Magnificii din Zece Prajini
Sunt moldoveni si au geniul muzicii innascut. Fanfara lor, cea mai buna din tara, a rupt si sufletul Occidentului, fiind aclamata la Roma si la Paris. Nu-si zic romi, ci tigani, canta de se cutremura temeliile cerului si-s fericiti sa poarte numele Romaniei in lume, printr-o latura mai putin cunoscuta a etniei lor: trompeta, clarinetul si contrabasul
Hata-hata, la Dagata
Prima legatura din Roman spre satul Zece Prajini este la ora patru fix dimineata. Trenul vine si pleaca de la linia opt. Dupa o ora taraita, cu personalul, prin campia moldoveneasca, ajungi intr-o comuna care te trezeste din somn ca un zbenghi: Dagata. Mai ai doi-trei kilometri si intri intr-un sat de tigani, insirat de-a lungul caii ferate: in dreapta casele, in stanga o coama impaturita de deal. "La noi in sat nu-s tigani din aia cum auzi in ziar, betivi, scandalagii, care sa fure si sa dea cu cutitul. La noi sunt oameni de treaba. Doar vreo doi au facut puscarie, si aia din greseli minore." Ca impresie generala, lucrul asta ar fi, intr-adevar, o distinctie, dar ea nu salveaza satul Zece Prajini dintre nenumaratele sate amarate, cuprinse de praf, de saracie si de somaj, din judetul Iasi. Dar tocmai cand pustiul locului in care "nu se intampla nimic" incepe sa te cuprinda, de undeva, dintr-o curte, explodeaza cu mare vuiet, glasuri de trompete, de clarinete si tobe, care canta de mama focului. E fanfara din Zece Prajini. In curtea plina de soare, de copii, de gaini si de rate a familiei lui Costica Pantaru, zece barbati isi dau intreaga lor masura artistica. Se repeta in draci o piesa noua, reluata pe bucatele, de zeci de ori. "Daca nu repetam o saptamana, s-a dus, gata, s-a uitat!" Dar baietii stiu sa si rada, sa discute in romaneste sau tiganeste, sa mai traga un fum. "Om fi noi muzicieni de sapa, de stim sa cantam si la urs si la capra, dar vrem sa aratam ca avem si ceva cultura, ca stim sa cantam dupa suflet si sarbeste si spanioleste."
Fanfara din Zece Prajini ii are la baza pe barbatii Pantaru: seniorul Jenica si cei trei fii ai sai, dintre care Costica este compozitorul si seful formatiei. Fratele sau, David, este singurul care s-a mutat la oras. Restul au ramas in sat, dupa ce au lucrat o viata la Intreprinderea de Tevi Roman, de unde s-au pensionat sau au ajuns someri. Acum, canta cu orchestra pe la nunti si pentru bani, dar cu fanfara, in primul rand pentru prestigiu si din placere.
Repetitia continua. Copiii din neamul Pantaru s-au oprit din joaca si, inghesuiti pe o prispa, asculta fascinati. "Daca noua muzica populara, denaturalizata si schilodita, amestec de balcanic si Orient, de bulgaresc si turcesc nu va strica totul, peste cativa ani va veni randul lor la fanfara", spune cu naduf nea Jenica. Asa au pornit si maestrii de astazi, de pe la 8-9 ani, cu ochii mari la ce-i invatau bunicii lor. Unul dintre contrabasisti, Nicusor Viziru, chiar a pastrat porecla bunicului sau, veche de vreo 50 de ani: "Goz".
Veteranul fanfarei, Iozan Mihai (66 de ani) ,isi aminteste: "M-o invatat un mos de-al meu, cand eram eu mititel: hata-hata, am invatat de la 11 ani cu vioara si la 18 m-am reprofilat pe asta, pe bariton, ca-i mai banos. Sa va spun drept, e si talent, placere, dar si hrana, ca asta-i meseria noastra de bastina. Dar nici daca as avea o avere, nu m-as lasa de cantat. As mai canta, sa-mi treaca de dor".
In octombrie, fanfara din Zece Prajini va pleca in turneu in Franta, va canta pe scena unui teatru, va ridica in picioare doamne elegante si domni culti. Acum, sunt in satul Zece Prajini si isi pun la punct repertoriul, la umbra unor meri, printre rate, gaini si mate. Ca niste scolari cuminti, urca panta ce duce la calea ferata, dar nici acolo, unde mergem pentru fotografii, nu se abtin si mai trag o sarba, de duduie tot satul. (Sa vada si altii, ca-i cauta ziaristi de la Bucuresti.) Zece minute mai tarziu, ii zic o sarba si lui nea Ion, care ne-a lasat sa facem fotografii la carul lui cu boi. La plecare, seniorul Pantaru mi-a luat mana dreapta si-a dus-o la inima, pret de vreun minut. Cat sa-i prind ritmul. Asta-i muzica fanfarei din Zece Prajini: rupta din inima, facuta din tot sufletul.
Jenica Pantaru
"Daca mor, zic Doamne iarta-ma si sa-mi cante fanfara"
"Lu’ bunicu’ ii spune Pantaru Ion, va rog frumos sa transmiteti de el. Era bun-bun, extraordinar, de la el am invatat eu. Eram de sapte ani si ma lua bunicul de mana, ca eu tata n-aveam si zicea: <<Hai sa-ti cant, sa te invat>>. Ma invata pe note d’astea, nemtesti, <<Ghe>>, <<ef>>, <<re>>, ca asa era traditia la noi, nu cu <<do re mi fa sol la si>>. Eu multumesc lui Dumnezeu, am inregistrat toate problemele astea. Mai tin minte, <<Doamne sa nu ma omori>>, asta era boala lui: <<Doamne sa nu ma omori/ C-am iubit sapte surori/ Sapte surori si-o cumnata/ Si pe soacra-mea cateodata>>. Asa a fost vechi, mi-o placut, acum nu se mai canta asa ceva. Zicea bunicul: <<Daca te duci si canti asta la romani, o sa fii apreciat>>. Eu <<bine, bunicule, dar eu vreu sa-nvat carte, sa fiu altceva, mai mare>>. Pana la urma, am ajuns si eu la concluzia ca muzica asta este mai buna ca orice pentru noi.
- Piesele astea vechi, de-ale bunicului, le mai cantati la fanfara?
- Domnu’ Iulian, noi avem de toate: si cantece vechi si compozitii noi, moderne si de promenada, suntem universali. Suntem universali, ca asa se cere. Din piesele astea vechi avem "Sarba lui Natalita" si "Sarba lui Niculina" de prin ‘45, si tot e ceva distanta intre anii astia. Sarbele astea doua le cantam de fiecare data de Joia Verde. In fiecare an, in joia dupa Paste, avem o sarbatoare aici, numai romaneasca, de romani adica. Iesim aici in maidan cu mancare, cu bautura, sa vedeti ce frumos e, petrecem, cantam, jucam, cum erau sarbatorile mari pe vremuri.
- Spuneti-mi, e greu la fanfara, e mult de munca?
- Este, da’ nu-i bai, daca mi-o fost draga. La fel si la copii, si sa va spun cinstit, copiii sunt mai buni ca mine. Eu m-am angajat in ‘63, am cantat la fanfara Intreprinderii de Tevi Roman, eu am fost dirijor acolo, la treizeci si ceva de oameni. Mai apoi, i-am luat pe copii, unul cate unul, la fanfara, pe David, pe Costica, pe Liviu. Toata tara asta-i umblata de mine. Am fost in toate judetele la festivaluri, la concursuri, si nu stiu dom’le cum se facea ca noi ieseam mereu pe locul intai, cu diploma. Da’ sa nu spun tampenii, n-am visat eu ca fanfara din Zece Prajini se va duce in Franta, Elvetia, Germania, Grecia, ma rog, nu pot sa le pronunt eu pe toate pe unde am umblat, ca la etatea mea nu mai tin minte. Dar ce va rog eu sa transmiteti este ca ma bucur mult ca am fost apreciati peste tot. Asta-i bucuria mea cea mai mare.
- Toata viata dvs. e legata de muzica...
- Asta e! Po’ sa mor. Daca mor, zic Doamne iarta-ma, si sa-mi cante fanfara. Asa e la noi, asta e traditia. Sunt multi care cand stie ca mai are cateva zile de trait, zice: "sa vie sa-mi cante fanfara".
Costica Pantaru,
seful fanfarei din Zece Prajini
"Sunt mAndru ca-s tigan si detin arta asta cu care ne-o inzestrat Dumnezeu"
- Domnule Pantaru, inainte de toate, spuneti-ne, de unde vine numele asta de "Zece Prajini"?
- E o istorie intreaga. S-o iau din capul locului, cum s-ar spune. Numele vine de cand au fost improprietariti pe vremea aia tiganii de la noi din sat cu cate zece prajini de loc fiecare si de atunci a ramas numele, de prin 1930. Inainte, Ursari mi se pare ca se chema satul, eram colo pe deal, fara apa, fara garduri, fara nimic. Am venit aici, ne-am facut mai intai bordeie, apoi case. Vedeti, si etnia asta de tigani difera mult de la una la alta. Sunt caldararii, care vorbesc de eu inteleg abia jumatate din ce spun, sunt laiesii, sunt argintarii. Noi suntem cu totul diferiti. Noi suntem numai tigani d’aia lautari, ursari cum se spune. In satul asta, Zece Prajini, suntem in jur de 115 familii de tigani, dintre care 65-70% suntem muzicanti. De cand ne-am trezit... Asta am invatat sa facem mai bine, de cand ii satul asta.
- Dar cum ati inceput sa cantati? A fost muzica o bucurie a copilariei?
- A fost, da. Atata timp cat te nasti intr-o familie de muzicanti, auzi sunetul, simti muzica. Tat-o fost muzicant, il auzeam cum canta si imi placea. Sunt si copii de tigani de aici din sat care-s mai prosti ca toti prostii, le dai un sunet, o nota, dar nu poate sa-l imite, nu-i ajuta urechea. Pe mine, asta m-o atras cel mai mult, asta mi-o placut, muzica. Daca-mi placea si scoala cum mi-a placut muzica, cred ca azi aveam trei-patru facultati. Am inceput sa studiez clarinetul pe cont propriu, de la sapte ani, incet-incet, pana am ajuns la tainele lui. Tata m-a ajutat mai putin, ca era musafir acasa, dimineata pleca, noaptea venea, a facut douazeci si ceva de ani naveta de la Dagata la Roman. Eu am invatat sa cant la toate instrumentele de suflet, inca nu s-a inventat unul la care sa nu stiu sa cant, le-am depistat sunetele, da unde pleaca, unde se opresc, le-am simtit apoi, cum sa va spun, cum ai zice: "Tatal nostru". Clarinet, saxofon, trompeta, bas, de toate gamele astea ce sunt, fa, si bemol, mi bemol. Daca mi-o placut...
- Si fanfara asta, cu care faceti peste tot furori, cum a pornit la drum?
- Am cantat in 1989, la un festival in Iasi, cu o fanfara de 26 de oameni. Atunci am cunoscut-o pe d-na Speranta Radulescu, doctor etnomuzicolog, la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti. I-o placut de noi, o venit la noi in sat, am facut si o caseta. O parte am inregistrat-o in Iasi, o parte in aer liber, chiar aici, la noi in curte. Mi-am ales si eu zece oameni, cu care cantam mai tot timpul, baieti mai buni, care inteleg mai bine muzica. A solicitat multa munca, pentru ca a face muzica nu este atat de simplu. E greu pana sa se inchege o echipa de zece oameni care sa fie si civilizati si muzicieni buni. Eu asa mare bataie de cap n-am avut, ca sunt fratii mei in formatie, e tata, sunt verisori de-ai mei, suntem ca-n familie aici. Ei m-au inteles, dar la randul meu trebuie sa-i inteleg si eu, daca au o parere sau ceva... Din ‘92, avem un impresar francez, care ne-a dus in decembrie ‘93 intr-un turneu de 12 zile in Elvetia, in diferite orase. Apoi, am avut o pauza de doi ani, pentru ca impresarul asta era profesor, mare decan in Brazilia. Din ‘95, am mers in fiecare an in Elvetia, Franta, Grecia, Olanda, Belgia, Germania, in diferite turnee, am cantat in aer liber si in sali de teatru. Va spun sincer, eu sunt sef la fanfara, eu am ales oamenii, dar ctitor, cu adevarat, este d-na Speranta. Si d-l director de la Muzeul Taranului Roman, d-l Horia Bernea, un om care tine mult la noi, ne apreciaza si pentru noi e... idolul nostru, cum s-ar spune. Ei ne-au deschis portita asta spre lume.
- Cum a fost primul turneu, cand ati plecat din Zece Prajini intr-o tara ca Elvetia?
- M-a impresionat mult cand am vazut starea de lux, cum se traieste, ce lume este acolo, felul lor de a fi oameni. Si cand stiam ce-i la noi... De, pana nu vezi, nu crezi. Tot in ‘93, cand am fost in turneu, a aflat Majestatea Sa, Regele Mihai, ca o formatie din judetul Iasi canta la Montreux. O trimis doua limuzine d’astea dupa noi si ne-o invitat la el acasa. Mai erau doua formatii din Maramures, ne-a invitat pe toti, 22 de muzicieni in total. Ce-am vazut acolo, ne-o dat de banuit ca ce spune presa si lumea pe aici la noi, ca a plecat cu tezaur, cu garnituri de aur, e totul un fals. Nu ca as fi eu monarhist, adeptul Regelui, Doamne fereste, dar omul are o casa modesta, traieste ca toata lumea.
- Ce impresie v-a facut Regele?
- Buna, dom’le, e Rege, se simte. Omu-i serios, nu rade aiurea, ca astia de pe la noi, e om serios. Putea foarte bine sa spuie: "Ia sa-i corup eu pe astia ca sa spuie in tara cine sunt eu, sa le dau cate o suta-doua de marci". Nu. Ne-a spus: "Baieti, eu as fi vrut sa ne intalnim in tara, dar acum nu se poate". Si cum era in perioada Craciunului, conform traditiei, ne-a dat colaci, portocale si mere.
- Cand sunteti in turneu in strainatate, ce faceti dupa ce ati terminat concertul? Ramaneti tot impreuna sau fiecare cu ale lui?
- Iesim impreuna, mai umblam, ne mai distram. Dar in general, pe noi cel mai mult ne intereseaza felul in care ne descurcam a doua zi la spectacol, ce impresie lasam dupa noi. Pe unde am mers, am lasat intotdeauna loc de buna ziua. Noi n-am facut magarii cum fac altii, noi ne-am multumit cu ce ni s-a oferit. Cand am fost in Germania, am auzit ce-au facut romanii acolo, si romanii si tiganii. Cartea de vizita a romanului e nenorocita pe unde a fost. Dar pe la noi, lumea ne accepta intr-un alt mod, noi mergem ca muzicieni, nu facem d’astea, sa punem mana, sa ramanem fraudulosi. Am stat in case de oameni. Puteam sa facem prapad pe unde ne-am dus, dar le-am zis de la inceput, care face ceva, pune mana, sanatate, dispari din fanfara.
- Dar dincolo de disciplina pe care ati impus-o, in sufletul dvs. nu v-ati dori sa traiti acolo?
- Nu. Am vazut tari capitaliste, oameni civilizati, am trait bine acolo, dar nu ma tenteaza. Am avut ocazii sa raman in Elvetia, aveam si de munca, dar nu merita. Mie mi-ar placea sa traiesc aici, asa cum traiesc ei dincolo, dar indiferent de conditiile de viata, de obstacole, de neplaceri, parca tot mai bine-i aici la noi, in satul asta prapadit. Pentru mine, mai bine ca acolo unde te-ai nascut si ai crescut, nu exista.
- Trebuie sa aveti si intamplari amuzante de prin aceste calatorii.
- Da, cum. Cand am plecat prima oara cu avionul de la Otopeni, am trecut prin niste zone d’alea mai turbulente in aer si la astia mai batrani le era frica de tot, cum sa va zic eu, frica-frica. Unul din ei incepuse sa planga. Pe mine, drept sa spun, m-o apucat rasul. E, dac’o fi sa mor, or ca-i in avion, or ca-i pe pamant, or ca-i in Cosmos, or ca-i in padure... Cand iti vine ceasul. Ceva cu adevarat amuzant s-a petrecut la Paris. Eram intr-o loja, dupa ce terminasem concertul, si-i ascultam pe ceilalti muzicieni. Unul din instrumentistii nostri a gasit intr-o punga, pe jos, trei ciocolate d’astea, o crezut ca le-o uitat cineva si le-o bagat in buzunar. La hotel, aud discutii in camera la el. "Da-mi si mie, mai, mananci numa’ tu?" Era asta cu ciocolata si cumnata-sau. I-am lasat, am zis ca se-nteleg oamenii. Intre timp, intra tata la ei in camera. Zice ala: "Varule, iti dau o ciocolata din Paris, de n-ai mancat tu de cand ma-ta te-a facut. Sa nu zici ca-s tigan rau si zgarcit!". Desfacuse deja folia sa manance, da’ tata de colo: "Mai dimentule, mai, tu nu vezi ca-i desenat un soarece acolo pi hartie?". Vine tata la mine in camera: "Uite mai, dimentii astia doi o luat otrava de soareci la ei in camera". Noroc c-o intrat tata la ei, o fost de la Dumnezeu sa nu pateasca ei ceva, de murit nu murea, dar eu stiu ce efecte daunatoare se puteau intampla asupra organismului unui om? Era mai mare rusinea, se auzea aici in sat ca ne-am dus la Paris si-am mancat otrava de soareci. Mai intai, am avut asa, un strans la stomac, de ce se putea intampla, dupa aia, ne-o apucat rasul pe toti, am avut ce face barfa pe seama incidentului cu otrava de guzgani.
- De ce sunt tiganii atat de apreciati in muzica, de unde provine talentul asta extraordinar?
- Eu sunt mandru ca sunt tigan. In primul rand, detin o arta pe care stiu s-o fac bine si pe care altul nu poate s-o faca. In al doilea rand, stiu o limba in plus, nu-i de circulatie, dar ma avantajeaza. Sa va spun eu, domnu’ Iulian: cei mai buni instrumentisti din toata Romania sunt tiganii. Dumnezeu ne-o inzestrat cu arta asta. Trebuie har de la Dumnezeu ca sa stim sa exploatam mai bine ca altii instrumentul. Cu talentul asta te nasti. Si apoi, noi, tiganii, auzim si alte lucruri. Nu ma refer aici la muzica simfonica, ci la muzica asta taraneasca. Am ascultat multe fanfare de romani si de altii, nu pot sa spun ca nu-s bune, dar intre ei si noi este o diferenta. M-am contrazis odata cu un sergent major de la muzica militara. Canta niste piese d’astea, vals, mars, ce canta ei. I-am spus: "Da’ o batuta din asta, poti sa canti la viteza?". "Vai, dar nu pot sa cant eu asa ceva." Si-atuncea i-am zis: "Degeaba porti o tabla jumatate pe umar". Eu am vazut subofiteri de armata afoni pur si simplu. Le pui partitura aia in fata si misca degetele de parca-s legate cu sfoara si le manevreaza cineva. Pentru mine, mai multi bani face un tigan din asta d’aici, care exploateaza instrumentul, il face varza ca sa spun pe aia buna. Sa vad eu daca un grup din asta de armata, de 40 de ofiteri, poate canta ce cantam noi, zece tigani.
- V-am vazut in concert si am fost impresionat, nu doar de calitatea interpretarii, dar si de forta, de efortul fizic depus.
- E foarte greu sa sufli si nu cred ca as rezista fara sa am pasiunea asta pentru muzica. Am participat la o parada a fanfarelor in Belgia. Culmea culmii ca eram in jur de 45-50 de fanfare care mergeam cei 3 kilometri batand din toba, "tararam-tararam". Noi am mers cantand din capul locului si pana la punctul final, cu sarba si hora, aclamati de oamenii ce erau insirati de-o parte si de alta a drumului. "10 baieti din Zece prajini superforce", asa ziceau. Si impresarul nostru s-a mirat cum de-am reusit. Pai, am avut chiar saptamana asta o nunta la care am parcurs 4-5 km cantand, ca ne-am dus sa luam pe unul dintr-un colt al satului si apoi am fost si in capatul celalalt la frate-sau, ca faceau amandoi nunta. Noi suntem antrenati, am tot cantat, nu suntem d’astia care zic: "Vai, nu suflu ca ma-mbolnavesc". De cand am inceput sa cant cu tata-n fanfara, de pe la 12-13 ani, cand ma vedea ca eu ma retrag sau incerc sa trag de timp, imi zicea: "Bai, baiatule, ce faci? Eu te rog frumos sa faci in asa fel incat sa fii un muzicant harnic. Adica, sa canti, nu sa tragi chiulul. Ti-ai ales meseria asta? Da? Atunci, buna, rea, cum e, fa-o".
- In iuresul, in concentrarea din timpul unui spectacol, mai puteti sa-i vedeti, sa-i simtiti pe cei care se bucura de muzica, danseaza, chiuie?
- Cum sa nu, ma bucur si eu atunci am cele mai mari satisfactii, cand vad ca efortul nostru are un rost. In Olanda, cand am fost acum, in mai, au fost patru fanfare. Organizatorii au zis: "Dom’le, fiecare fanfara are cate 25 de minute". Noi am intrat ultimii si am cantat 25 de minute dupa ceas. Dupa aceea a venit publicul, bateau cu pumnii in scena sa mai iesim o data. Am mai facut doua piese. E, nu mai pleca lumea din sala, pana la urma am cantat 15 minute in plus fata de celelalte fanfare. Sareau, pur si simplu, in sus, dansau si dadeau din palme in ritmul muzicii noastre. Am ridicat in picioare o sala de cateva mii de oameni. De ce au explodat la noi? Cand am cantat la Hanul lui Manuc din Bucuresti, dintre toate fanfarele, la noi a venit Ovidiu Lipan "Tandarica": "Baieti, sunteti cu adevarat o fanfara, vreau sa fac niste inregistrari cu voi, fac un disc, cutare, cutare". Acum am venit de la Bucuresti, unde am inregistrat cu cel mai bun baterist al secolului Xx din Romania. Omu-i mare! Ne-a explicat ce vrea si in zece minute a terminat cu noi. Asta l-a impresionat foarte mult, de si-a pus mainile in cap si le-a zis celor de la formatia "Phoenix" si lui Dumitru Farcasu: "Vedeti bai, ce fac astia de culoarea mea? Uite ce inseamna sa fii muzicant bun. Auzi si faci". Asta-i marea noastra satisfactie, cand vine cineva si zice: "Baieti, ati fost cu adevarat buni".
Iulian Ignat
(Fotografiile autorului)