Acasa

Redactia
Din amintirile unui miner de altadata. Dionisie Bovneruc. "Dupa cate s-or intamplat in lume, minerii nu-s mai ce-o fost, is numa niste opinci pierdute pe sub munti". Daca urci pe valea ingusta a Cavnicului, spre Muntii Gutai, acolo unde drumul face un cot mai larg, ajungi la locul ce se cheam...

Din amintirile unui miner de altadata

Dionisie Bovneruc

"Dupa cate s-or intamplat in lume, minerii nu-s mai ce-o fost, is numa niste opinci pierdute pe sub munti"

Daca urci pe valea ingusta a Cavnicului, spre Muntii Gutai, acolo unde drumul face un cot mai larg, ajungi la locul ce se cheama "Stalpul Tatarilor". Langa monumentul din piatra inaltat in amintirea ultimei invazii tatare din 1717, intr-o casuta inconjurata de pomi, locuieste Dionisie Bovneruc. El este, la cei 77 de ani, unul dintre cei mai batrani cavnicari ce au lucrat in mina. La masa din curtea plina de flori, badea Nisu, cum ii spun localnicii, isi aminteste cum traiau minerii acum mai bine de o jumatate de veac, pe vremea cand, tanar fiind, umbla si el sa scoata la lumina soarelui "pietrele argintoase", pentru care era renumit Cavnicul inca de pe la 1360.

"In mina, Dumnezeu cu noi/ Afara grija si nevoi"

"Io vreau sa va spun de la inceput ca minerii nu mor batrani. Viata lor ii atata de grea, ca putini sunt aceia ce trec de 60 de ani. Multi dintre ei nici n-apuca sa se bucure de pensie, asa ca ma pot socoti un om norocos ca am trait atata. Dragul de mina l-am mostenit de la tata, care a lucrat la mai multe mine, la Dealul Crucii, la Valea Rosie si in urma, aici, la Cavnic. Am vazut inca din copilarie ca viata de miner e chinuita si, totusi, am fost tare bucuros cand m-au primit ucenic la mina. Erau putine locuri de munca pe atunci si angajarea la mina era ca acuma cu intrarea la facultate. Un tanar ce reusea sa se angajeze ca miner era bucuros, de parca-l prindea pe Dumnezeu de-un picior. Era stiut de-acuma ca va avea o paine asigurata si ca a castigat un loc de cinste intre oameni. Daca un baiat se ducea in petit, tatal fetei il intreba: "Apoi va avea fata mea unde merge cu sacu" ?". Asta insemna ca se intereseaza daca are vreo perspectiva de a fi angajat la mina, adica de va avea banii cu care sa umple nevasta lui sacu", ori cosu" de alimente pentru cei de-acasa. Tinerii se mai puteau angaja cu ziua la Mendela, un evreu care avea paduri, la facut de carbuni. Dar era un loc nesigur, cu munca sezoniera si bani putini. Si era tare greu!

- Nu era si mai greu in mina?

- Era groaznic de greu, da" era mai mare mandria de a fi miner. Pe-atunci, lumea se uita la mineri mai altfel, c-un fel de respect, tocmai de ce ei lucrau in asa grele conditii. Acuma, dupa cate s-or intamplat in lume, minerii nu-s mai ce-o fost, is numai niste opinci pierdute pe sub muntii tarii. Stapanirea de-acuma nu poate si nu vrea sa-i bage-n seama. Au fost dusi de nas de unii si altii si-au crezut ca sunt buricu" pamantului. Da" nu-i asa. A trecut vremea lor. Nu vedeti ca se inchid minele? E iara ca acum saizeci de ani, cand s-a inchis o parte a minei din Cavnic si-apoi toate galeriile au fost inundate. Peste cativa ani, cand s-a redeschis mina, am lucrat zile intregi pana am scos cu galetile apa din acele galerii. Asa vor pati si acuma, ca mina-i tare pacatoasa. De-ai parasit-o, apoi ea, ca o muiere, se razbuna cum stie ea.

- Despre mine si mineri exista tot felul de povesti si legende. Puteti sa ne spuneti vreuna care v-a impresionat?

- Nici una nu-i mai frumoasa ca "Imnul minerilor", care se canta si-acuma la inmormantarea celui ce-a lucrat in mina. Zice asa: "In mina, "Dumnezeu cu noi!"/ Afara - grija si nevoi.../ Deasupra noastra n-avem cer,/ C-asa e viata de miner./ Cand plini de praf, cu pasi truditi/ Iesim din mina obositi,/ Ne doare ca-n lumina sa/ Pamantul tine-o lume rea". E mai lung cantecul, da" nu vi-l mai spun pe tot. Mai sunt tot felul de povesti cu duhurile minei, cu Valva Baii, care-i amagea pe aia mai tineri, se vorbea de niste pitici care ar fi lucrat in niste galerii inguste la mina Roata, acolo unde este si uraniu, da" astea-s povesti. Nu ne temeam noi de duhuri, ne temeam numai cand vedeam cum fug sobolanii prin galerii. Atunci stiam ca-i bai, ca se surpa undeva galeria si o luam si noi la fuga, spre iesire. Ii drept ca oarece spaima, ori mai bine-as zice respect, simteam fata de mina si de-aceea, inainte de a intra la lucru, ne adunam in sala de apel, unde se facea prezenta, si ne rugam, spuneam "Tatal Nostru" in cor. Acuma, mai ales in ultimii ani, vad ca o pretuiesc mult pe Sfanta Varvara, ori Barbara cum ii spun ungurii.

"Chiar daca avem ceva de impartit intre noi, pe Dumnezeu nu-l putem imparti"

- Care erau relatiile dintre romani si unguri? Ma gandesc la felul in care se intelegeau oamenii obisnuiti, nu ma refer la relatia cu autoritatile, care a fost oricum tensionata, chiar dramatica, dupa 1940, cand Cavnicul a fost sub administratie maghiara.

- In Cavnicul asta, oamenii s-au amestecat bine, asa ca nu prea stim care de ce neam ii la origine. Si asta s-a intamplat pentru ca aici au venit multi emigranti si refugiati pe la 1700-1800. Minele de aici sunt foarte bogate si au venit oameni din toata Europa. Au fost nemti, austrieci, cehi si slovaci, unguri si chiar si englezii au administrat mina pana inainte de Primul Razboi Mondial. Intre timp, unii au plecat, altii au ramas aici si s-au amestecat prin casatorie cu oamenii locului. Am trait laolalta si bune si rele, ce ne-o dat Dumnezeu si ne-am obisnuit impreuna, toti. Si astazi, in biserica noastra, cand se gata slujba ortodoxa, intra catolicii cu preotul lor. Unii ies din biserica, altii intra, ne dam "Noroc bun" si merge fiecare intr-ale lui. Chiar daca avem cate ceva de impartit intre noi, ca se mai intampla si asa, apoi pe Dumnezeu nu-l putem imparti, ca El e unul singur si pentru unguri si pentru nemti, si pentru romani. Aici traiesc in buna intelegere si Kolarik, si Danciu, si Szilagyi, si Lupan, si Weiss, si Kovacinsky, si Butuza, si Pop si multi altii de multe neamuri si cu multe nume. Atunci, dupa "40, era la primarie un ungur, Derczeny, care le-a schimbat numele la toti romanii. In loc de Nicolae erai Miklos, Maria era Marika, Ion era Janos, Ileana era Juliska. Unii au ramas cu numele schimbate si acuma. Asa ca se intampla sa fie roman-roman cu nume de ungur. Sigur ca au mai fost si lucruri care nu se pot uita: romanii au mancat bataie multa de la unguri atunci. Dar ce-ar insemna sa ne apucam acuma sa ne razbunam? Ar fi o prostie. Totusi, un lucru nu-l pot ierta: cand au luat ungurii nordul Ardealului, i-au scos pe romani din cele mai bune locuri de munca si i-au trimis la munca grea. In mina noastra, romanii au fost trimisi la lucru in galeriile "Gavra", "Sfinti", unde nu-i aer destul si unde-i atata de cald ca minerii lucreaza dezbracati. Eu eram ucenic in al doilea an atunci si m-au scos de la ucenicie si n-am mai apucat sa invat mai departe, caci a inceput razboiul. Am ramas numai cu doi ani de ucenicie si cu ultimul examen dat despre cheia franceza.

- N-ati putut sa continuati scoala dupa razboi?

- Ei, nu s-a mai putut pentru ca, pe front, cand am ajuns la granita cu Germania, m-au luat rusii prizonier si m-au trimis in lagar, in Ural, prin Donbas. Ne-au dus in trenuri de vite in niste conditii pe care, daca le povestesti, zici ca nu-s adevarate. Acolo am muncit in constructii si a trecut o jumatate de an de cand am ajuns acolo, pana cand am auzit o vorba romaneasca. Doamne, mi s-o si oprit inima-n loc, cand am auzit-o. Atunci am simtit ca ma nasc a doua oara si mi-a venit speranta si credinta ca voi scapa viu de-acolo cumva. A fost ca o minune dumnezeiasca vorba aceea, momentul acela. Am stat ani buni in lagar pana ne-au eliberat, dupa "48.

- Dupa intoarcerea din lagarul rusesc ati revenit la mina?

- Am lucrat iarasi la mina, dar nu pentru mult timp, caci lucrurile au inceput sa se incurce, adica se amesteca tare mult politica pe-acolo. Pe locul unde este acuma spitalul, era atunci lagarul de munca in care au adus detinuti politici, "bratele speciale", cum li se spunea. Lagarul asta a functionat la Cavnic cam din "47 pana prin "57-"58. Pe noi, pe localnicii care lucram in mina, ne-au imbracat in uniforme de Securitate ca sa se sperie detinutii si sa nu intre in vorba cu noi acolo, in mina. Numai ca in fundul minei legile de-afara sunt mai usor de inselat si mai greu de urmarit. Ne-am bucurat cand unii detinuti au evadat, intr-o zi cand in oras era un bal in lighet, in parcul unde canta fanfara pentru mineri. Detinutii aia erau intelesi cu altii, inchisi pe la Baie Sprie si prin alte lagare de munca si au evadat toti, la aceeasi ora, de peste tot. Multa vreme i-au cautat prin padurile Cavnicului. Pe unii i-au gasit, pe altii - nu. Intr-o vreme, se auzea ca i-ar fi asteptat undeva, langa Gutai, un avion si ca ar fi fugit in alta tara.

- I-ati cunoscut mai indeaproape pe vreunii din ei?

- Nu aveam voie sa luam legatura cu ei, mai schimbam cate-o vorba, cand nu eram supravegheati. Stiu ca erau oameni mari, destepti, doctori, avocati, preoti care n-au vazut, poate, o mina pana atunci. Numai usor nu le-a fost sa ajunga din birourile lor in mina noastra. Am crezut la inceput, eu si altii, ca n-or putea lucra si ca n-or rezista mult in conditiile acelea. Dar am ramas tare impresionat de un lucru: ei, daca erau oameni cu minte buna, isi organizau lucrul tare bine si, ca sa nu se oboseasca, pentru ca erau slabiti si infometati, nu faceau miscari in plus. Economia asta pe care o faceau la miscare si la efort i-a ajutat pe multi sa reziste. Erau tare uniti intre ei si se ajutau unul pe altul cand era mai greu, se-ncurajau, se imbarbatau. Oricat de mare norma de lucru le-o dat, nu se aratau descurajati si i-o ajutat mult si credinta in Dumnezeu. Ei, acolo in mina, au sarbatorit slujba de Pasti si de Craciun, desi ii punea la lucru si de sarbatori. Au fost oameni cu mult curaj.

"Mina-i vie si-ti fura mintile"

- Daca-ati fi avut un baiat, ar fi lucrat si el in mina?

- Stiu eu? Poate, desi acuma e mai usor sa gasesti de lucru si in alta parte, nu numai in mina, daca esti serios si nu cazatura de om, buninteles. Pe de alta parte, poate ca nu l-as fi lasat, pentru ca mina tare il schimba pe om. Cine a lucrat in mina nu mai e om ca ceilalti. Omul care intra in mina se obisnuieste cu gandul ca s-ar putea sa nu se mai intoarca seara acasa. De aceea, poate, minerii-s mai aspri, mai duri. Parca esti blestemat. Cand esti acolo, in intuneric, gandul ti-e tot afara si cand iesi afara, iti vine-n cap numai mina si norocu" ce l-ai putea afla acolo, in fundu" pamantului. Mina-i vie si-ti fura mintile. Asta o cred eu acuma, la batranete. Pe multi oameni i-a imbatranit inainte de vreme si, Doamne, multi au ramas pe veci in ea.

- Bade Nisu, sunteti mai obosit acuma, la 77 de ani, decat atunci, in tinerete, cand ieseati din mina?

- Oricat ai fi trudit, cand iesi din mina si vezi iara soarele, ii multumesti lui Dumnezeu ca a fost langa tine inca o data si parca iti trece din oboseala. Astazi, toate prin cate-am trecut mi se par un vis. Le-am depasit cu greu si mi-o deschis ochii sa pot cunoaste oamenii mai bine. Io is satul de lumea asta. De tare multe ori am inteles pe propria piele ca noi, oamenii obisnuiti, suntem prea mici ca sa se tina cont de noi. Lumea merge inainte pe spinarea noastra, dupa cum vor aia mai tari. Indiferent de locul pe care-l ai, ca esti mare domn ori numai o mana de lucru, e bine sa duci la capat ce-ai inceput si sa-ti respecti munca, pentru ca si altii sa te poata respecta pe tine. Trebuie sa te bucuri de lucrul bine facut ca, daca n-ai bucurie dupa munca ta, ti-e viata searbada.

In noptile lungi de iarna, cand n-am somn, stau si ma gandesc la cate am petrecut in viata asta. Galeria "Ferdinand", una dintre cele mai vechi, trece pe sub casa mea, la cateva zeci de metri dedesubt, si, cand ii pamantul inghetat, aud zgomotele facute de locomotiva: "taca, taca, taca, taca" si parca tare mi-ar placea sa ma vad si pe mine trecand pe sub casa mea cu o locomotiva ce trage greu vagonetii plini.

- Sa inteleg ca totusi va este dor de mina?

- Eu nu ma pot desparti de mina nici daca vreu, pentru ca la capatul gradinii mele este unul din puturile de aerisire a galeriilor. Putul asta coboara pana in mina, asa ca mina e aproape de mine tot timpul. Nu mi-e dor de mina, da" cateodata ma bucur tare atunci cand vad, mai ales cand e frig afara, cum se ridica aerul cald, aburii din mina, pe la gura putului. Si-atunci imi place sa ma gandesc ca mina asta de sute de ani e ca si un batran care rasufla greu sub zapada.

Otilia Sitaru

Fotografii: Iulian Ignat