Criza morala
Toata lumea stie ca in Romania lucrurile nu merg bine. Reforma economica s-a impotmolit din cauze - mai mult sau mai putin - obscure si consecintele se regasesc in scaderea catastrofala a Pib-ului. Moneda nationala continua sa se deprecieze, favorizand cresterea importurilor si marirea datoriei externe a tarii. Fiscalitatea excesiva a ucis elanul intreprinzatorilor privati si a redus drastic sectorul Imm-urilor, singurul sector al economiei care parea a incepe sa functioneze aproape de normalitate. Preturile uriase practicate pe piata - in conditiile mentinerii salariilor la un nivel incredibil de scazut - au limitat dur consumul intern, generand deprecierea, in stocuri, a produselor nevandute. Infometati, romanii trebuie sa suporte, "punand inca o haina pe ei", rigorile unei ierni ce se anunta aspra pentru ca energia calorica a devenit un lux pe care nu si-l mai pot permite. In nici o tara din fostul bloc estic nu a fost nevoie de interventia personala a sefului statului pentru ca "agentul termic" sa fie - totusi - furnizat populatiei. Despre visul intrarii in Uniunea Europeana sau Nato nu mai trebuie vorbit. Chiar daca aceste organizatii internationale au apreciat schimbarea democratica din 1996, ele s-au aratat, pe drept, reticente in privinta efectelor ei concrete. Coruptia, favorizata de o legislatie instabila si haotica, s-a generalizat, blocand tentativele investitorilor straini seriosi de a patrunde pe piata. Iar scandalul caminelor si orfelinatelor-lagare a aparut ca inca o pata rusinoasa pe obrazul tarii.
Este evident ca, dincolo de criza economica grava, Romania trece printr-o profunda criza morala. O criza ce afecteaza in primul rand clasa politica. Impartita in tabere opuse, luptandu-se intre ele pe viata si pe moarte, ea apare - in fapt - ca o patura superpusa, omogena, in raport cu restul populatiei, saracite si infrigurate. Taberele opuse ale politicienilor se manifesta simetric in administrarea tarii, diferentele ideologice neputand ascunde profunda asemanare dintre cei care au fost si cei care sunt la Putere. Incompetenta si coruptia actualilor guvernanti par calchiate dupa actiunile "fostilor", singura diferenta fiind micsorarea "placintei". Nu cu mult timp in urma, primul ministru constata ironic ca s-a furat aproape tot ce mai era de furat. In loc sa realizeze o schimbare radicala a sistemului administrativ, reducand birocratia parazitara si corupta, Puterea instalata in 1996 a marit-o, cautand sa si-o subordoneze clientelar. Pedeserizarii functionarului public i-a urmat, cu acelasi succes, cederizarea. "Batalia" pentru Legea functionarului public, lege menita sa scoata administratia publica de sub influenta guvernarilor temporare, nu se poarta pentru ca Ue a solicitat - din perspectiva initierii unor ipotetice negocieri de aderare cu Romania - adoptarea ei rapida, ci pentru ca detinatorii de azi ai Puterii vor sa-si vada, si in eventualitatea pierderii alegerilor, oamenii fixati in functii. Guvernul vrea sa adopte legea prin asumarea raspunderii, iar Pdsr-ul, principala forta politica de Opozitie, ameninta ca - daca va prelua Puterea - o va modifica. Este clar ca atat celor de la Putere, cat si celor din Opozitie nu le pasa decat de propriile interese. Poporul roman nu i-a ales, totusi, pentru asta. Criza morala a clasei politice loveste in interesul national.
Radacinile crizei se regasesc in "pacatul originar" al schimbarii de regim din 1989. O revolutie reala ar fi impus, fie si temporar, o serie de legi ale lustratiei, legi care i-ar fi indepartat din functiile publice pe "activistii" regimului comunist, dand posibilitatea promovarii in structurile administrative a unor oameni poate mai putin versati si rutinati, dar - in orice caz - mai curati. Celebrul "Punct 8" al Proclamatiei de la Timisoara viza un fel de exorcizare a ansamblului social in scopul reconstituirii unei societati civile reale. Dupa "schimbarea" din 1996, multa lume a crezut ca procesul de purificare morala a societatii romanesti va fi, in sfarsit, initiat. Fundamentul lansarii lui il constituia proiectul Legii accesului la dosarele Securitatii, proiect depus la Parlament, cu doi ani mai inainte, de senatorul Pntcd Constantin Ticu Dumitrescu. Legea ar fi permis nu numai fiecarui cetatean sa isi cunoasca "prietenii" din timpul regimului comunist, dar ar fi dus si la deconspirarea agentilor si colaboratorilor fostei politii politice comuniste, aflati in functii publice de raspundere sau alesi in forurile legislative. O serie de complicitati in functionarea administratiei, cauzele unor legi sau decizii administrative cel putin "ciudate" ar fi fost astfel dezvaluite unui electorat inca nelamurit de ceea ce se petrece in Romania. Legea Ticu Dumitrescu a fost insa luata in discutie la aproape un an de la preluarea Puterii de catre fosta Opozitie. Pentru ca a realizat ca impotriva proiectului se afla si parlamentari ai noii Puteri, inclusiv conducerea partidului din care face parte, si pentru ca a declarat public ca aceasta impotrivire este interesata, d-l Ticu Dumitrescu a fost suspendat din Pntcd si, in 1998, constatand amendamentele ce faceau nule efectele legii, si-a declinat calitatea de initiator. D-l Ticu Dumitrescu propusese legea dupa modelul initiat de Institutul "Gauck" din Germania, care a deschis accesul la arhivele politiei politice din fosta Rdg, Stasi. D-l Dumitrescu spera ca, pe baza legii propuse de el, "se va afla dimensiunea reala a activitatii de supraveghere a populatiei, desfasurata de fosta Securitate", pentru romani fiind insa mai important "sa se stie cine conduce destinele societatii". Trimiterea la clasa politica era evidenta.
Legea Ticu Dumitrescu a fost tergiversata timp de trei ani. Atat parlamentarii Puterii, cat si cei ai Opozitiei au propus nenumarate amendamente care au facut-o, practic, de nerecunoscut. Dupa ce, in iunie 1998, a fost acceptata de Senat, zacand apoi inca un an la Camera, Legea a fost adoptata, miercuri, 20 octombrie 1999, cu 281 de voturi, unul impotriva si patru abtineri. Ultimul "obstacol" a fost cel legat de existenta unor alte acte normative care prevedeau blocarea accesului la dosare, cum ar fi Legea arhivelor nationale, ce deschide accesul la documente dupa o perioada de 30 de ani. Din prevederile proiectului initial au mai ramas insa doar cateva articole, restul fiind in intregime modificat. Legea permite accesul cetatenilor la propriul dosar de Securitate si da posibilitatea mediilor sa faca public statutul de colaborator al respectivei institutii pentru persoanele care ocupa sau candideaza pentru ocuparea unor demnitati in stat. Dar, pentru punerea ei in aplicare, dupa promulgare, va trebui instituit un Consiliu National de Administrare a dosarelor Securitatii, consiliu condus de un Colegiu, alcatuit din 11 persoane, votate de Parlament in termen de 30 de zile, dupa ce comisiile grupurilor parlamentare vor analiza candidaturile. Legea va avea astfel toate sansele sa intre in vigoare dupa alegerile din anul 2000, cand multi dintre cei cu "musca pe caciula", aflati fie la Putere, fie in Opozitie, isi vor fi asigurat imunitatea ca "reprezentanti ai natiunii". Amendamentele aduse legii astfel adoptate l-au facut pe initiator, d-l Ticu Dumitrescu, sa declare ca: "prin modificarea proiectului meu se naste o lege a conspirarii Securitatii, ceea ce poate deveni o arma politica foarte periculoasa pentru cei care sunt la Putere". Politizarea Colegiului ce va conduce Consiliul National va face ca simetria guvernarii sa functioneze in continuare, nici cei de la Putere, nici cei din Opozitie nefiind interesati sa-si dezvaluie trecutul dezonorant. Complicitatea mafiota a fostilor colaboratori, raspanditi in toate formatiunile politice romanesti, va transforma legea in "praf in ochii lumii".
Intreaga clasa politica s-a implicat in sabotarea unei legi ce, in termenii initiali, ar fi impus o curatire morala, fie si minima, a jocului democratic. Mediile independente au publicat, in cateva cazuri, dosarele unor demnitari care au colaborat cu Securitatea. Unii dintre acestia si-au asumat trecutul. Accesul mediilor a fost insa limitat si, uneori, provocat de anume interese. Multi dintre cei nominalizati au negat cu inversunare si au intentat procese de calomnie prin presa. Presa a devenit incomoda atat pentru Putere, cat si pentru Opozitie. Si chiar daca, luati pe rand, politicienii s-au pronuntat pentru libertatea mediilor, in diferite imprejurari au incercat sa-i puna pumnul in gura. Cum s-a intamplat recent cu propunerile Ministerului de Interne, de instituire a unui regim de sanctionare mai aspru impotriva ziaristilor care publica informatii "de natura sa lezeze demnitatea si onoarea de cetatean", incalcand astfel o serie de recomandari ale Consiliului Europei. Presa se vedea astfel privata de dreptul de a investiga trecutul "onorabilului cetatean", mai ales daca, actualmente, el este si demnitar sau "ales al natiei". Dupa mutilarea Legii accesului la dosare, acest drept nu revine decat celor "alesi". O regula mafiota, cea a "tacerii", spune ca, chiar daca se omoara intre ei, gangsterii nu declara nimic public. Cu o clasa politica bolnava, Romania este - ea insasi - bolnava. Iar Europa nu pare grabita sa o sprijine in vindecare.
Toma Roman