Acasa

Redactia
"Craciunul - o minune neintrerupta!". Evocari de pe patul unui azil de batrani . "La multi ani, Bonciu!". Spus sau scris asa simplu, "Bonciu" - acest nume de familie (neinsotit si de frumosul prenume Magdalena) - suna de parca ar reprezenta nu o fiinta, ci o institutie. S...

"Craciunul - o minune neintrerupta!"

Evocari de pe patul unui azil de batrani

"La multi ani, Bonciu!"

Spus sau scris asa simplu, "Bonciu" - acest nume de familie (neinsotit si de frumosul prenume Magdalena) - suna de parca ar reprezenta nu o fiinta, ci o institutie. Si chiar este o institutie doamna Bonciu, de vreme ce, nascuta la 28 decembrie 1906, a cunoscut indeaproape acest ultim secol al mileniului Ii. I-a cunoscut si bucuriile, i-a trait si durerile, supravietuind unor conflagratii ucigatoare - Primul si al Doilea Razboi Mondial - si unui cataclism care a adus mai mult rau in lume decat nu stiu cate razboaie devastatoare la un loc: Comunismul. Le-a cunoscut pe toate "pe pielea ei", cum se exprima cu luciditatea si cu optimismul ei "mucalit" venerabila doamna, aflata acum prin bunavointa cititorilor nostri la Caminul-spital "Sfantul Ciprian", unde este ingrijita cu mult profesionalism si cu multa dragoste. Un anunt publicat saptamana trecuta in "Formula As" i-a imblanzit mult viata.

- Scumpa doamna Bonciu, in curand vom sarbatori Craciunul. Tara va rasuna de colinde, iar Mos Craciun isi va lua avant si va porni - nadajduiesc - si catre copiii mari si mici din Romania. Care e cea mai frumoasa amintire a dvs. din vremea cand erati fetita?

- Cand aveam vreo trei-patru ani, imi placea sa-mi petrec timpul in gradina. Vara-iarna as fi stat numai in gradina. Gradina noastra era mare, te pierdeai in ea si mie mi se parea ca e o imparatie nesfarsita. In gradina aia ma jucam cu fel de fel de animale: cu pisicile casei, cu cateii, pana si cu vrabiile si cu porumbeii... Tot acolo asteptam sa vina Mos Craciun. Eram sigura ca il voi vedea odata si odata, aparand cu sacul in spate, prin fumul albastrui al inserarii de iarna.

- Si cand venea in sfarsit, Mos Craciun va aducea ca la toate fetitele cuminti din vremea aceea papusi. Cum era Craciunul in casa bunicilor?

- O minune neintrerupta. Si asta nu neaparat pentru ca ai mei erau oameni avuti (tatal meu, un mare avocat, a fost destul de bogat), ci pentru ca erau romani adevarati, care pastrau cu sfintenie traditia. Casa bunicilor mei era plina-ochi de nepotei. Mama avea niste surori, care la randul lor aveau o droaie de copii. In majoritate, fete. Acolo, in casa bunicilor, venea Mos Craciun pentru toata lumea. Aveam cate o namila de brad care abia incapea in casa. Era impodobit din belsug - bineinteles, operatia asta cu impodobirea era facuta fara stiinta noastra, a fetitelor. In Ajun, simtind noi ca Mos Craciun s-a cam apropiat de horn, abia ne mai tineam de emotie. In casa se declansa un fel de isterie printre copii. Cele mai frumoase cadouri aduse de Mosu" erau papusile. Aveau cap de portelan trandafiriu, ochi - neaparat! - albastri, cu gene lungi, purtau obligatoriu bucle lungi si spuneau: "Ma-ma!"... Da, erau tare frumoase, cu rochii infoiate, cu palarii cu boruri mari, impodobite cu panglici de tot felul. Cred ca erau papusi nemtesti. Pe toate le botezam "Fifi". Asa-mi placea mie: sa aiba toate nume la fel. Sa nu ma incurc cand le duc la culcare. Sa stii ca papusile mele aveau toate cate un patut. De jucarie, bineinteles. Si patuturile astea nu aveau picioruse. Aveau asa, ca niste talpici, cum au calutii de lemn... ca sa se legene. Eu le ziceam cate o poveste la fiecare in parte, ca ele sa adoarma si sa viseze frumos. Eram incredintata ca un vis frumos te ajuta sa traiesti mai frumos... Ma intrebi de masa de Craciun... Pai aia se pregatea cu saptamani inainte! Ca tot romanu", avea si bunicul meu un porc sau doi. Asa ca, de Craciun, masa era doldora de jambon, de afumaturi, de carnati de tot felul. Asta "in deschidere". Dupa aia venea piftia, dupa aia sarmalele si friptura si asa mai departe, pana ajungeai la cozonac - si te trezeai ca nu mai poti inghiti nici o picatura. Ca tare erau bune toate, toate. Masa, in casa bunicilor, era lunga cat o odaie. Fata de masa era alba, scrobita, lumanarile ardeau - asa, de frumusete - in sfesnice de argint. Sobelele duduiau, erau incinse ca sa ramana casa incalzita. Ca in vremurile alea erau ierni ca in pastelurile lui Alecsandri, ningea, viscolea, ba dadea si cate un ger de crapau pietrele. Nu era de glumit cu iernile alea, fetico... Si totusi, musafirii soseau carduri-carduri, ciocneau paharele de vin extra si se ospatau la lumina bradului impodobit. Cam trei zile si trei nopti durau petrecerile astea... Si noi, copiii, nu mai puteam de bucurie! Ce-i drept, la noua seara eram bagati in pat, lumina se stingea in odaile noastre si nu mai aveam voie sa spunem nici pas! M-ai intrebat de bucuriile copilariei. Pai, in copilaria mea, bucuriile s-au tinut lant. Si acum ma intorc la amintirea lor, asa cum te intorci la un izvor intaritor. Si dupa ce am implinit sapte ani si am fost dusa la Iasi, in casa tatalui meu, am avut parte de multe bucurii. Am fost data la scoala. Mai intai la "Ntre-Dame" si apoi la Ortodoxa. Iarna muream de placere, pentru ca toata ziua si toata seara se auzeau clopoteii de la saniile cu cai cu care se preumbla lumea. Asa cum umblati voi acuma cu taxiul. De Craciun, strazile rasunau de colinde. Sa stii ca uneori nu puteam sa ies la colindatori pentru ca, peste noapte, daduse o gramada de zapada si stratul din curtea noastra era mai inalt decat mine! In iernile copilariei mele, Iasii erau un oras ca de poveste. Si ce mai mirosuri pluteau prin aer! De cozonaci, de sarmale, de caltabosi... Sa mori, nu alta! Din pacate, vremurile alea sunt tare departe, nu numai pentru mine, ci si pentru biata tara asta care vad ca acum se duce de rapa!

- Anul trecut, de Craciun, cand v-am facut o vizita in camaruta dvs. de la subsol, aveati pe masa o ramurica de brad, impodobita cu o lumanare. Era de la Mos Craciun?

- Mos Craciun? Dar eu nu mai am pe nimeni pe lume. Dupa ce casa noastra de la Bucuresti a ars pana la temelii, m-am mutat in pivnita aceea unde stau de 30 de ani. N-am rude. Toti cei apropiati mi-au murit demult. Am pe langa mine doar cateva animale. Pisici. Am avut intotdeauna pisici. De cele mai multe ori, venite din strada, murdare, ranite, speriate de masini, de copii rai si de caini. Le-am tot oblojit pana s-au facut bine. Le-am indopat cu ce aveam eu mai bun. Si ele m-au rasplatit cu dragostea lor, cu inteligenta lor, cu torsul lor, care - afla de la mine - e cel mai minunat tranchilizant din lume! Cu pisicile mele in brate nu m-am simtit singura, nici macar de Craciun.

- Acum, dupa evocarea acestor amintiri de Craciun, v-as intreba: cum vi s-a parut secolul pe care l-ati parcurs aproape in intregime, pe care l-ati urmat ca un fel de sora mai mica? Cum ati caracteriza aceasta ultima suta de ani?

- As zice ca a fost un secol agitat, nelinistit. Ne-a dat prea putine clipe de fericire. Ragazurile, oazele de liniste si de belsug le numeri pe degete...

- Si daca ar fi sa ne dati un sfat, celor ce intram taras-grapis in mileniul Iii, cum ar suna el?

- I-as sfatui pe romani sa se lase de hartuiala politica! De aceste atatari inutile, la care asistam de atatia ani. Romanii ar trebui sa fie uniti la vremuri de restriste... Nu sa-si iroseasca energia in acuzatii reciproce, in dauna unei activitati care sa duca la binele tarii. Romanii trebuie sa munceasca serios, sa starpeasca hotia, jafurile, crimele, violurile. Tara asta a ajuns de rasul lumii! Eu citesc ziarele, ascult radioul, ma uit la televizor (bineinteles cand sunt la mine acasa!). Mintea mi-a ramas intreaga si memoria imi merge bine. Asa ca stiu ce vorbesc! Tara noastra a ajuns la coada cozilor, de parca s-ar afla sub un blestem...

- Care ar fi, dupa parerea dvs., bunul cel mai de pret in viata unui om?

- Sanatatea! Dar sa stii ca nici asta nu vine direct din Cer. Adica da, Dumnezeu iti da sanatate, dar cum sa ti-o pastrezi, El nu-ti spune! Iti bati joc de sanatate, mananci pana nu mai poti, fumezi tigara de la tigara, bei pana cazi jos din scaun... adio sanatate! Si-atunci, nu te mai vaicari! Asa ca eu le urez tuturor cititorilor minunatei si atat de binefacatoarei dvs. reviste un Mos Craciun cat mai bogat (nu ca valoare in bani, ci ca valoare in dragoste)! Si un An Nou mai linistit. Si, bineinteles, multa, multa Sanatate, pe care sa si-o pastreze ca pe ochii din cap! La multi ani!

Silvia Kerim

Cel mai fericit Craciun...

Pana la cei 82 de ani pe care-i am acum, am trait tot de atatea ori aceste Sfinte Sarbatori ale Craciunului, cu farmecul, cu duiosia si, uneori, cu amarul lor! Dar cel mai duios Craciun pe care l-am trait a fost cel din 1957 - intr-un sat mic, cu case construite numai din lut si balega; intr-un sat pierdut in imensitatea Baraganului, la marginea unei paduri. Satul se numea Rubla (raion Insuratei, reg. Galati) si fusese intemeiat de cei dislocati acolo din Banat sau Oltenia, cu domiciliu obligatoriu - asa cum obisnuia sa faca puterea comunista de atunci.

Acolo l-am cunoscut, aruncata in mijlocul campului direct dintr-o inchisoare comunista, pe cel care mi-a devenit sot. Din casnicia noastra a rezultat o fetita, Mihaela-Codruta, nascuta la inceputul anului 1957. De Craciunul lui 1957, cand Codruta nu implinise inca un an, am adus cu mari peripetii un bradut - mic, dar cu crengi bogate. Am dorit ca din primul an, copilul nostru sa guste farmecul unui pom de Craciun.

Eu am adus bradutul din Buzau, iar sotul meu s-a ocupat fericit de impodobirea lui. El lucra la 10 km departare de sat, insa facea zilnic pe jos drumul pana acasa, pe orice vreme. Cu cateva zile inainte de Craciun, cumparase de la Insuratei (resedinta de raion, care avea si o librarie) zeci de globulete si jucarioare cu care sa impodobeasca pomul. In drum spre casa l-a ajuns insa un viscol. O vifornita cumplita, cu trambe de zapada, care te lasau sa vezi doar pasul urmator; un viscol cum doar in Baragan poate sa existe! La un moment dat, obosit, s-a asezat jos, pe marginea drumului, sa se odihneasca. O rafala dusmanoasa i-a smuls insa cutia cu globulete, rostogolindu-i-o la vale, in camp: 10 m, 20 m... Inghetat si obosit, cu mare efort, a alergat dupa ea si abia a reusit s-o ajunga. S-a reintors apoi la soseaua din care, la un moment dat, se desprindea drumul spre sat (care, pe acel viscol, nici nu se mai distingea) si cu sfortari dramatice a reusit sa ajunga acasa.

A intrat, imbracat tot in zapada care inghetase pe el; aproape nici fata nu i se mai vedea. Emotionat si abia putand vorbi, m-a rugat sa desfac eu cutia, speriat ca fragilele globulete s-au spart. Si... minune! Toate globuletele si jucariile erau intregi! De bucurie, a uitat primejdia prin care trecuse...

Deasupra patutului Codrutei fixasem de margine cateva scandurele care formau un fel de masuta, pe care am aranjat bradul. L-am impodobit frumos si globuletele lucitoare faceau sa cante in ochii copilului nostru cea mai curata bucurie! Iar pentru noi, toti, a ramas Craciunul cel mai duios, mai cald, mai plin de farmec...

Poate nu intamplator, fiica mea, inginer geolog, mai crede inca in Mos Craciun. Iar daca ma uit la fata ei, inca tanara si luminoasa dupa cate a trecut prin viata, ma gandesc ca poate, in drumurile ei lungi si de multe ori nu usoare, l-o fi vazut venind pe Mos Craciun cel adevarat.

Liana Nedelcu Stan - Cartier Hipodrom, bl. H3, ap. 27, Braila