Lumea romaneasca

Redactia
Lumea Romaneasca. Mircea Florian. "Am dus si duc o viata de voinic. Nu-s prins la nici un stapan". Printre valorosii muzicieni romani aparuti pe firmament in a doua jumatate a anilor ‘60, Mircea Florian a facut intotdeauna o figura aparte. Muzica si poezia sa stranie, penduland intre vis...

Lumea Romaneasca

Mircea Florian

"Am dus si duc o viata de voinic. Nu-s prins la nici un stapan"

Printre valorosii muzicieni romani aparuti pe firmament in a doua jumatate a anilor ‘60, Mircea Florian a facut intotdeauna o figura aparte. Muzica si poezia sa stranie, penduland intre visare si experiment, "jocul" cu instrumentele vechi romanesti sau orientale i-au adus faima. Stabilit in Germania din 1986, Mircea Florian este in continuare foarte apropiat de fenomenul cultural romanesc. Profitand de prezenta domniei sale in tara pentru premiera piesei a carei muzica ii apartine ("Sonata fantomelor", la Teatrul Mic), am putut proba afirmatiile lui Nicu Covaci de la Phoenix, cu privire la "greutatea, seriozitatea de ardelean" a lui Mircea Florian. Un om asezat, cu orizonturi foarte largi, ce cauta intai de toate echilibrul si ordinea lucrurilor.

"Copilaria este cea mai importanta perioada a vietii mele"

- Bun. Despre ce vrei sa vorbim?

- Despre cariera dvs. in tara, despre plecarea in Germania, despre perioada actuala, in care participati din nou la viata culturala romaneasca.

- Eu nu vad deloc asa de transant despartite aceste perioade. Ele se impletesc foarte dibaci, pentru ca imbinarea asta intre arte vizuale si muzica, pe care am facut-o si inainte, o continuu si acum in Germania si sper sa o fac cat mai traiesc. Doar proportiile sunt diferite. Interesante sunt modulele de 17 ani, in care se imparte viata mea. La 17 ani am plecat din orasul in care m-am nascut, Satu Mare, desi ma simt foarte legat de el. Am plecat sa studiez la Bucuresti si aici am ramas, vreme de alti 17 ani. 17 ani in Satu Mare, 17 in Bucuresti, 17 in Europa, probabil 17 ani pe Luna si tot asa o s-o tin inainte.

- Vine cumva din copilarie samburele asta al plecarilor, al rupturilor de locurile dragi?

- S-ar putea. Mi s-a reamintit de curand ca pe la 5 ani am luat-o la picior si am plecat intr-un sat apropiat, in vizita la nu stiu ce matusa. M-au cautat cu carutele, cu militia. La urma-urmei, ce cautam eu in alt sat? Se pare ca aveam dor de duca si, din cand in cand, mai faceam cate o trasnaie de-asta. Mi-a placut mereu sa stau pe langa circurile care veneau si se instalau la 30 de metri de casa noastra, pe un camp verde. Aveam fericirea ca in fiecare vara sa ma zbengui printre foci, elefanti si clovni ce mergeau pe o roata. Si astazi merg, cu mare placere, cu spatele pe bicicleta, facand tot felul de jonglerii. La un moment dat am spus - mai in gluma, mai in serios - ca as pleca si eu cu ei, cu circarii. Erau trupe mari. Tin minte trupa "Nebrano" din Suedia, cu o tehnologie a spectacolului foarte avansata pentru anii ‘50, cu dans pe gheata, cu fantana tasnitoare mobila... Aveam vreo 10 ani. Lucrurile astea mi-au ramas adanc in memorie, ca dovada proiectele mele multimediale cu focuri de artificii, muzica, lasere, actori si elemente cinetice controlate de computer, ce deseneaza in spatiu tot felul de figuri. Asa se leaga lucrurile in timp. Copilaria este cea mai importanta perioada a vietii mele. Daca m-ai fi intrebat atunci, puteam sa-ti povestesc repede urmatorii 50 de ani ai mei, cu toate ca aceste vise si proiectii nu aveau atunci nici o baza.

- Cum ati ajuns de la mersul pe bicicleta la muzica? Cand ati inceput sa cantati?

- Muzica am inceput s-o studiez foarte de mic, o data cu lectiile foarte serioase de pian. Asta se intampla pe la 5 ani, dupa care la 12 ani am inceput sa cant la saxofon, la 13 la chitara, la instrumente de suflat, pentru ca mai apoi sa descopar cobza, dramba, instrumente populare, fel si fel de instrumente orientale. Cu timpul, preocuparea aceasta s-a dezvoltat furibund: am cantat si cant cu tot felul de instrumente speciale, asta deoarece nucleul, conceptul meu muzica-text este unul special, care necesita noi sunete, noi timbre. Am inceput sa compun in liceu, din dorinta de a-mi canta poeziile, iar cum am ajuns la poezie, asta numai Dumnezeu stie. Probabil ca sufletul meu tanar de atunci nu se simtea impacat doar cu el, avea nevoie de reflexii, voia sa se exprime. Cele doua entitati - muzicianul si poetul - merg mana in mana, cu toate motoarele pornite. N-am simtit vreo tensiune intre ele. E o chestiune foarte organica. Totul e foarte rotund si, uite, rotunde sunt si momentele in care fac muzica fara text, cum este evident si faptul ca am poezii pe care nu le-am cantat niciodata.

- Cum era orasul adolescentei dvs., ce va mai amintiti din perioada de licean?

- Era o atmosfera foarte buna in vremea aceea la Satu Mare. Sigur ca usor restrictiva, fiindca asa erau vremurile. Tin minte ca era o mare nazdravanie sa te arati in lume cu un par trecut foarte putin peste urechi, era deja o mare tragedie... Aspecte mai hazoase ale anilor ‘65! Prima formatie cu care am cantat se numea Zburatorii. Aveam un repertoriu foarte divers, cu multe preluari; inca mai era voie sa canti in engleza "Yesterday", "I wanna hold your hand", Beatles, Monkeys, iar la final cantam piese de-ale mele. Era frumos la Satu Mare, aveam buni prieteni, insa in toamna lui ‘67 m-am stabilit in Bucuresti, ca student al Facultatii de Calcul Economic, ce avea pentru prima oara in Romania o sectie de cibernetica, astfel ca am facut parte din prima promotie. Acum, privind inapoi si amintindu-ne, de fiecare data cand stau de vorba cu maica-mea, imi spune cat de dramatic a fost pentru ea - probabil si pentru mine - ca la 17 ani sa plec, de nebun, de unul singur, asa de departe. Dar a fost foarte bine, a fost ca o aruncare in apa, care mi-a folosit.

"M-am format in perioada de aur dintre 1965 si 1972"

- Ca muzician v-ati acomodat greu in Bucuresti? Care v-a fost traseul in acea perioada de glorie a folk-ului si rock-ului romanesc?

- In Bucuresti s-a produs intalnirea mea cu ceilalti muzicieni ai momentului. Cantam la serate dansante la "303" - un club de langa Grajdurile Regale, pe malurile Dambovitei, unde erau caminele Politehnicii. Acolo si repetam cu trupa Lotus, formata din cativa baieti din Ramnicu Valcea. In 1972, am infiintat Ceata melopoica, o formatie-concept care si acum exista in mintea mea, pentru ca a avut o componenta foarte mobila. Cum ii spune si numele - melos-muzica/ poesis-poezie. Cu ei cantam tot o imbinare de muzica si poezie, iar prin ‘76 deschideam concertele Phoenix. Chiar daca la prima vedere erau lucruri diferite, faceam o muzica fartata, ingemanata, mergeam spre acelasi tel, dar pe cai paralele. A existat intotdeauna o admiratie reciproca intre mine si Nicu Covaci.

Eu unul, am facut tot felul de lucruri pentru radio si televiziune, am scris texte pentru multe formatii, de la Mondial la Phoenix. Chiar daca am cantat in formatii electrice - Zburatorii, Florian din Transilvania, Curtea Veche - am pendulat intotdeauna intre folk si rock. N-am simtit nevoia sa fac deosebiri, sa le despart drastic, astfel ca paralel cu aceste trupe apaream pe scena si singur, cu chitara.

- Se vorbeste deseori despre atmosfera unica, superba de la sfarsitul anilor ‘60. Ce avea atat de special acea perioada?

- Era, intr-adevar, ceva deosebit, care fierbea in interiorul unei generatii, ca la Revolutia din 1848, cand fierbea toata Europa. Acum era miscarea hippie, ce pornise din California, dar care avea radacini si-n Europa, in Amsterdam, si-n India. Peste tot, de fapt. Era incercarea de a gasi un echilibru interior, iar chestia asta am experimentat-o si noi, fara sa fim imbolditi, influentati din exterior. Pentru mine, determinanta nu a fost atat informatia venita din Vest, cat emulatia aceasta interna a unei noi generatii. Nu era doar o caracteristica a mediilor studentesti, stiu oameni simpli care munceau si comunicau, simteau si erau prinsi in gheara aceleiasi pulsatii comune. Toate aceste ganduri, aceasta respiratie sociala avea o frumoasa finalizare in manifestarile artistice. Ce se juca in teatru, ce se picta, ce se canta, erau lucruri foarte speciale. Asa se explica si explozia de trupe exceptionale de la sfarsitul anilor ‘60. E greu sa descrii in cuvinte un anumit tip de vibratie, o pulsatie benefica, care ne aprindea mintile, ne punea la treaba de ne scaparau creierii. Perioada de aur a fost intre ’65-’72, o perioada ce m-a format, in care am cunoscut o mana de oameni fara de care nu as fi ajuns sa fac astazi ce fac. Cred foarte mult in proverbul: "Spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti". Apoi, de prin 1972, a venit barda din China, lucrurile si-au pierdut enorm din efectivitate, din suflu, au aparut tot felul de aberatii, a fost extraordinar de greu de suportat, a fost ca o iesire de pe linie, o deraiere. Bineinteles ca asta nu inseamna ca anii ce au urmat n-au adus alte lucruri frumoase, dar perioada libera, deschisa, trecuse. Sigur, eu am avut fericirea de a mai pleca prin Europa, pe la festivaluri de muzica, de teatru, burse. Toata lumea s-a mirat cum de am avut atata rabdare si am hotarat sa plec abia in ‘86. Eu ma tot intorceam, sperand ca va fi mai bine si vedeam ca-i din ce in ce mai greu. Inaintea plecarii mele definitive, lucrurile devenisera de nesuportat: nu mi se mai dadea nici un fel de viza pentru invitatiile pe care le primeam ca artist. Pentru ultima viza, am asteptat de pilda trei ani. Ideea a fost nu neaparat de a ramane in Germania, ci de a pleca de aici.

- Ati regretat vreodata aceasta plecare?

- Nu, niciodata.

- Nu v-a fost greu departe de casa, nu v-a fost dor de parinti, de prieteni?

- Mi-a fost dor, mi-a fost foarte greu, cum sa nu-mi fie?! Adevarul e ca pornesti de la zero ca sa-ti refaci o existenta, de la lingura cum se spune, nu-i deloc simplu, dar pana la urma totul se regleaza. Credinta mea e ca daca ai forta, stii si vrei sa faci ceva, oriunde ai fi in lume, poti sa faci ceea ce ti-ai pus in gand. Profesia te ajuta sa depasesti momentele-cheie, pentru ca, la inceput, aspectele economice sunt destul de apasatoare. Unul dintre marile mele atuuri este privilegiul de a face ceea ce vreau. Nu a trebuit sa fac alte meserii pentru a-mi castiga existenta. In ceea ce-i priveste pe prietenii mei, oamenii pe care i-am apreciat si iubit, nu m-au lasat singur si nici eu pe ei. Au fost ani in care nu ne puteam vedea, asa ca ne scriam, le telefonam. Din fericire n-au trecut cinci ani si portile s-au deschis, am putut sa-mi revad parintii si prietenii.

"Nu mi se pare ca am plecat vreodata din Romania"

- Cum a fost intoarcerea in tara, dupa cinci ani?

- Foarte placuta, fiindca am facut-o tot cantand. Am venit intr-un concert organizat de Phoenix, care cantau pentru prima oara in Romania, dupa 14 ani. A fost un concert in aer liber, care a iesit foarte bine, si-mi amintesc ca am cantat o piesa la care tin foarte mult - "Madam Butterfly" - si care la final are un mic indemn: "Faceti curat!". E o piesa de prin ‘82-’83, al carei indemn este foarte trist de actual.

- Cum se vede tara noastra din Germania, cum vedeti dvs. de aici sistemul de valori, societatea romaneasca, in ce stadiu credeti ca ne aflam?

- Sistemul de valori este total bulversat, zapacit de acest nou element, extrem de malefic si de periculos, care este banul. Cred insa ca este o stare absolut normala, nu are cum sa fie altfel. Nu sunt analist politic, dar imi este absolut clar ca este nevoie de un timp tampon, lung, pentru ca lucrurile sa se aseze intr-o anumita matca.

- Ce ecouri are cultura romaneasca in Europa? Ati mai aruncat cate o privire de "peste gard" asupra muzicii romanesti?

- Sigur ca da, ma intereseaza foarte tare. Cand ajung in Romania ma duc la concerte, in sali de repetitie. Chiar si zilele astea am fost la Casa Studentilor si am vazut acolo niste gasti care repetau de zor. Vreau sa stiu ce se intampla. Mie, de fapt, nici nu mi se pare ca am plecat vreodata din Romania. Distantele sunt intre timp extrem de mici, nu fac cu mult mai mult de la DŸsseldorf la Bucuresti, decat de la Satu Mare la Bucuresti, lumea e din ce in ce mai lipita, cot la cot, spate la spate. Senzatia mea, poate curioasa, paradoxala, este ca nu sunt deloc rupt de lume, plecat in alta tara. Ma consider un artist european, iar Romania face fara indoiala parte din Europa. Eu conduc o fundatie de schimburi culturale intre Germania si Romania, care incearca sa arate cat de integrata este cultura romaneasca in cea europeana. Fundatia este sprijinita de cetateni romani si germani, dar si de ministere si institutii importante din Germania. Aduc in Romania artisti cunoscuti germani, iar in Germania - scriitori, plasticieni, muzicieni romani, pentru ca o data la 2-3 ani sa organizez la Wuppertal "Zilele culturii contemporane din Romania". Anul acesta, in mai, am avut invitata Fanfara din Zece Prajini. A lasat o impresie grozava. Am compus o piesa pentru fanfara, dramba si voce, si am cantat cu ei in concert.

- Intr-una din piesele dvs. cele mai cunoscute, "La Fagadau’ de piatra" cantati "Foaie verde siminic/ Asta-i viata de voinic/ Sa nu-ti pese de nimic/ Nici de Domn si nici de dracu’/ Traiasca codru, saracu’ !". Ati dus o viata de voinic, domnule Florian?

- Da, am dus si duc o viata foarte de voinic, de om independent. Nu sunt prins la nici un stapan si nici nu-mi trebuie. Independenta asta costa foarte mult, se plateste in bani uneori, insa merita toate sacrificiile. Nu degeaba se spune ca-i bunul cel mai de pret. Asa vezi mult mai detasat lucrurile. Un om independent trebuie sa fie foarte cu picioarele pe pamant, dar pe plan sufletesc, libertatea asta are un ecou, o reverberatie care te face sa simti ca plutesti. Traiasca codru’, saracul!

Iulian Ignat