Ambele momente au readus Romania in atentia mediilor internationale. Despre ea nu s-a mai vorbit si scris atat de mult de la ultima mineriada. Comentariile de atunci nu erau deloc favorabile. Vizitele amintite au pus-o intr-o postura mult mai buna. Desi vizita Papei a fost indelung pregatita, sosirea premierului Blair doar cu doua zile mai inainte a lasat impresia ca, in sfarsit, Romania este pe cale sa iasa din "zona gri" a Europei, ca marile puteri occidentale - care ne-au privit, pana acum, cu un oarecare scepticism - ne-au devenit mai apropiate. Pentru Putere, vizitele au fost ca o mana cereasca. In lipsa unor "castiguri" interne, ele au devenit un prilej de mandrie, un plus la capitolul "realizari".
Lucrurile nu stau tocmai asa. Este, desigur, o victorie de imagine faptul ca, in premiera absoluta, un prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord a tinut un discurs in Parlamentul Romaniei. Dl Blair a promis explicit includerea Romaniei in spatiul de influenta occidental. Promisiunea a fost motivata de atitudinea ferma pro-Nato a guvernantilor de la Bucuresti in conflictul cu Iugoslavia. Marea Britanie si-a declarat deschis, pentru prima oara, sprijinul pentru admiterea tarii in Alianta Nord-Atlantica. Mai mult, premierul Blair a asigurat Parlamentul Romaniei ca, foarte curand, se va produce si includerea in sistemul institutional occidental. "La Reuniunea Europeana de la Helsinki, din luna decembrie, Marea Britanie va sprijini adresarea invitatiei catre Romania pentru inceperea negocierilor de aderare la Ue", a declarat el. Se stie ca Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia si Slovenia au inceput deja aceste negocieri. Din tarile ramase in "zona gri", cele mai mari sanse parea ca le au Slovacia, Letonia si Lituania. Cu reforme economice lente, traversate de crize sociale profunde, Romania si Bulgaria erau lasate in stand-by, izolarea politica fiind dublata, pentru ele, de un sprijin financiar doar simbolic. Promisiunea d-lui Blair a reprezentat, in consecinta, o spectaculoasa rasturnare de situatie.
Aceasta rasturnare nu s-a datorat actiunilor merituoase ale guvernantilor. De mai multi ani, Occidentul a conditionat deschiderea sa spre Romania de succesul reformei economice. Sperand ca aceasta va fi rapid finalizata, liderii occidentali au facut destule promisiuni. Ele nu s-au concretizat, practic, niciodata. Pierduta in mlastina unei reforme haotice si fara orizont, Romania s-a ales mereu cu premii de consolare. Nominalizata la Madrid pentru primirea cu "valul secund" in Nato, ea a primit la Washington, luna trecuta, acelasi loc onorant de cap de serie pentru viitoarea largire a Aliantei. Dar, la Washington nu s-a fixat nici un termen pentru aceasta. La fel au evoluat lucrurile si in cazul Uniunii Europene. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca toate ajutoarele pentru restructurarea si reformarea economiei au fost acordate conditionat si cu multa parcimonie de forurile financiare internationale. Este drept ca un "merit" major pentru aceasta situatie a revenit autoritatilor de la Bucuresti, care au dat fondurilor alte destinatii si au facut reforma mai mult in vorbe. Chiar si Parteneriatul Strategic cu Nato s-a transformat, din cauza acestora, intr-un fiasco.
Ce l-a impins, deci, pe dl Blair si - prin el - pe ceilalti lideri occidentali la spectaculoasa schimbare de atitudine? Motivul este clar: esecul Nato in razboiul din Iugoslavia. In urma uzurii produse de acest razboi, Nato a constatat ca are nevoie de sprijinul decis al tarilor din zona. Summit-ul de la Washington a recunoscut ca noua ordine politica internationala vizata de Nato nu se poate, totusi, aplica fara acordul statelor aspirante la statutul de membru din spatiul sud-estic al Europei. Dar Nato, ca si Ue, nu pot accepta in cercurile lor tari cu economii subdezvoltate sau aflate in criza. Conducatorii Romaniei au fost, intr-adevar, consecventi in aspiratia la includerea in cele doua organisme internationale, ceea ce este un merit. Atitudinea fata de Iugoslavia in razboiul acesteia cu Nato a fost corecta, desi contrara opiniei majoritatii cetatenilor. Ea nu era insa suficienta pentru primirea in cele doua "cluburi" cu standarde extrem de ridicate. Esecul iugoslav a pus problema sustinerii financiare a statelor din zona pentru apropierea de aceste standarde. Cinic vorbind, s-ar putea spune ca nenorocirea Iugoslaviei a fost benefica Romaniei si celorlalte state balcanice. Morala si afectivitatea conteaza mai putin in politica.
Este drept ca, alaturi de blocarea interna a reformei, Romania a pierdut zeci de miliarde de dolari aliniindu-se ferm la embargourile impuse de Onu, Nato sau Ue unor tari ca Irakul sau Iugoslavia. Occidentul nu ar fi compensat niciodata aceste pierderi daca nu s-ar fi decis, pe baza noului concept strategic lansat in aprilie la Washington, sa impuna in spatiul euro-atlantic largit democratia si economia de piata. "Deschiderea" operata de dl Blair este o consecinta a acestei decizii. Occidentul a hotarat lansarea unui nou "plan Marshall" pentru Europa de Sud-Est. El va injecta fonduri masive in economiile statelor din zona in scopul reformarii si refacerii lor. Dar, se pune intrebarea, cum vor administra aceste fonduri guverne care nu au fost, pana acum, in stare sa efectueze reformele pentru care s-au angajat? O ratare a acestei ocazii unice va indeparta definitiv Occidentul de aceste state si "zona gri" s-ar putea transforma intr-o "zona neagra". Guvernantii romani ar trebui sa inteleaga faptul ca au acum ultima sansa de a face realmente ceva. Mentinerea pe mai departe in arbitrar si indecizie ii va costa totul.
Un alt semnal al deschiderii Occidentului spre Romania este vizita Papei. Desfasurata intre 7 si 9 mai la Bucuresti, ea a avut un caracter ecumenic. Opozitia ierarhilor ortodocsi a facut ca ea sa nu aiba si un caracter pastoral. In Romania traiesc, totusi, aproape 2,5 milioane de credinciosi catolici, raspanditi mai ales in Transilvania si Moldova. Limitarea vizitei Papei doar la Bucuresti a avut ca motivatie reala temerea ca un eventual traseu transilvanean ar resuscita problema bunurilor confiscate de comunisti Bisericii Greco-Catolice si cedate ortodocsilor, cat si cea a unui posibil prozelitism. Dupa unii dintre ierarhii Bor, probabil, Papa nici nu ar fi trebuit invitat. Presiunile exercitate de Putere, care a inteles semnificatia politica a acestui act, cat si interesul Sfantului Sinod de a-si sterge povara acuzei de colaborationism dintre Bor si comunism, au facut ca vizita sa aiba, totusi, loc. Pe de alta parte, multe dintre doleantele catolicilor din Romania au fost deja rezolvate, ceea ce va permite realizarea unui dialog mult mai deschis intre biserici. Suveranul Pontif a urmarit, de altfel, inca de la instalarea sa acest dialog. Sfantul Parinte a dorit intotdeauna sa puna in valoare elementele care unesc bisericile crestine si nu cele care le despart. In enciclica Ut unum sint el a scris ca "semnul vizibil si garantul unitatii in cadrul autoritatii Episcopului Romei reprezinta o dificultate pentru cea mai mare parte a celorlalti crestini, a caror memorie este marcata de anumite amintiri dureroase. Pentru toate lucrurile de care suntem responsabili cer iertare, asa cum a facut-o si predecesorul meu, Paul al Vi-lea".
Prima vizita a Papei intr-o tara ortodoxa a fost si o vizita istorica. Implicarea Papei Ioan Paul al Ii-lea in rezolvarea crizelor lumii contemporane este enorma. Pontificatul sau a jucat un rol major in realizarea schimbarilor profunde ce au marcat umanitatea la sfarsit de mileniu. Pentru milioane de crestini - catolici, ortodocsi sau protestanti - din Estul Europei, el a devenit unul dintre simbolurile definitorii ale valorilor occidentale, a reprezentat speranta unei lumi mai bune. Vizita sa in Romania si raspunsul spontan al milioanelor de crestini la indemnurile sale apar drept o infirmare a tezei - mult vehiculate in contextul razboiului din Iugoslavia - ca traditiile crestinismului ortodox se opun valorilor occidentale ale democratiei. Crestinismul poate fi o cale de apropiere a europenilor, de unire a lor, cu conditia ca dialogul ce a luat locul confruntarii sa fie deschis si tolerant. Vizita Papei in Romania, benefica pentru imaginea tarii, ar trebui sa aiba ca urmari o aplanare a conflictelor interconfesionale si chiar interetnice. Ea a facut sa creasca prestigiul tarii, concomitent cu cresterea interesului politic al liderilor lumii occidentale pentru ea. Ca si in cazul vizitei premierului britanic, Tony Blair, problema care se pune este in ce masura oamenii politici romani vor sti sa se serveasca de ea. Pentru ca Istoria nu a fost foarte darnica, pana acum, cu asemenea ocazii.