca ma parasesc puterile, repetam: "Nu vreau sa mor". Tot asa incheiam rugaciunile, in loc de Amin! La un moment dat, din celula alaturata - unde se afla generalul Macici, fost comandant al Armatei a 4-a - nu s-a mai auzit nici un zgomot. Speriat, am inceput sa bat in perete, indemnandu-l: "Umbla, domnule general! Nu te opri!". Dupa un timp, am auzit vocea generalului, usor suparata: "Lasa-ma, draga", zicea. "Am vazut pe fereastra o Luna cat o mamaliga si m-am rugat lui Dumnezeu sa mi-o dea sa o mananc". Cateva ore mai tarziu, murea, visand ca mananca Luna!
- Ati trait vreun miracol in puscarie?
- De nenumarate ori, Dumnezeu si-a aratat puterea Lui nemasurata. Imi amintesc, de pilda, ca un nebun calificat a trait miracolul intoarcerii la luciditate. Era cu mine in celula si refuza sa manance. L-am hranit atat cat am putut si, simtind ca va muri, il intrebam: "Ghita, iti pare rau de pacatele facute?". Nu reactiona in nici un fel. Era cu mintile complet ratacite. La a treia incercare, a facut semnul crucii, a plans si apoi a zis: "Doamne, iarta-ma!". A murit cateva ore mai tarziu, impacat cu Dumnezeu. Atat de mult m-a impresionat acest om, incat si acum zic ca si numai pentru atat merita sa stau 17 ani in puscarie.
"Spune, ma! Spune!"
- Mai tineti minte prima zi de ancheta?
- Eram la Malmaison si, dupa 4 zile de infometare, am intrat in morisca batailor. Zile in sir am fost batut la fund. Apoi m-au batut la talpi, infundandu-mi gura cu un ciorap mizerabil. Securistii loveau, repetand: "Spune, ma! Spune!", dar eu nu scoteam nici macar un sunet. Era in Joia Mare de dinaintea Sfintelor Paste si deodata am auzit clopotele bisericilor din cartierul Rahova. Cu ciorapul acela in gura, am strigat, mai mult in constiinta mea: "Iisuse!", spre bucuria securistilor, care credeau ca vreau sa vorbesc. In zilele urmatoare, vazand ca nu ma pot dobori, au aplicat un procedeu stiintific si asasin de tortura. M-au legat de scaun si m-au lovit in cap cu un saculet de nisip - de o suta de ori, de cinci sute de ori - repetand acelasi cuvant: "Spune!". Voiau sa-mi induca ideea fixa de a spune, de a trada prietenii. Eu, care terminasem psihologia, mi-am dat seama ce urmaresc si atunci mi-am indus singur o alta idee fixa, repetand in gand, la fiecare lovitura: "Nu spun!". Luni de zile dupa aceea m-am luptat cu aceasta fixatie. Cand cineva, de pilda, ma intreba: "Ti-e foame?", eu raspundeam invariabil: "Nu spun!".
- Vad ca aceste amintiri va tulbura si acum, dupa atatia ani. Cum ati rezistat acestui infern?
- M-a ajutat puterea lui Dumnezeu si gandul ca nici o incercare lumeasca nu e mai mare decat harul dat de Dumnezeu. Cand am fost mutat la Vacaresti, anchetatorii au renuntat la interogatoriu si m-au pus sa alerg intr-o camera stramta, de doar 3 metri patrati, dupa ce au introdus in celula un caine-lup dresat. Cum ma opream, sarea sa ma sfasie. Am alergat astfel, ca un nauc, 36 de ore. La un moment dat am inceput sa am halucinatii. Vedeam pe jos numai diamante - mari, frumoase, colturoase - in care aveam impresia ca ma intep. Eram la capatul puterilor, cand, deodata, mi-a aparut in fata ochilor livada parintilor mei, plina de mere rosii si coapte. Am continuat sa alerg, incercand sa culeg aceste mere si sa ma bucur de parfumul lor divin, spre mirarea securistilor, care nu intelegeau ce se intampla, de unde am puterea de a rezista.
- De fapt, ce voiau anchetatorii de la dumneavoastra?
- Voiau sa-mi tradez Biserica Unita cu Roma. Pentru asta, securistii au incercat toate metodele. La un moment dat, un anume maior Chirila m-a luat deoparte, intrebandu-ma zambitor daca vreau sa reintru in invatamant ca asistent universitar sau daca vreau sa plec cu sotia mea in strainatate, stiind probabil ca visul meu era sa studiez la Paris. "Si ce trebuie sa platesc pentru asta?", am zis eu intr-un tarziu. "Nimic", mi-a raspuns el. "Plecati la Paris si ne spuneti care e atmosfera pe acolo si ce discuta romanii intre ei". Drept raspuns, am cerut o foaie de hartie pe care am scris urmatoarele: "Cu privire la oferta ce mi s-a facut, declar ca sunt incapabil sa-mi tradez principiile si sa fac cuiva rau". Declaratia mea a fost anexata la dosar si din clipa aceea absolut nimeni nu a mai incercat sa-mi forteze constiinta. Aceeasi declaratie avea sa ma coste multe privatiuni: vorbitor, pachete si alte mici avantaje de care se bucurau colegii mei de detentie.
- Ati gasit sprijin in aproapele dvs., in fratele dvs. de suferinta?
- Traind mult timp la izolare, am fost privat de acest dar. In schimb, am gasit sprijin in exemplul de moralitate al celor 12 episcopi greco-catolici martirizati de comunisti. Cand eram la ancheta, am aflat povestea preotului greco-catolic Vasile Efenie - episcop de Bucuresti - caruia i s-a oferit mitropolia Iasului si, in perspectiva, patriarhia tarii. Nu si-a tradat juramantul de credinta fata de Roma, raspunzand cu demnitate ca nu are nici neam, nici biserica si nici suflet de vanzare. Tot timpul am purtat cu mine icoana exemplului sau, tot asa cum aveam intiparit in suflet curajul sfantului Paul, care a cerut sa fie rastignit cu capul in jos, considerand ca e nedemn sa moara ca Hristos, in picioare. Inchisoarea m-a intarit si numai acolo L-am simtit cu adevarat pe Dumnezeu. Am rezistat, stiind ca nici o suferinta nu e zadarnica.
"Cand mi-am vazut fata pentru prima oara, trecusera 17 ani"
- Nici un om nu seamana cu altul. Fiecare e facut din alt aluat - din hartie, lemn sau otel. Inchisoarea e o proba a focului, care vadeste taria omului. Ce revelatii despre natura umana ati avut in cei 17 ani de detentie?
- Toti cei fara Dumnezeu s-au pierdut. Altii au cedat. Nichifor Crainic, de pilda, a capitulat in puscarie. In schimb, un om ca generalul Iacovici, om de o rectitudine morala desavarsita si educat ca militar sa lupte, nu a cedat, intarindu-ne prin exemplul sau. Tot in puscarie l-am intalnit pe arhimandritul Benedict Ghius, arestat cu grupul "Rug aprins" de la Antim - un om de o mare inaltime spirituala. In Balta Brailei ne-am regasit intr-o consonanta religioasa perfecta, incat, la un moment dat, i-am spus: "Parinte, esti mai catolic decat mine", iar el, zambind, mi-a raspuns ca si eu sunt mai ortodox decat el. Rostisem amandoi un mare adevar - credinta noastra trebuie sa fie catolica in adevar si ortodoxa in universalitate.
- Banuiesc ca, in lagarul de munca, intelectualii au suferit cel mai mult...
- Asa pare din afara. In realitate, intelectualii vadeau o mai mare rezistenta fizica decat taranii. Ei stiau sa-si organizeze munca si sa-si dozeze efortul. Ei erau speculativi, inventau planul inclinat pentru a cara mai usor roaba. Inventau sistem de tractiune la roaba, in timp ce taranul tragea pana cadea epuizat. Pe alt plan, intelectualul are alte ispite si incercari. Cand intelectualul capituleaza, o face justificandu-se. E mult mai grav asa.
- In afara de Dumnezeu, la ce altceva va gandeati in celula?
- La familie. Mi-am lasat sotia dupa doar doua luni, timp in care s-a zamislit copilul nostru. Stiam ca se chinuie singura, ca - absolventa de belearte - confectiona pantofi, spala vase la o cantina si apoi scarile unui bloc, numai ca sa aiba ce manca. M-am rugat pentru ea mereu si chiar am ajutat-o material, impletind in inchisoare, cu fire luate de la paturi uzate si andrele facute din sarmele de la obloane. Am tricotat astfel 120 de pulovere si 316 perechi de ciorapi, reusind chiar marea dibacie sa fac manusi. La eliberare, sotia mea mi-a marturisit: "Niciodata nu ne-a lipsit nimic si mereu am simtit sa suntem ajutati". Cea mai mare suferinta, dar si bucurie fara margini, a fost cand mi-am vazut fata pentru prima oara. Trecusera 17 ani si, ajungand noaptea in Cluj, m-am invartit cateva ore in jurul casei, neindraznind sa le tulbur somnul. Apoi, mi-am facut curaj si am batut la usa. Au durat cateva minute bune ca sotia mea sa-si revina din socul revederii. Doar fata, trezindu-se si ea, a spart gheata, strigand: "Tata!". Nu ma vazuse niciodata si, totusi, ma recunostea.
- Inca o data, Biserica Unita a platit pret de sange. De ce era atat de important ca traditia acestei biserici sa nu se stinga?
- In Ardeal, mai ales, biserica greco-catolica e de neinlocuit. Prin ea s-au faptuit marile idealuri nationale ale romanismului si Marea Unire. Prin aceasta biserica, romanii au revenit la originea primara, cea latina, dar au si scapat neasimilati de unguri si calvini. Ea a ridicat scoli si a trimis floarea tinerimii romane la studii in strainatate, pentru ca, revenind, sa rodeasca in folosul obstii. Prin biserica noastra, Romania si-a facut pentru prima oara intrarea in Europa. Acum, noi suntem tradatori si vanzatori de tara? Dar cei care au colaborat cu comunistii si cu rusii, ce sunt? E multa durere sa vezi cata invrajbire a adus comunismul intre romani. Noi am avut 12 episcopi, ca cei 12 apostoli ai lui Hristos, si toti au murit ca niste mucenici. Nici unul nu a tradat. Eu am facut, dupa eliberare, pastoratie clandestina si am fost hirotonisit preot in secret, rugandu-ne - ca primii crestini - in paduri si pivnite. Apoi, calvarul a continuat dupa Revolutie, cand ne rugam in piata Clujului, sub cerul liber, la doar 50 de metri de catedrala noastra. Mi s-a intamplat ca iarna, pe ger, sa inghete sfantul sange in potir si, ca sa implinesc cele cuvenite, a trebuit sa sparg pojghita de gheata. Am mare admiratie fata de credinciosii care au ramas ingenunchiati in ploaie si ger, alaturi de biserica lor. Asta inseamna ca tot sacrificiul de pana acum a avut un sens. Vrem sa intram in Europa, sa ne regasim in marile noastre energii creatoare, dar fara toleranta si libertate, fara iubire de aproapele, nimic nu dainuieste si nu are spor.