Eginald Schlattner
"In 1200, cand la Berlin oracaiau broastele, biserica din Rosia avea cor in limba latina"
Preotul Eginald Schlattner din Rosia - Sibiu e o personalitate. La 70 de ani a publicat un superb roman, "Cocosul cu capul taiat", care a entuziasmat incruntata si severa presa germana. "Frankfurter Allgemeine Zeitung" il compara cu Nadine Gordimer si Salman Rushdie, "Literatur Rundschau" considera ca romanul lui Schlattner "inlocuieste multe rafturi pline de carti despre Transilvania, iar pe deasupra mai e si bine scris". In Romania, Eginald Schlattner continua sa ramana un ilustru necunoscut. Ca de obicei, nimeni nu e profet in tara lui. Ca de obicei, ne exersam indiferenta cu propriile valori. Mare pacat! Eginald Schlattner este nu numai un prozator de succes, dar si un om cu o biografie fabuloasa, care ar avea multe sa ne spuna despre sine, despre lumea deja apusa a sasilor din Ardeal.
- D-le Eginald Schlattner, romanul dvs., "Cocosul cu capul taiat", are un mare succes in Germania si Austria. Din lectura scurtei prezentari de pe coperta a patra, am inteles ca ati trecut prin multe incercari pana sa deveniti preot evanghelic, in comuna Rosia - Sibiu. Pe scurt, ati devenit slujitor al bisericii la 45 de ani. De ce atat de tarziu?
- Viata nu m-a iertat deloc! Am terminat Facultatea de Hidrologie dupa 16 ani de examene si asteptare; am fost arestat doi ani de catre Securitate; mi-am castigat existenta ca muncitor zilier la Fabrica de Caramida, apoi ca santierist la Boroieni, in Muntii Apuseni, unde am trait cu sotia mea, mai multi ani, la lumina opaitului. Am fost muncitor agricol la un I.A.S., dar si maistru la Marsa, unde am invatat mai multe meserii. Am lucrat la calea ferata Deva - Brad si, finalmente, am ajuns student la Teologie. Gandul de a urma calea bisericii ma mai incercase in tinerete, dar episcopul dr. Albert Klein m-a temperat cu blandete, spunandu-mi: "Asteapta, pana ce Dumnezeu te cheama". La 40 de ani, am avut semn si mi-am dat seama cata dreptate avea episcopul. Cu chemarea lui Dumnezeu nu te joci. Am renuntat, deci, la tot, desi - pragmatic vorbind - decizia mea era o aberatie. Renuntam la un salariu frumos, de 4.000 de lei, pentru o bursa studenteasca de 400 de lei. Au urmat cinci ani minunati, cu mult ajutor de sus. Inca o data m-am convins ca Dumnezeu nu te lasa sa-i dai ceva fara sa-ti inapoieze totul inzecit.
- Ati trait cat altii in doua vieti si, peste toate, ati trecut si prin experienta inchisorii comuniste.
- Pare ciudat, dar n-am ajuns in inchisoare. In schimb, am facut doi ani de regim celular, doi ani de ancheta, traind intr-o celula minuscula, fara lumina - un spatiu stramt ca un cavou, in care mi-am petrecut 23 de luni, mergand trei pasi in sus, trei pasi in jos. Motivul era de-a dreptul ridicol: conduceam un cenaclu studentesc la Cluj, unde se adunau in Sala "Parvan" foarte multi tineri sasi. Citeam si ascultam literatura. Nici o clipa nu am facut politica si totul era la vedere, fara nici o umbra conspirativa. Putea si Gheorghe Gheorghiu-Dej sa coboare din perete si sa participe la intalnirile noastre. Nu stiu ce s-a intamplat. In Universitate, mai era un cenaclu organizat de comunisti si la care nu venea aproape nimeni. Probabil ca acesta a fost motivul real - teama. Era imediat dupa Revolutia din Ungaria din "56, revolutie inceputa, cum bine se stie, intr-un cenaclu studentesc - "Petšfi" - la Budapesta. Finalmente, am fost judecat si condamnat la doi ani inchisoare pentru "nedenunt", ca sa justifice probabil perioada anchetei. Din clipa aceea, biografia mea a fost decapitata. Mai aveam cateva luni pana sa sustin licenta, familia mi-a fost alungata din casa si mutata intr-o cocioaba din cartierul tiganesc, fratele meu (student la Istorie) a primit si el sase ani de temnita grea pentru acelasi motiv de nedenunt.
- Care a fost cel mai greu moment al anchetei?
- Momentul greu a fost dupa eliberare. Pur si simplu, uitasem sa mai traiesc normal. Luni de zile nu m-am putut obisnui cu aerul liber. Mi-era frig mereu, si in toiul verii purtam manusi. Nu mai puteam merge, nu mai reuseam sa vorbesc. Intrasem intr-o mutenie ciudata. Timp de zece ani, nimeni - nici macar ai mei - nu a stiut unde am stat doi ani, cate am indurat.
Un alt moment greu m-a incercat cand, in ziua eliberarii, m-am dus acasa la mama si in locul ei a deschis usa proprietarul, care s-a crucit, zicand: "Credeam ca toata familia ta a fost dusa in Siberia". Ar fi multe de povestit, inclusiv faptul ca am dat in judecata statul roman, cerand sa mi se inapoieze randul de haine si cartile confiscate de Securitate.
O parte din aceste intamplari le-am scris in romanul meu "Cocosul cu capul taiat". De fapt, ca scriitor nu a trebuit sa inventez nimic. Dimpotriva, am fost nevoit sa elimin multe lucruri, pentru a nu ingreuna prea mult textul.
- Cartea dvs. s-a bucurat de cronici entuziaste in cele mai importante ziare din Germania si Austria. Cum v-a venit ideea sa deveniti scriitor la aproape 60 de ani?
- Am inceput sa scriu din disperare. Eram in "90 si deja ma incerca marea durere a celor ce refuzau sa plece in Germania. M-am asezat, deci, la masa ca sa scriu un text despre lumea copilariei mele, lumea Adventului si a pregatirii Craciunului. Practic, am descris o duminica saseasca la noi, in Fagaras, ca un omagiu adus familiei mele. In final, a iesit o nuvela de 60 de pagini. Printr-un joc al intamplarii, textul a ajuns in Germania, la celebra editura Fischer Verlag, unde publicasera Thomas Mann si alti clasici ai literaturii germane. Am avut noroc si ghinion deopotriva. M-am trezit cu o epistola calduroasa de la editor, in care scria: "Nu pot sa spun ca nu mi-a placut nuvela dvs. Ca sa ma pronunt, vreau sa vad romanul integral". Scrisoarea mi-a dat un imbold extraordinar si, in scurt timp, am ajuns la un roman de 600 de pagini. Rezultatul nu a fost pe placul editurii. I se parea prea lung si scris intr-o limba germana depasita, greoaie, cu multe regionalisme. Pana la urma, norocul a tasnit din alta parte, de la editura austriaca Zsolnoy, care m-a publicat si, in cateva luni, a tras mai multe editii, iar posturile de televiziune din Germania au inceput sa-mi faca curte si sa-mi ia interviuri consistente.
- In ciuda succesului, sunteti foarte putin cunoscut in Romania. Nu va deranjeaza acest lucru?
- Pana acum, nimic nu m-a tulburat - nici zarva publicitara, nici indiferenta. Sunt preot, in primul rand, si nu vreau sa cad in pacatul trufiei. Cand Noica venea la mine, la Rosia, spunandu-mi: "Sfintia Voastra", eu ma uitam mirat in jur. Unde vedea el un sfant?
- Despre ce este vorba in roman? Cum se explica succesul sau?
- Si eu sunt mirat de acest succes. Primesc scrisori din toata lumea - de la Montevideo pana la Moscova. Toata lumea imi spune ca scriu despre lucruri traite chiar de ei. E ciudat. Desi insularizata si autarhica, aflata mereu sub vremi, colectivitatea noastra, a germanilor din diaspora, a trait oarecum unitar. Multe coincid - relatiile intre membrii familiei, felul de a petrece duminica si sarbatorile, impactul nazismului, relatia cu vecinii. Pe de alta parte, pentru cititorul german, acest spatiu transilvan trebuie sa fi fost plin de pitoresc. De fapt, e o lume pe care ei au pierdut-o de mult. Ma mandresc cu aceasta lume, ma mandresc cu biserica noastra din sat, veche de la 1200. Cand dau peste aroganta unui semen din Germania, nu ma sfiesc sa-l pun la punct, spunandu-i: "In 1200, cand la Berlin oracaiau broastele si se intalnea vulpea cu ursul, noi, aici, la Rosia, aveam cor in limba latina".
- Banuiesc ca aparitia romanului a fost o mare bucurie pentru toti sasii din zona.
- Da, doar matusile mele s-au suparat, recunoscandu-se in carte. O sa le treaca pana la urma si o sa inteleaga faptul ca indiscretia e scuzabila in literatura. Eu m-am bucurat in felul meu la aparitia romanului. M-am dus la Fagaras, la mormantul parintilor mei, unde am depus cu sfiala cartea. Apoi, am pus cate o floare la mormantul tuturor celor care nu vor citi niciodata ceea ce am scris despre ei.
Sorin Preda