O reuniune formala
Problema legilor proprietatii a pus iarasi pe jar clasa politica romaneasca. In aproape zece ani de la rasturnarea comunismului s-au facut foarte putine lucruri pentru rezolvarea ei definitiva. Dintre tarile est-europene, cu exceptia fostului imperiu sovietic, doar in Romania situatia se prezinta inca astfel. Ceea ce face ca tara sa fie, in continuare, marginalizata, amanata in eforturile ei de integrare in Ue si Nato. "Sursa" dificultatilor actuale se afla in Constitutia adoptata in 1990, prin care statul doar protejeaza proprietatea privata, fara a o considera sacra si inviolabila. De la aceasta prevedere au pornit toate necazurile, fiecare formula guvernamentala propunandu-si sa rezolve problema in functie de interesele conjuncturale ale sustinerii sale politice. Pdsr-ul a adoptat - ca sa exemplificam - in 1996, Legea 122 care dadea posibilitatea chiriasilor din casele nationalizate sa-si cumpere spatiul locuibil. La adoptare, ea a fost criticata pe buna dreptate de Opozitie, ce suspecta nu numai un populism electoral (existand cateva sute de mii de familii in situatia data), ci si de o anume ipocrizie, demnitarii Pdsr-isti "capturand" in anii guvernarii lor nenumarate vile si case "de protocol" expropriate de comunisti. Dupa Opozitia de atunci, noua proprietate se intemeia, astfel, pe un furt. Dupa schimbarea din 1996, guvernantii au considerat ca exista alte rezolvari. Dar, ca si cei dinaintea lor, nu au vrut sa tina cont decat de propriile interese, de propriul viitor. Noua formula a Legii caselor nationalizate a fost adoptata, in Camera Deputatilor, dupa retragerea Opozitiei in ansamblu.
Problema proprietatii trebuie, totusi, rezolvata. Fie si numai pentru ca, daca la reuniunea Ue de la Helsinki, la 1 octombrie a.c., se prezinta fara ca legile reformei si ale proprietatii sa fie adoptate, Romania risca sa piarda orice sansa de deschidere a negocierilor de aderare in urmatorul deceniu. Insularizarea intr-un continent unificat ar fi tragica, accentuand saracia si subdezvoltarea. De fixarea legilor proprietatii depinde insa, in primul rand, chiar dezvoltarea interna a tarii, viitorul ei. O rezolvare partinitoare poate genera o fractura sociala cu consecinte pe termen lung, marcand generatiile ce vin. Legile proprietatii trebuiau, deci, sa rezulte dintr-o dezbatere nationala, definitivarea lor trebuind sa tina cont de realitatile istorice stabilite in cincizeci de ani de comunism, de capacitatea economica momentana a tarii de a suporta restituirile necesare, de experienta celorlalte tari estice, unde problema deja nu mai exista. Mentinerea ei in Romania s-a datorat - poate - optiunii neocomuniste, cu caracter populist, a primului regim post-decembrist, dar in cei sase ani de guvernare s-au produs, totusi, o serie de mutatii, democratizarea - si presiunile contextului international - generand forme primare, uneori salbatice, de refacere a proprietatii. Restitutio in integrum, la care aspira unele din partidele sustinatoare ale actualului regim, devine si din aceasta perspectiva o formula extrem de dificila, desi - imediat dupa caderea dictaturii comuniste - ar fi fost cea mai buna solutie. Acum, insa, dupa zece ani, dupa ce mai multe legi au consfintit situatia existenta, ea capata dimensiunile unei traume sociale. Reparatiile sunt, desigur, necesare, dar - se pune intrebarea - cine le va suporta si ce compensatii vor primi cei care, cu mai multa sau mai putina buna-credinta, au beneficiat de legile adoptate de trecutul regim? Majoritatea lor nu sunt vinovati cu nimic de schimbarile pe care comunismul le-a produs tarii in cele cinci decenii de dominatie.
Opozitia ataca actualmente formulele pe care coalitia guvernamentala le-a propus pentru stabilirea legilor proprietatii. Graba cu care Cdr, Pd si Udmr vor sa le adopte ii pare extrem de suspecta. De ce - se intreaba liderii principalului partid de Opozitie, Pdsr-ul - au ajuns guvernantii sa le impuna abia acum? Daca erau prioritatea absoluta a noului regim, cum se face ca, aproape trei ani, adoptarea lor a fost tergiversata? Si de ce nu vor reprezentantii actualei Puteri sa accepte amendamentele pe care, pe linia "rezolvarilor" anterioare, le propun ei? Liderii Pdsr-ului stiu insa foarte bine ca Puterea in functiune nu are o sustinere politica unitara si ca fiecare partid al coalitiei majoritare a incercat sa isi impuna propria solutie. O solutie dictata de interesele clientilor si ale electoratului sau. Avatarurile legislatiei asupra proprietatii funciare sunt cunoscute de toata lumea. Confruntarile dintre senatorii Vasile Lupu (Pntcd) si Trita Fanita (Pd), privind restituirea terenurilor agricole si a padurilor, au capatat - la un moment dat - nuante... lingvistice, desi problema era extrem de serioasa. Deruta legislativa a facut ca, lipsite de un statut legal precis, mii de hectare de teren arabil sa devina parloaga si mii de hectare de padure sa fie defrisate la intamplare. Interesele partinice s-au ciocnit in dauna interesului comun, castigurile unora sau ale altora realizandu-se pe seama comunitatii in ansamblu. Majoritatea s-a vadit, totusi, unitara atunci cand a fost vorba de amendamentele Opozitiei pentru ca, dincolo de interesele partidelor ce o compun, exista si interesul mentinerii la Putere. In situatia data, nimeni nu trebuie sa se mai mire ca Puterea actuala se comporta asemanator celei trecute si ca Opozitia ameninta, in cazul revenirii la guvernare, cu modificarea legislatiei adoptate acum.
Reuniunea de la Cotroceni, din 9 septembrie a.c., a parut - din aceasta perspectiva - o modalitate de cautare a consensului. Presedintele Constantinescu s-a oferit sa medieze intre Putere si Opozitie pentru adoptarea, intr-o forma definitiva, a legilor proprietatii, adoptare fara de care Romania ar pierde pentru multa vreme trenul integrarii europene si chiar si cel al admiterii in Nato. Nici una dintre fortele politice angajate nu indrazneste sa sustina ca ar dori asa ceva. Dar reuniunea s-a vadit - ca si cele anterioare - formala, de ochii lumii. Primul semn al formalismului, al diferentei dintre fapte si vorbe a fost chiar "batalia" pentru paternitatea organizarii. "Am facut acest gest (cel al initierii reuniunii - n.r.) - sustinea d-l Ion Iliescu, presedintele Pdsr - pornind de la ideea ca, fara dialog si conlucrare intre fortele politice parlamentare, atat de la Putere, cat si din Opozitie, nici o problema care priveste interesul general al societatii nu-si poate gasi o rezolvare durabila." La randu-i, d-l Petre Roman, presedintele Pd-ului, a considerat ca el a initiat discutia prin scrisoarea trimisa, in urma cu o saptamana, sefului statului. "Am spus-o - scria el - si o fac si cu acest prilej: aceasta tema majora cere o rezolvare de consens national care sa-i asigure legitimitate si un statut valabil(...). Lucrurile trebuie cumpanite pe termen lung pentru a evita ca intre efectele acestor legi sa apara conditii de masiva pauperizare a oamenilor simpli, aflati in pragul saraciei." Si Punr-ul si-a asumat, prin presedintele sau, d-l Valeriu Tabara, calitatea de initiator al intalnirii. Din start, prin aceasta "batalie" mediatica, reuniunea a capatat o vadita miza electorala. Indoiala d-lui Vasile Lupu (Pntcd), care a declarat ca intalnirea de la Cotroceni nu putea aduce altceva decat "o lamurire a pozitiilor", a fost premonitorie.
Practic, era firesc sa se intample asa. La precedenta reuniune, din 7 aprilie a.c., se convenise sa se constituie un grup de reflexie care sa analizeze si sa armonizeze pozitiile in problema acestor legi fundamentale. Grupul nu s-a reunit decat in preziua Conferintei din 9 septembrie si singurul rezultat a fost faptul ca i-a oferit presedintelui tarii prilejul unei aparitii televizate, in aceeasi seara, in care sa laude virtutile proprietatii private. Or, de efectul stimulativ pentru dezvoltare al acesteia nu se indoieste nimeni. Problema era cea a modului in care ea este restabilita si garantata. In acest scop, "grupul" trebuia sa functioneze oficial, sa fie atasat pe langa una din principalele institutii ale statului (Parlament, Presedintie, Guvern), ca grup de experti capabil sa propuna mai multe scenarii. Rolul liderilor politici nu s-ar fi redus, atunci, la prezentarea pozitiei partidelor lor, ci - pe baza analizei strategiilor elaborate - s-ar fi concretizat in fixarea consensuala la una dintre ele. Ca mai toate actiunile politicienilor romani, reuniunile din 7 aprilie si 9 septembrie a.c., ca si activitatea "grupului de reflexie", s-au vadit formale, simple bifari pe agendele de lucru. Pentru cetateanul de rand, ele au devenit insa semnul neputintei clasei politice, al manifestarii ei conjuncturale. Si pretextul respingerii ei in ansamblu. Actuala clasa politica seamana, la urma urmei, cu Mesterul Manole. Daca nu va intelege ca interesul tarii cere o anume sacrificare a intereselor partinice, lucrurile nu vor merge niciodata.
Toma Roman