Ganduri de strabatut pustiul -
Mircea Nedelciu
"Ma pregatesc sa ma intalnesc cu Dumnezeu!"
L-am intalnit pe Mircea Nedelciu acum doua decenii, in atelierul pictorului Ion Dumitriu, de langa Piata Amzei. Avea aceeasi privire blanda pe care nu si-a schimbat-o pana in pragul mortii. M-a salutat cu o voce calda si mi-a strans mana barbateste. Era tanar si puternic, dar nu s-a lasat niciodata pacalit de orgoliu, chiar daca avea - in mod evident - inca de atunci vocatia de lider al unei generatii literare... De cate ori ne revedeam de-a lungul anilor, in atelierul aceluiasi prieten comun ori la restaurantul Casei Scriitorilor, barbatul din fata mea incepea sa vorbeasca despre ambitioasele sale proiecte, dupa care se oprea brusc si replica: "Hai sa lasam prostiile! Ce mai faci, batrane?". Eu ii vorbeam despre micile mele indoieli literare, despre viciile mele si despre alte probleme "lumesti", iar el imi raspundea aproape intotdeauna, cu o solemnitate surprinzatoare: "Singurul viciu grav este lipsa credintei in Dumnezeu!". Tocmai din acest motiv paradoxal n-am stiut niciodata daca Mircea Nedelciu este cu adevarat credincios, pe cat era de talentat...
Cu doua saptamani inainte de plecarea sa din aceasta lume, i-am facut pe neasteptate o vizita in apartamentul din Piata Lahovary. Nu ne mai vazusem de cativa ani, cu fugara si intristata exceptie prilejuita de disparitia prietenului comun Nelu Dumitriu, petrecuta asta-toamna. Am ramas inmarmurit cand servitoarea m-a condus in dormitorul sau. In afara privirii blande, ce nu se schimbase nici dupa douazeci de ani, in fata mea, intins pe pat, se afla un cadavru viu, ce imi vorbea cu o voce stinsa, despre existenta lui Dumnezeu, asa cum nu o facuse niciodata de cand il cunosteam. Apoi, s-a oprit brusc si m-a intrebat, ca altadata: "Ce mai faci batrane? Esti neschimbat!". I-am povestit ca urmeaza sa ma casatoresc, dar nu am insistat din decenta, iar el si-a dus mana la frunte si a raspuns cu privirea in alta parte: "Tu te pregatesti de nunta, iar eu incep sa ma gandesc la inmormantare...". Am insistat sa schimbam subiectul, intrebandu-l cam conventional ce face, cum se simte, iar el si-a intors ochii spre mine, replicand moale: "Nu vezi? Ma pregatesc sa ma intalnesc cu Dumnezeu!...".
Acum, la numai cateva zile dupa ce si-a consumat "marea intalnire" pe care o astepta, indraznesc sa adaug si eu - alaturandu-ma nenumaratilor sai prieteni - un salut postum, indurerat... Pentru mine, moartea lui Mircea Nedelciu, precedata de disparitia la fel de prematura a marelui nostru prieten comun, pictorul Ion Dumitriu, seamana cu cea de-a doua moarte a tineretii mele, deja pierduta in zarva acestei lumi. Din pacate, istoria literaturii romane, care va consemna de-acum inainte numele sau, nu poate suplini absenta omului ce a plecat dintre noi, cand abia isi traise jumatatea vietii. Dar cel care (dupa amintirile subsemnatului) nu a avut nici un dusman in viata, acum este cu siguranta prietenul lui Dumnezeu!
Marius Petrescu
La intalnirea cu ingerii...
Luni dimineata, cand noaptea mai staruia inca pe cer, o stea a cazut din inalturi si-a disparut pentru totdeauna. Atunci, deasupra trupului istovit de suferinta s-a ridicat, zabovind o clipa cu uimire parca, o boare usoara ca un oftat.
Asa a plecat dintre cei vii colegul si prietenul meu Mircea Nedelciu, impatimit al Cartii si slujitor daruit al Cuvantului scris pe care, asternandu-l pe hartie, il innobila cu harul sau.
Am ramas pustii, coplesiti de neputinta de a-l fi putut tine mai mult in viata. Il vom purta insa vesnic in amintire, cuprinsi de nostalgia bucuriilor traite impreuna, a tristetilor pe care le indulcea cu zambetul lui bun si nelipsitul haz de necaz.
Vizitat de Geniu, deschizator de drum in literatura, Mircea Nedelciu a fost totodata o constiinta vie, neatinsa de compromis. Ne-a dat tuturor exemplul demnitatii in suferinta, a crezut cu toata fiinta lui in viata si a iubit-o pana in ultima clipa.
Discret si modest, dupa ce si-a implinit rostul in aceasta lume - a lasat in urma doi copii si si-a inscris numele pe carti si articole - dupa ce ne-a bucurat cu calda lui prietenie, s-a retras acum, sa stea la sfat cu ingerii... Fa-i tarana usoara, Doamne!
Sanda Anghelescu
Ultimul cantec
Vestea mortii lui Mircea m-a surprins departe de el. Ma doare ca a trebuit sa aflu de la altii cum s-a chinuit si cat de indarjit a vrut sa traiasca inima lui puternica. De fapt, n-ar trebui sa ma las tulburat de ultimele lui clipe. Pentru el, totul a fost o lupta: facultatea, cartile, postul modest de librar al "Cartii Romanesti". Pana si moartea si-a castigat-o din greu, cu sange si sudoare. Mai puternic decat noi toti la un loc, Mircea a fost un atlet tacut al suferintei. Cu cateva zile inainte, l-am intrebat prosteste daca nu se simte singur. Mi-a raspuns simplu si fara ezitare ca nu are timp de asta. "Lucrez mereu la gandurile mele." Oricat de grea va fi fost, boala nu l-a schimbat. In ultimii lui ani, cei mai rodnici ani din viata unui scriitor, a avut de scris un alt text, mult mai important: despre suferinta si despre rabdare.
Nu cred prea mult in semne, dar duminica noaptea, pe la 4, m-am sculat inexplicabil, tulburat, ramanand asa pana spre dimineata. In aceeasi duminica, la fel de inexplicabil, cautam versurile unui cantec maramuresean despre moarte, despre coparseu. Nimeni din Desesti sau Ieud, nici macar celebrul Ion Petreus nu cunostea cantecul. Abia luni, dupa ce am aflat ca Mircea murise, versurile au tasnit din adancul memoriei:
"Nu-i lumina nicari
Or murit tati oamenii
Si-atata m-oi duce noaptea
Pan" m-oi intalni cu moartea.
Sa ma puie-n coparseu
La un loc cu Dumnezeu".
O zi intreaga cautasem, de fapt, cantecul lui Mircea. Ultimul.
Sorin Preda
Mircea Nedelciu, iti multumesc!
Prin anii "85-"86, nu trecea saptamana fara sa nu dau o fuga la "Cartea Romaneasca", editura si libraria unde, intr-o liniste de catedrala, puteai rasfoi nestingherit orice carte. Tot acolo, la masuta retrasa intr-un colt, cand si cand zaream chipuri de scriitori consacrati - pentru mine adevarate celebritati ale vremii. Ei bine, amfitrion si-al cartilor si-al intalnirilor era "vanzatorul" Mircea Nedelciu (al carui nume nici nu i-l stiam pe-atunci). Cand il intrebam: "Ce mai e nou?", imi punea in brate un teanc de carti, le plateam, dar nu uita sa adauge: "Daca nu-ti place vreuna, adu-o data viitoare si ti-o schimb". N-am adus nici o carte inapoi si asa m-am ales cu o biblioteca de valoare. De-atunci, singurul gand mi-a fost sa-i pot multumi pentru nobletea gestului... Au trecut anii, am devenit - spre marea mea bucurie - colegi de redactie, dar era si-o umbra de tristete, caci - intre timp - ajunsese tintuit in scaun. De fiecare data cand il vizitam, ca mesager al "Formulei As", ma gandeam ca, iata, Dumnezeu mi-a dat ocazia sa-i multumesc, fie si cu-aceste gesturi neinsemnate. Cred ca odata i-am si spus la telefon, iar Mircea a incercat sa "sparga" clipa mea de emotie cu una din ironiile lui sugubete, care oricum nu loveau, ci te-ndemnau, pentru a cata oara, sa-i recunosti inteligenta.
Acum, suferinta i s-a curmat, iar Marea Calatorie a inceput. Vamile Inaltarii nu vor fi, poate, prea usor de strabatut, dar sigur, Mircea, cu zambetu-i usor si-aceeasi bunatate, va afla Calea...
Ruxandra Constantinescu
"E loc si de mai bine..."
Acum cateva luni, cand am vorbit cu el ultima data la telefon, vocea i se schimbase deja - era, cumva, ofilita, ezitanta. Isi pastrase vigoarea pana spre sfarsit - chiar daca trupul il parasea incet-incet, sufletul ii ramasese la fel de puternic, de cald, de stenic. Auzindu-l in ultimii ani la telefon, facand observatii subtil-acide despre prostiile mai-marilor zilei, glumind pe seama medicilor si a propriilor suferinte - totul punctat cu inimitabilu-i ras homeric - aveam senzatia ca nimic nu s-a schimbat, ca e acelasi Mircea pe care-l cunoscusem acum 24 de ani.
Dar acum, vocea il trada. Ingrijorat, i-am pus o intrebare prosteasca-n convenienta ei: "Si altfel, cu sanatatea, cum mai merge?". Dupa o pauza, mi-a raspuns, cu o voce aproape ca aceea din trecut: "E loc si de mai bine". Atat.
Suferea enorm, stia ca va muri, dar isi pastra demnitatea chiar si intr-o situatie in care majoritatea reactioneaza aiurea: se vaita, se grozavesc, se mint singuri.
Mircea Nedelciu avea substanta, structura era din stirpea eroilor antici, sau - daca vreti - a eroilor nostri populari, a haiducilor. Generozitatea, cultul prieteniei, simtul onoarei si, mai ales, nepasarea in fata mortii il distingeau discret, dar evident, de toti cei din jurul sau. Unii pareau mai inteligenti, mai talentati, mai eficienti etc., dar Mircea era altfel, era deasupra, avea alta statura. Era din alta rasa: o rasa distrusa sistematic de comunisti. Ca prin minune, Mircea a supravietuit nedeformat.
Ca tot omul, a gresit, s-a iluzionat, a fost inselat si tradat, dar - in si dincolo de orice situatie - simteai in el barbatul adevarat. Intr-o lume de eunuci, de trepadusi si sclavi, el era barbat. Cineva in care puteai avea incredere. Cu care nu-ti era teama sa pleci la lupta.
Am pomenit de rasul sau homeric.In alte vremi, trupul sau rapus de o boala care l-a ars pe dinauntru intocmai camasii lui Nessus pe Hercule, ar fi fost ridicat pe un rug funerar si ar fi fost ars, in cantecele de lauda ale tovarasilor. Apoi am fi benchetuit, razand, amintindu-ne de faptele-i de arme si fericindu-l ca a ajuns in Campiile Elizee.
Asa, in lumea noastra ambigua, a fost onorat de prezenta celor dragi, a celor pe care i-a protejat, crescut, ajutat, pentru care s-a risipit, cu discretie, zi de zi. La care se gandea, cu delicatete, pana in ultimele clipe. La pomana din casa golita de ceva esential, am povestit, am ras, ne-am amintit de el; ne-am infruntat chiar in "turniruri" literare ad-hoc ("turniruri" care tare-i placeau, la care era unul dintre cei mai buni, daca nu cel mai bun).
Totul era ca pe vremuri. Mircea, insa, lipsea. Dar nu de tot. Simteam ca, de undeva, ne urmareste cu zambetu-i inimitabil si ca - din cand in cand, la vreo prostie sau la vreo idee stralucita - izbucneste in ras.
Stiu ca nu e posibil. Dar cred ca, intr-o zi, s-ar putea sa primesc un telefon de la Mircea, de undeva din Campiile Elizee. Am sa-l intreb: "Cum e pe acolo?". El va rade. Apoi imi va raspunde: "E loc si de mai bine...".
Alexandru Musina