Prosper om de afaceri din Israel, domnul Arik Gaon este patronul unor agentii de turism care au ca "obiect", printre altele, si calatorii pe "linia" Romania - Israel si retur. Asociat cu firma "Mary Poppins" (care mi-a prilejuit si acel binecuvantat drum "Pe urmele lui Iisus"), domnul Arik Gaon vine adesea in Romania, pe care o iubeste in continuare si pe care o pretuieste ca pe tara in care s-a nascut...
- Da, m-am nascut in Timisoara. Bunicul din partea tatalui meu a fost originar din judetul Bihor. S-a nascut intr-un sat care inca mai dainuie si care si azi e foarte frumos. L-am vizitat de curand. Este vorba despre Borodul Mare (spre deosebire, fireste, de... Borodul Mic, tot din judetul Bihor). Numele de familie al bunicilor era Gross - Samuel si Miriam Gross. Bunicii mei aveau o carciuma destul de prospera, pentru ca aveau o tuica "faina". Si pentru ca batranul "dom" Gross" era cumsecade. Mai dadea si pe datorie. Carciuma lor se chema "Carciuma lu" domnu" Martin"; era numita asa dupa baiatul cel mic al sotilor Gross. Adica fratele mai mic al tatalui meu. Mama mea era din Satu Mare, din Carei, mai exact. Numele ei de familie era Hemli, iar pe mama mea o chema Sarah. Ea s-a maritat cu tatal meu, Simon Gross. Tata a avut noroc, spre deosebire de fratele lui mai mic, "Martin-carciumarul", care a fost deportat la Auschwitz in timpul razboiului. Si care si-a lasat acolo sotia si cei trei copii... Spre deosebire de familia lui Martin, noi am scapat, pentru ca noi am trait la Timisoara, unde nu au fost deportari.
...Domnul Gaon isi aminteste cu mare placere de Timisoara. Acolo a crescut, acolo a invatat la "liceul evreiesc", alintat de localnici cu numele "jid-lit". Si isi mai aminteste de comunitatea evreiasca - foarte numeroasa - din Timisoara. Parintii lui, oameni modesti, "tineau" un mic magazin de lenjerie: croiau, coseau si vindeau, deopotriva. Camasi, mai ales.
- Strada pe care au avut parintii mei magazinul de lenjerie mai exista si azi. Dupa "89, am fost de cateva ori la Timisoara si am vizitat locul... Adresa era Strada Prayer nr. 3... Comunitatea evreiasca din Timisoara era mare - cuprindea cam vreo 80.000 de evrei. Aveam si un rabin-sef, foarte respectat. Il chema doctor Schick. Era de origine germana. Predica in sinagoga in limba germana, in zilele de sambata. Pe noi, copiii, ne impresiona mai ales prin tinuta, prin "tilinderul" sau (palaria aceea neagra, lucioasa si inalta). Trebuie sa spun ca noi, copiii, nu ne-am simtit ca fiind rau tratati acolo, la Timisoara. Si totusi, parintii s-au hotarat sa plece si ei spre Israel. Am fost chiar printre primele familii evreiesti care s-au hotarat sa-si ia inima in dinti si sa plece spre necunoscut. Am pornit mai intai cu trenul spre Constanta. De la Constanta ne-am imbarcat pe "Transilvania": o masa de oameni speriati, care paraseau Romania fara sa stie prea bine ce-i asteapta. Paraseau o tara pe care au iubit-o si inca o mai iubesc. Spun asta in cunostinta de cauza. Majoritatea evreilor plecati din Romania isi amintesc cu multa nostalgie si dragoste de locurile in care si-au petrecut copilaria, adolescenta, locurile in care se afla mormintele parintilor, ale rudelor, amintirea prietenilor romani disparuti - sau imbatraniti acum. Cocarjati de griji... Noi am plecat atunci spre Israel, desi stiam ca este o tara de piatra si de nisip. O tara fara apa, fara zapada, fara ploi, fara iarba... Plecam dintr-un rai cu paduri, cu mare, cu munti, cu sesuri... Cu cel mai bogat si mai "gras" pamant din Europa. Paraseam o tara pe care Dumnezeu a iubit-o nespus cand a creat-o. Am plecat saraci si inconstienti, intr-un fel. Nu stiam ce greutati ne asteapta. Imi vine si acum sa zambesc cand imi amintesc de fratele meu cel mic, pe care tata il cara in spinare cand urcam scara vaporului. Iar de gatul alui mic era legata olita lui alba, de portelan - un "bili", cum ii ziceam noi.
...O imagine pe care ar fi invidiat-o si Elia Kazan cand a facut celebrul sau film "America, America"... Acolo, in filmul lui Kazan, oameni marunti, goniti de alt fel de spaime, plecau spre un alt fel de taram al fagaduintei... Calatoria a durat trei zile si trei nopti, pe o mare calma "de aprilie", isi aminteste domnul Arik Gaon...
- Asta s-a intamplat acum... 50 de ani! Am debarcat la Haifa. Am avut voie sa luam - in total - 90 de kg de lucruri. Fratele meu mic, nascut chiar de ziua lui Stalin si botezat - ca "amintire" - Ivan, in afara de olita n-a avut voie sa ia nimic! Atat: 90 de kg pentru trei persoane! Doua "lade" si cateva cratite cu care sa incepem o viata noua... Acolo, pe "pamantul sfant", erau deja cateva chibuturi. Dar pe noi, proaspat emigranti, ne-au dus intr-o tabara, o tabara formata din corturi: corturi mai mari pentru doua familii, corturi mai mici pentru o familie. Asa ceva! Ne-au dezinfectat, ne-au dat paturi, lenjerie de pat, ne-au facut control medical. Am stat acolo, in tabara aia, cam vreo luna, la un loc cu evrei veniti din alte tari.
...Adaptarea nu a fost deloc usoara. O singura facilitate: cetatenia obtinuta pe loc. Altminteri, "pamantul fagaduintei" insemna doar atat: "nisip si mare. Si nisip si mare". Si un necunoscut - mare cat o tara. Asa le aparea noul teritoriu celor ce venisera pe mare, din gradina numita Timisoara. Dupa o luna, au fost mutati in baraci de lemn, pe care le ocupau mai multe familii.
- Bani nu ni s-au dat. Dar celor mari li s-a dat voie sa-si faca meseria sau sa invete una noua. Mama a avut voie sa coasa sutiene, tata vindea ce putea si el prin satele de primprejur... Scoala am facut-o la internat. Mama a lucrat din casa in casa. Oricum, pana la urma ne-am adaptat. Am reusit sa ne intelegem si noi intre noi, si cu ceilalti, desi intampinam greutati cu duiumul. Sa nu uitam ca, in anii aceia, au venit in Israel fel de fel de oameni, reprezentand vreo patruzeci si ceva de popoare... Noi, cei veniti din Europa, eram cei mai... nobili. Iar evreii din Romania, pot sa spun ca erau un fel de elita: au venit cu muzica romaneasca, au venit cu literatura romana. Nu uitati ca la Timisoara era un focar de cultura: teatre, opera, biblioteci, cele mai bune scoli, universitate... In desertul ala in care ne-am pomenit noi, cine sa auda de teatru, de opera?! Si totusi, ceva a functionat si functioneaza la noi, evreii veniti din toate colturile lumii. E vorba de sentimentul apartenentei, constiinta ca esti la tine acasa, pentru ca e tara ta. Si-atunci, te simti obligat sa faci ceva pentru tara ta!
...Si tanarul Arik a inceput sa lucreze chiar din timpul scolii. Avea 15 ani... Apoi, la 18 ani, cu scoala terminata si cu diploma de "mester", s-a inrolat in armata, la parasutisti. Acolo a avut "cel mai bun salariu care exista atunci". Tanarul parasutist a si iscalit un contract pe 5 ani cu institutia numita Armata. (In Israel, serviciul militar obligatoriu este de 3 ani pentru baieti si 2 ani pentru fete.) Dupa ceilalti 5 ani "facuti" pe contract, domnul Gaon a iesit maior. Dupa care, timp de alti 10 ani, a ramas in armata. A avut diverse misiuni. Grele. Si-a intemeiat, intre timp, o familie cu care se poate mandri. Aceste randuri rezuma, de fapt, o "felie" de viata. O viata constituita din doua mari bucurii: Bucuria de a munci si Bucuria de a trai...
- Fara munca, nimic nu se poate crea! De aceea am spus ca nu aveti "gradinari" in gradina care este Romania. Sa ne intelegem bine: eu nu fac politica. Nu e treaba mea sa ma amestec in felul cum este condusa Romania. Dar despre felul cum este gospodarita Romania - tezaurul turistic care este Romania - imi permit sa-mi dau cu parerea. Romania este o tara ideala pentru turismul de toate felurile. Dumnezeu i-a dat apa din belsug, i-a dat lacuri, i-a dat mare, i-a dat munti, i-a dat Delta. I-a dat ape termale, i-a dat Dunarea... Ce mai vreti? Si cand colo, in loc sa se procedeze ca in Spania, de pilda - o tara care nu e cu nimic mai frumoasa ca Romania, dar care traieste exclusiv din turism (si traieste foarte bine!) - in Romania, aceasta uriasa zestre naturala este, dupa parerea mea, tratata cu multa superficialitate. Si asta, chiar la sosirea in Romania. S-a facut o minune de aeroport. E lucrat dupa ultimele standarde europene. Dar daca vii si astepti o ora si jumatate pana iti vine valiza... s-a dus dracului bucuria de a sosi la Bucuresti! Apoi, nu sunt carucioare de bagaje la dispozitie. Adica - prea putine. Daca vii cu un grup de 40 de turisti si, in drum, nu gasesti un singur loc placut, cochet, curat, unde sa le dai o cafeluta... Ce sa mai zicem? La Sinaia, la Peles, este ghid amabil, poliglot, dar nu este o toaleta... In drum spre Brasov, de pilda, trebuie sa astept, cu turistii dupa mine, sa se faca ora 10, ca sa pot lua o cafea la un hotel si sa ajunga oamenii la un W.C... Nu exista un W.C. pe drum - zeci si sute de kilometri. Nici curat, nici ne-curat... Drumurile sunt de groaza... Autobuzele de inchiriat sunt putine, incomode, fara aer conditionat... Hotelurile arata destul de bine, dar sunt enorm de scumpe. Chiar si cele de doua stele. Mai scumpe ca in Occident. Camerele sunt frumoase, dar intretinerea... te apuca durerea de cap! Robinetele curg, la closet - daca tragi apa - ramai cu lantul in mana. Capacul de la closet sta "intr-o rana"... Ce sa mai vorbim? Prosoapele, asternutul de pat, toate astea au un miros indoielnic, adesea sunt umede. Deschizi apa calda, iti cade dusul in cap! De-asta spun ca, deocamdata, tara asta a dv. - mai bine zis a noastra, pentru ca eu consider ca Romania este si tara mea - nu are gradinari. Eu sunt un fel de israelit roman si patriot israelian si mi-as dori sa vad, cat mai curand, Romania ca o floare! O floare iubita, ingrijita si dezmierdata!