O stea a filmului romanesc se intoarce -
Anda Onesa
"Am vazut un baiat tarand un caine legat cu sfoara, caruia din cand in cand ii tragea cate un sut. Cred ca scena este emblematica pentru Romania. Asa dam si noi cu sutul, unul intr-altul, la toate nivelurile"
Seducatoare si ingenua, la fel ca la varsta debutului - produs la doar 17 ani - Anda Onesa ramane un nume de referinta al filmului romanesc. Valurile vietii au purtat-o peste Ocean, in America, dar inima ei continua sa bata romaneste. Intr-una din vizitele ei in tara, a acordat acest interviu in exclusivitate pentru "Formula As", o revista pe care o citeste, numar de numar, pe Internet, la ea acasa, pe malul Golfului Hudson.
Sub aripile de inger ale bunicii
- Anda Onesa, multi dintre cititorii revistei noastre sunt tineri si n-au apucat sa-ti vada filmele pe ecran. De dragul lor, dar si al fanilor tai, care nu te-au uitat, ar fi bine sa pornim acest interviu cu o schita de autoportret in copilarie. Unde te-ai nascut, care-ti sunt cele mai dragi amintiri?
- M-am nascut la Pucioasa, un orasel din apropierea Targovistei, pe 21 mai 1960. Gemenii sunt dificili si pentru ei si pentru cei care traiesc cu ei, dar altfel sunt destepti, sarmanti, le place publicul, sunt foarte buni causeuri, nu foarte modesti - tot asa sunt si eu. Dubla personalitate este foarte evidenta in ceea ce ma priveste. Intotdeauna am simtit in mine doua muieri: una care e foarte puternica, dura si luptatoare, si alta - sensibila, romantica si vulnerabila. Acasa, am primit o educatie destul de stricta, nu prea a avut nimeni timp sa ma rasfete, pentru ca erau toti foarte ocupati si am stat mai mult cu bunica, pe care am adorat-o si de care imi este foarte dor. Cred ca tot ce stiu eu mai bine, de la bunica mea am invatat. A murit de sapte ani. Astepta sa ma mai vada o data si a murit cu gandul la mine. Eu eram in America si in clipa in care ea si-a dat duhul, eu faceam un accident cu masina, intr-un mod cu totul inexplicabil. Cand mergeam s-o vizitez, ea ma cauta in buzunar de bomboane, de ciocolatele, ca asta obisnuiam sa-i aduc... schimbasem rolurile deja de-o vreme. Datorita bunicii am devenit religioasa, ea m-a apropiat de Dumnezeu si de la ea am invatat abc-ul credintei. Ea m-a invatat respectul si iubirea fata de Dumnezeu, nu frica, pentru ca nu mi-a fost niciodata frica de Dumnezeu, ci doar rusine, uneori. Eu consider ca de Dumnezeu nu trebuie sa-ti fie frica, pentru ca Dumnezeul nostru, al crestinilor, este un Dumnezeu iubitor, pentru ca marea revolutie pe care a facut-o Iisus Hristos a fost ca a adus legea dragostei in religie. Tin minte ca aveam vreo patru ani, iar bunica imi facea o istorie a crestinismului pe intelesul meu si ajunsesem la cruciade. Si asa de tare traiam toate lucrurile pe care ea mi le povestea, incat mi le inchipuiam, le vizualizam si, pentru ca nu aveam copii cu care sa ma joc, ma jucam eu cu mine in oglinda, la bunica in camera. Cream tot felul de personaje si am decis eu ca mormantul lui Iisus Hristos trebuie sa fie undeva in spatele casei noastre si trebuia sa-l salvam din mainile turcilor. Si atunci, m-am dus in curtea animalelor si am incercat o dupa-amiaza intreaga sa-mi asez soldatii in rand: o oaie, un purcelus, niste gaini si alte oratanii, iar eu aveam steag si sabie si strigam: "La atac!". Aceasta este una din amintirile mele dragi din copilarie, legate de bunica.
Duios, Anastasia trecea
- Te-ai apropiat foarte devreme de lumea filmului. Cum s-a intamplat?
- Da, am inceput sa fac film de la 17 ani, cand eram inca eleva la liceu, la Pucioasa. Andrei Baleanu m-a gasit intr-o cofetarie, in Bucuresti, si m-a rugat sa fac figuratie. Eram in vacanta, la o matusa. Mi-a spus ca se plateste si m-a interesat acest aspect, caci ai mei nu aveau prea multi bani. Cand a auzit de film, mama s-a opus foarte tare, pentru ca nu avea incredere in artisti si nu voia sa-si lase fata in preajma lor, dar tata m-a lasat, zicand ca poate asta e sansa mea. Mai tarziu, am dat proba pentru rolul principal din filmul "Septembrie" si asa am devenit actrita Anda Onesa. Pana sa intru la facultate, am facut trei filme: "Septembrie", "Vacanta tragica" si "Duios Anastasia trecea" - trei filme majore pentru acea perioada. Jucam, pur si simplu. N-am facut nici o scoala de teatru, am avut talent de la Dumnezeu. Foarte bun profesor mi-a fost Timotei Ursu (pentru "Septembrie"), care m-a invatat o seama de detalii tehnice ale meseriei. Restul am avut in mine. S-au mirat toti cand m-a asezat Timi in fata camerei, in prima zi de filmare, a dat motor si eu parca ma nascusem acolo. I-am avut parteneri pe cei mai importanti actori ai generatiei 60: Geo Costiniu, Mircea Diaconu, Claudiu Bleont, George Alexandru, Marcel Iures.
- Te apucasesi de film, dar ai dat admitere la filosofie. De ce tocmai filosofia si nu arta dramatica?
- Pentru ca asa am simtit eu. Pentru ca erau niste intrebari pe care mi le puneam de mica si la care n-am reusit sa dau raspunsuri. Mi-am raspuns dupa aceasta facultate. Mai precis, facultatea mi-a dat instrumentele cu care sa caut raspunsurile, ceea ce este foarte important, caci in viata, cred eu, este esential sa ai instrumentul care sa te ajute sa cauti un raspuns, decat sa cauti raspunsul. Nu voiam sa fiu actrita de teatru, nu m-a atras, iar film puteam sa fac foarte bine. Dar cat timp am fost studenta, m-am oprit sa mai fac film, m-am tinut de scoala, pentru ca am vrut sa fac facultatea la modul foarte serios si era o facultate foarte grea, era foarte mult de invatat.
- Si cand a trebuit sa decizi intre filosofie si film, ce-ai facut?
- N-a fost usor. Am fost repartizata intr-un sat din Teleorman, la Tiganesti, unde am stat cinci ani. Acolo predam desen, muzica, istorie, geografie, constitutie, cunostinte social-politice, cunostinte economice. Stateam in Alexandria, intr-un bloc fara caldura, fara curent electric, iar naveta la Tiganesti o faceam cu te miri ce, de la rata la dube, camioane, carute. Am ramas atat de mult, pentru ca mi-am iubit elevii, erau fenomenali, extraordinari, am facut din copiii aceia - nascuti intr-un sat amarat de campie - niste aristocrati. Am venit apoi la Bucuresti, la un liceu, unde predam filosofie la clasele a douasprezecea, lucru care, intelectual, era mult mai aproape de mine, desi ani de zile mi-a fost dor de copii aia din Tiganesti. Am redebutat in film cu Dan Pita, in "Pas in doi", dupa care a urmat "Noi, cei din linia intai", "Primavara bobocilor", "Flori de gheata" si ultimul a fost "Balanta". Dupa Revolutie, am renuntat la dascalie, ca sa ma duc la Televiziune, unde am zis eu ca e un alt fel de scoala - in conceptia mea de romantica fara leac, trebuia sa ajutam poporul cu televizorul si sa-i invatam pe romani valorile democratiei. Si sa invete si noile personaje politice ca mass-media e o forta si ca pot sa fie trasi la raspundere pentru ce fac. (Asta se intampla in 1990.) Am crezut foarte tare in lucrurile acestea, pana mi s-a taiat macaroana de catre oamenii pusi acolo special pentru asta. Am avut mari neintelegeri cu Mihai Tatulici si am parasit Televiziunea, in septembrie 91, iar in noiembrie am plecat in America, fiind indragostita de fostul meu sot, care era deja acolo, de cativa ani buni.
In ring, cu America
- Cum te-a primit New York-ul si in ce consta mirajul acesta al Americii?
- Destul de ostil, mi s-a parut mie. Dar trecusem in Romania prin incercari si mai grele. Nu mai iesisem din tara pana atunci, nici in tarile comuniste nu prea mergeam. Am luat, de exemplu, Marele Premiu la Festivalul de la Karlovy Vary si am fost invitata sa particip in juriu la festivaluri internationale. Eram deja o personalitate pe plan european, dar nu mi s-a dat niciodata voie sa plec. Ajungand in America, cu mine s-a petrecut o intreaga revolutie spirituala. Toata lumea, 90 la suta din locuitorii acestei planete vor sa ajunga acolo, e o societate foarte deschisa, foarte "fair" - cinstita: nu intereseaza pe nimeni ce faci si cum faci, atata vreme cat lucrurile sunt legale. Poti sa te imbogatesti peste noapte; daca te-ai imbogatit legal, bravo tie! Si nu incep vecinii sa se uite peste gard, ca nu exista nici garduri. Sunt foarte severi, in schimb, in ceea ce priveste plata impozitelor - asta e frica numarul unu in America.
- Ce ti-a lipsit cel mai mult in America?
- Mi-a lipsit sentimentul acesta de siguranta, pe care-l ai atunci cand esti alaturi de ai tai, cand stii ca daca ai nevoie, gasesti ajutor. Acolo, in schimb, esti singur impotriva vantului si trebuie sa te tii pe picioare, dar cu forta, ca sa nu fii doborat. Societatea americana nu este deloc tutoriala, nu te sprijina foarte tare. M-am implicat foarte mult, la un moment dat, in viata comunitatii romanesti de acolo, am organizat festivaluri, spectacole, am colaborat foarte mult cu Centrul Cultural Roman - acolo ne intalnim, vorbim romaneste, vin actori, muzicieni din tara, acolo e tara pentru noi. Insa, cu timpul, m-am detasat de comunitatea romaneasca destul de tare, pentru ca si acolo e o Romanie in mic, sunt agresivi, barfitori, intriganti. Nu este o comunitate unita. Daca faci ceva, in loc sa auzi multumiri, auzi barfe. Mi-am pastrat prietenii mei romani de buna calitate, oameni pe care ii am prieteni de ani de zile. Locuim - eu, sotul meu si fetita noastra, de un an si jumatate - in Westchester, la nord de New York, la vreo 50 de minute de oras, avem o casa foarte frumoasa, pe malul lacului Hudson si ma simt acasa acolo. Pozitia si proprietatea sunt foarte frumoase.
- Ce apreciezi cel mai mult la americani?
- Deschiderea, openess-ul si faptul ca au incredere in oameni, iti dau credit, atata vreme cat nu-i pacalesti, ai toata increderea lor. Sunt prietenosi, dar intimitatea lor si-o apara foarte bine, adica foarte greu afli despre ei ce-i framanta, ce-i doare. Prefera sa mearga la psiholog si sa vorbeasca despre ei, decat sa-si spele rufele in fata altora. Intr-un fel, e de apreciat stilul lor; pe de alta parte, pentru noi, romanii, parca e mai usor sa supravietuim asa, descarcandu-ne sufletul printre prieteni, vorbind despre necazurile noastre cu ei. Se creeaza astfel o relatie afectiva mai puternica.
- Care e cel mai important lucru pe care l-ai invatat stand in America?
- Lectia umilintei. Asta iti da bunatate si intelepciune. Eram mult prea orgolioasa inainte. Acum o duc bine, dar am dus-o si eu destul de greu, am trait din foarte putin la inceput. Am fost profesoara, am predat istoria statelor americane intr-o scoala publica din New York, am invatat foarte mult, mi-am luat atestatele. Am avut niste elevi extrem de agresivi, proveniti din familii dezorganizate, din medii sociale defavorabile. Am reusit sa ma inteleg cu ei pana la sfarsit, mi-au facut petreceri surpriza de ziua mea - am fost singurul profesor din scoala caruia i-au organizat asa ceva. Dar m-am consumat mult prea mult acolo. Eu voiam sa fac carte cu ei si ei, saracii, abia stiau sa scrie si sa citeasca. Dupa aceea, am intrat in business-ul de antichitati si am fost manager la o galerie, pe 5th Avenue. Am inceput sa invat si sa citesc despre icoane, care sunt o pasiune de-a mea mai veche. Si eu si barbatul meu avem aceasta pasiune, desi el este evreu, dar e foarte aproape de spiritualitatea mea. Am lucrat o vreme si la cele mai mari galerii de arta japoneza, perioada Meiji. Sotul meu este unul dintre cei mai mari specialisti din lume in antichitati buddhiste si hinduse, avem o galerie de arta la New York.
- Ce ti-a adus maternitatea, cum ti-ai asumat-o, acum, dupa ce viata ta a intrat pe un curs mai linistit?
- Mi-am dorit-o asa de mult, ca atunci cand am avut-o, a fost un miracol, desi cuvantul e uzat. Mi-a schimbat total sistemul de valori: acum percep altfel lumea. Incepi sa vezi altfel legatura cu Dumnezeu. Acum incep sa ma gandesc la tot soiul de lucruri la care nu m-am gandit inainte: la padurea tropicala care nu trebuie taiata pentru ca fetita mea are si ea nevoie de oxigen, la cat o sa mai tina resursele de petrol, la lumea asta care e din ce in ce mai anarhica si mai agresiva. Copilul meu va creste in societatea lor, si asta ma nelinisteste.
- Arati in continuare la fel de splendid ca atunci cand te-ai lansat. Cum de-ai reusit sa nu imbatranesti deloc?
- Toata lumea ma intreaba. Eu le spun: necazurile si munca m-au mentinut in forma. Dar pe dinauntru, m-am schimbat foarte mult.
- Ce pasiuni mai ai?
- Politica, si cred ca sunt un analist foarte bun: predictiile pe care le-am facut pana acum s-au adeverit. Sotul meu spune ca noi, romanii, suntem foarte educati si foarte spirituali. Cred ce spune, fiindca el calatoreste foarte mult, e foarte instruit, nu este un american tipic. Suntem fascinati unul de altul, suntem perfect compatibili, avem aceleasi gusturi.
- Ce le-ai spune celor ce vor citi interviul nostru?
- Asta vara, mergand prin tara, am vazut pe marginea unui drum un baiat care tara dupa el un caine, legat cu sfoara, si la cinci pasi ii mai tragea un sut. M-a durut mai mult decat daca as fi vazut un om batut. Ma urmareste si acum imaginea aceea. Cred ca asta e emblematic pentru Romania, pentru ca asa dam si noi cu sutul, unul in altul. E ceva ce se repeta la toate nivelurile sociale, pastrand proportiile. Lumea a saracit, iar saracia te radicalizeaza - cum se zicea in teoria marxista -, dar romanii nu s-au radicalizat in sensul revolutionar, ci au devenit mai agresivi, in sens mahalagesc. Nu exista o decenta a vietii in comun, nu se gandeste nimeni ca, totusi, trebuie sa ne ingaduim unii pe altii, de vreme ce traim laolalta.
Corina Pavel