Ceva mai tanar decat acest veac, parintele Ion Giurgiu din Moeciu de Jos (comuna Bran) pare un patriarh al simplitatii. Fara odajdii, este un taran de la munte, inalbit de vreme si inteleptit de varsta. La cei 83 de ani ai sai a trait multe, inclusiv ani grei de temnita comunista, pentru simpla vina de a fi fost slujitor al lui Christos. Fiu de preot, parintele Giurgiu i-a indemnat catre preotie si pe cei trei feciori ai sai, care astazi ii stau alaturi, ca stalpi ai casei. Nu intamplator, taranii il iubesc si il saluta cu plecaciune adanca, pentru anii grei de prigoana, pentru dragostea cu care i-a pastorit. Pe braneni nu-i poti pacali usor. Numai un om drept, darz si fara ascunzisuri, ca parintele Giurgiu, le putea patrunde in suflet.
14 zile in celula cu caini
- Parinte Ion, faceti parte din lungul sir de preoti romani care au platit cu crancene suferinte indarjirea de a fi propovaduit sub dominatie comunista legea crestina si invataturile lui Christos. Cand a inceput calvarul detentiei dv.?
- Dupa ce am terminat studiile teologice la Sibiu si am trait marea durere a Diktatului de la Viena, urmat de cedarea Ardealului, mi-a fost dat sa indur calvarul inchisorilor comuniste. In 1959 am fost condamnat la moarte. Apoi, sentinta a fost transformata in 15 ani de munca silnica si 15 ani de temnita grea (pedeapsa necontopita), la care s-au adaugat alti zece ani de inchisoare pentru o lucrare pe care am publicat-o in 1942, pe cand eram secretar personal al profesorului Dumitru Staniloae. Titlul lucrarii este graitor: "Omul, in conceptia crestina si comunista". Rugaciunile familiei (aveam deja doi copii), cat si marea milostivenie a lui Dumnezeu m-au ajutat sa trec peste aceasta grea incercare si sa ma eliberez inainte de termen, in "64. Dar chiar si asa, am trecut prin mai toate inchisorile politice (Codlea, Jilava, Galati, Zarca-Aiud), decretul de gratiere prinzandu-ma la Salcia, in Balta, acolo unde se organizase o adevarata colonie de exterminare pentru preoti. In total, eram cam 700 de slujitori ai lui Dumnezeu - ortodocsi si catolici deopotriva.
- Care a fost momentul cel mai greu al detentiei?
- Ancheta. A fost ceva dincolo de imaginatia unui om. Am stat 14 zile intr-un picior, inchis in celula cu doi caini special dresati. Am fost legat sapte zile cu mana ridicata deasupra capului, in timp ce anchetatorii ma bateau cu nuiaua peste testicole. Branean indarjit si om de munte cum eram, am rezistat, punandu-mi nadejdea in Dumnezeu. Nici o clipa nu m-am lasat cazut in pacatul deznadejdii. Dimpotriva, eram cel mai optimist detinut din toata Salcia. In fiecare dimineata ma sculam, zicand cu voce tare: "Azi plec acasa". Colegii zambeau si seara ma intrebau de ce nu am plecat. Nu ma suparam. Continuam sa-mi strang putinele lucruri pe care le aveam, raspunzandu-le: "Maine plec acasa". Imi impuneam sa gandesc pozitiv, sa alung indoiala - una din cele mai grele incercari ale inchisorii.
Operatie pe viu, cu bisturiul de tabla
- V-a fost dat sa traiti acolo un miracol?
- Nenumarate au fost aceste miracole. O sa va dau un singur exemplu. La Salcia, am fost salvat de la moarte de catre doctorul Fratila, care m-a operat de peritonita cu un cutit facut dintr-o tabla de balot bine slefuita pe piatra. M-a operat aproape pe viu, in cabinetul lui de consultatie - de fapt, patru pari si un umbrar de stuf. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu am rezistat. Cinci zile mai tarziu, gardienii ma scoteau la munca, unde norma era criminala - 7 metri cubi pe zi.
Miracol cu adevarat a fost dragostea si infratirea noastra, a preotilor ortodocsi si catolici, incat Monseniorul Feretz a si spus: "Noi pregatim calea. E un semn. In curand, bisericile noastre se vor uni". La Salcia am trait o viata spirituala de mare inaltare, avand chiar incredibilul privilegiu de a ma impartasi clandestin, pentru ca sotia unui coleg (student la teologie) ii pusese in pachet o eprubeta cu sfanta cuminecatura. Nu regret nici o clipa detentia, chiar daca noaptea nu puteai sa te ridici din pat brusc, pentru ca gardianul te impusca imediat, considerand gestul tau tentativa de evadare. Numai in suferinta poti simti virtutile crestine fundamentale: credinta, nadejdea si dragostea. Am rezistat pentru ca ne-am ajutat unii pe altii, suferind unii in locul altora cu adevarat. Cand ma duceam sa dau unui bolnav ratia mea de mancare (70 de grame de paine si 100 de grame de turtoi), sufeream cumplit daca un alt coleg mi-o lua inainte. Ma intreb si acum: de ce numai suferinta te umanizeaza si te apropie de semenul tau? De ce, acum, in libertate, ne uram si ne lovim fara mila?
- Cum ati suportat dupa eliberare inchisoarea comunista de afara?
- Din puscarie, am iesit senin. N-am sa uit niciodata ziua in care un ofiter i-a soptit cuiva: "S-a dat decretul". Imediat, vestea s-a raspandit in lagar si toti cei 3800 de detinuti politici am rostit in cor o rugaciune, dupa care am cazut in genunchi si am fagaduit sa nu ne razbunam pe nimeni. Asa am simtit noi ca trebuia sa facem in acel moment. Era felul nostru de a-i sfida pe gardieni si de a ne repeta noua insine ca nu traisem degeaba cumplita experienta a puscariei comuniste. Numai cel cu adevarat puternic poate sa ierte si sa raspunda la rau cu bine. Sigur ca ani de zile mi s-au facut tot felul de sicane, am fost scos din randul preotilor, apoi am fost reprimit, fiind mutat disciplinar in Harghita, dar Dumnezeu a randuit lucrurile in asa fel incat m-am inteles de minune cu maghiarii, si, intr-un tarziu, am revenit in Branul meu natal, pe care il iubeam atat.
Numele libertatii: Bran
- Parinte Ion Giurgiu, cunoasteti ca nimeni altcineva Branul. La cei 80 de ani ai dvs., ati vazut si ati trait multe, alaturi de branenii pe care i-ati pastorit cu atata credinta. Cum se explica rezistenta acestor oameni? Ce anume a facut ca aceasta zona sa ramana de-a lungul timpului curat romaneasca?
- Puterea braneanului este, de fapt, puterea acestui loc. Inconjurat de munti si asezat intre doua tari, Branul a fost mereu cu un pas in Romania. Istoria si asuprirea altor neamuri l-au obligat pe branean sa se intareasca, traind ca intr-o enclava, pazita de zidurile nevazute ale ortodoxiei. Chiar daca aici austriecii au ridicat vama si chiar o biserica romano-catolica, branenii nu s-au lasat intimidati. Ei erau romani si, nu intamplator, treceau mereu muntii in miez de noapte prin "vama cucului", pentru a ajunge cu turmele la fratii de peste munti.
- In istoria spirituala a Romaniei, Branul este un simbol al independentei morale. Nimeni n-a reusit niciodata sa le infranga branenilor cerbicia; nici austro-ungarii, nici comunistii. Ce pret s-a platit pentru aceasta nesupunere fata de conjuncturi?
- Branenii au platit pret de sange pentru asta. O data cu izbucnirea primului razboi mondial a inceput valul persecutiilor, primii vizati fiind intelectualii satului, preotii si invatatorii. Tatal meu, de pilda, a trebuit sa se refugieze in Moldova, iar mama cu cei 10 copii s-a refugiat la Mizil, unde a fost arestata de catre nemti. Trimisa inapoi in Ardeal, sub paza severa, a fost judecata la Cluj si condamnata la moarte. A scapat printr-un miracol - se rupsese linia frontului si armatele romane au inceput ofensiva. Chiar si asa, mama a suferit tot restul vietii pentru cei trei copii, martiri in timpul refugiului.
- Sunteti foarte atasat de aceste locuri. Ce are Branul deosebit de alte zone?
- E greu de spus. Branul e pur si simplu aparte. Marginit de Bucegi si Piatra Craiului, Branul e un cuib de ocrotire. Aici, totul e solemn si maret. Chiar simplu preot fiind, te simti ca un apostol evanghelic pe granita. Aici, oamenii se poarta de parca ar avea de implinit o misie. Asa au si rezistat. Braneanul e robust, bun de munca si strangator. Pentru el, casa si invatatura copiilor e totul. Se tine mereu sus si nu uita niciodata ca e neam innobilat, cum inca mai sunt familii in Bran. Familia Enescu din Pestera a fost innobilata de catre Mihai Viteazu. Familiile Mosoiu si Puscariu au fost ridicate la rang de cavaler de catre Maria Tereza. Din Bran s-au ridicat episcopi vestiti, savanti ca Sextil Puscariu, medici si avocati de renume. Oricate greutati vor fi, branenii nu vor uita niciodata ca secole la rand au privit din marginea unui Imperiu, peste munti, la propria lor tara romaneasca.