Un apel semnificativ
Huiduielile de la Alba-Iulia au provocat - dincolo de comentariile de presa - o reactie a societatii civile. Un grup de 700 de intelectuali, proveniti in mare parte din Solidaritatea Universitara, au semnat un "Apel" in sprijinul presedintelui Emil Constantinescu. Apelul sustine ca presedintele "si-a indeplinit, in conditiile dificile ale mandatului incredintat in urma cu trei ani, toate obligatiile constitutionale de a asigura Romaniei securitate, relatii externe solide si acces la marile centre de decizie ale lumii de azi". O eventuala respingere a lui la "prezidentialele" din anul 2000 ar face ca Romania sa se reintoarca "intr-o zona cenusie si fara perspective". Revenirea la Putere a "regimului Iliescu" va genera izolarea tarii, ruperea ei de structurile europene si euro-atlantice ale secolului al Xxi-lea. Semnatarii si-au propus sa dezvaluie incercarile de implicare a presedintelui in probleme care nu au nici o legatura cu atributiile sale, in false afaceri de coruptie, legate de membrii anturajului sau.
Apelul apare tardiv. Daca semnatarii l-ar fi produs cu mai multa vreme in urma sau daca il publicau imediat dupa incidentele din 1 Decembrie de la Alba-Iulia (cu riscul prezentarii lui ca o reactie emotionala), altul ar fi fost ecoul. Publicarea lui in timpul desfasurarii grevei generale de la Sncfr si al initierii altor miscari ale nemultumitilor (profesorii si medicii, pensionarii etc.) isi dilueaza efectul. Chiar si "momentul Helsinki", esential pentru viitorul Romaniei, poate sa-si piarda semnificatia de succes al actualei administratii pe fondul disperarii generalizate a cetatenilor care, presati de nevoile zilnice tot mai acute, nu mai pot fi atenti la reusitele reale ale institutiei prezidentiale in domeniile ei de responsabilitate. Medii critice la adresa Puterii au inceput, de altfel, sa sustina ca acceptarea deschiderii negocierilor de aderare a Romaniei la Ue nu reprezinta un castig al guvernarii in functiune, ci efectul unui calcul oportunist al Occidentului. Acesta a realizat ca izolarea Romaniei la marginea spatiului sau comun poate fi o sursa de noi tulburari de tip Kosovo. Occidentul a decis, in consecinta, sa nu mai tina seama de rezultatele economice - considerate pana acum criteriul principal - si sa deschida negocierile, urmand sa controleze ulterior mecanismele de redresare a situatiei. Aceleasi medii au recunoscut insa ca, in decembrie 1997, la Luxemburg, presedintele Constantinescu a reusit sa impuna, pentru Ue, un al doilea val (compus din Lituania, Letonia, Slovacia, Bulgaria si Romania) si ca atitudinea lui din timpul conflictului Nato - Iugoslavia a fost importanta pentru sensibilizarea Occidentului.
Apelul ar trebui, totusi, cercetat mai indeaproape. El vine sa probeze ca o parte a societatii civile a realizat, in sfarsit, necesitatea unui proces de demitizare a Statului, de restructurare a viziunii cultivate insistent vreme de cincizeci de ani de comunism asupra rolului acestuia. Am mai scris, chiar si in reactia editoriala asupra "evenimentelor" de la Alba-Iulia, ca romanii sunt inca marcati de o mentalitate deformata, dupa care seful statului se identifica cu statul. Ceausescu era, intr-adevar, un "tatuca" pentru ca toate deciziile se concentrau in mainile sale, erau controlate de clanul sau. Constantinescu nu poate fi "tatuca", prerogativele sale constitutionale fiind strict delimitate. Lipsa performantelor economice si inertia guvernamentala nu-i pot fi reprosate presedintelui. Prins in "lanturile" responsabilitatilor sale definite, acesta nu poate nici macar interveni in actul administrativ exercitat de Guvern. Presedintele poate propune, poate sugera anume actiuni,, dar decizia realizarii lor apartine cabinetului. D-l Constantinescu patimeste acum in urma confuziei dintre institutia reprezentativa, pe care o conduce, si cea executiva, alcatuita din membrii partidelor care l-au sustinut si au castigat alegerile. Rolul pozitiv al presedintelui Constantinescu ar fi fost, poate, mult mai pregnant marcat daca, dupa alegerile din 1996, castigatorii ar fi ajuns la o coabitare.
In cei trei ani de la trecutele alegeri, situatia socio-economica s-a agravat catastrofal, momentul psihologic al "rupturii" cu obiceiurile trecutului fiind pierdut in 1997. Am scris, in acea vreme, de defectiunile cabinetului Ciorbea, un prim-ministru corect, dar prea slab pentru a infrunta presiunile interesate ale grupurilor partinice coalizate, care l-au si eliminat printr-o "cabala" interna. Succesorul lui, d-l Radu Vasile, ce parea extrem de decis in deblocarea situatiei, s-a vadit insa, foarte repede, mai slab decat fostul premier, mai aservit unor interese clientelare, in special ale gruparilor care l-au sustinut. Nu are rost sa reluam analiza consecintelor, in principal a generalizarii coruptiei partinice, batalia pentru "ciolanul algoritmic" devenind evidenta, fara scrupule. D-l Vasile a continuat o politica economica fundamental gresita, de cedare la presiunile diverselor colective profesionale, politica generand inevitabil efectul de cascada, pentru ca satisfacerea revendicarilor unora nu putea sa nu impinga la cerinta altora ca si aspiratiile lor sa fie indeplinite. Finalul era previzibil. Traian Basescu, ministrul transporturilor, a ajuns sa-si fluture buzunarele goale in fata grevistilor de la Sncfr, rezolvarea cerintelor acestora putand declansa fie un puseu inflationist (prin punerea in functiune a "masinii de bani"), fie o reactie in lant a celorlalte sindicate, ajungandu-se astfel la catastrofa. Presedintele nu este insa vinovat de incapacitatea "administratorilor" sai, de imobilismul si individualismul conducerilor partidelor coalizate, incapabile sa impuna adoptarea rapida a legilor organice, necesare deblocarii situatiei social-economice.
In presa s-a scris ca la Alba-Iulia presedintele a fost huiduit de partidele de Opozitie, care au vrut insa sa se inteleaga ca protestul este al intregului popor roman. As nuanta, afirmand ca partidele din Opozitie au speculat, si ele, confuzia dintre reprezentativ si executiv, desi aceasta confuzie s-ar putea intoarce impotriva lor. Este, totusi, drept ca la mentinerea ei a contribuit chiar si institutia prezidentiala. Multe din initiativele emanate de Presedintie au fost adoptate cu o graba suspecta, de natura conjuncturala, si cele mai multe dintre ele s-au realizat in conditii obscure. Lipsa de transparenta a institutiei prezidentiale, celebrele "gafe" ale sefului statului, putina publicitate asupra activitatii numeroaselor "comitete si comitii" au generat impresia unei entropii decizionale, a unor reactii improvizate, inadmisibile in principiu la un asemenea nivel. Putini oameni isi amintesc, de exemplu, de existenta unui Consiliu Economic si Social, ca sa nu mai vorbim de informatiile legate de activitatea lui. Obscuritatea Cotrocenilor i-a impins pe foarte multi analisti sa vorbeasca de o "camarila" prezidentiala, implicata pana la gat in tot felul de afaceri dubioase.
Un cunoscut politolog, apropiat de Putere, deplangea - in revista "22" - lipsa de entuziasm a intelectualilor in sustinerea actualului presedinte. El sustinea ca, scarbiti de populismul Opozitiei, intelectualii au preferat sa se retraga, lasand astfel loc celor care speculeaza dificultatile momentului. Dar tot el recunoaste ca presedintele si-a dat seama cam tarziu ca are nevoie, pentru continuarea misiunii sale reformatoare, de sprijinul intelectualitatii veritabile. D-l Constantinescu ar fi putut initia reinnoirea unei clase politice compromise de coruptie, incompetenta si imobilism, promovand - sau impunand - in structurile dependente de institutia pe care o conduce reprezentantii neangajati ai intelectualitatii civice. In locul "rotirii" acelorasi personaje din anturajul sau, a "deschiderilor" discrete spre "lideri de opinie" ai Opozitiei, el ar fi declansat astfel o adevarata competitie a valorilor, din care ar fi castigat nu numai institutia prezidentiala, ci si tara. "Apelul" arata ca presedintele este inca sustinut de majoritatea intelectualitatii civice. El poate fi inceputul unei campanii de recuperare a popularitatii pierdute. Conditia este insa ca el sa fie sustinut de masuri care sa confirme tezele prezentate si, concomitent, de schimbari masive in "jocul" institutiei in cauza. Timp ar mai fi, dar el trebuie folosit la maximum. Daca deciziile economice, luate sub presiunea Occidentului, vor incepe sa indice o posibila redresare, angajarea intelectualitatii ar putea sa schimbe un curs ce pare inevitabil. Presedintia ar trebui sa faca, in acest scop, tot ce poate. Altfel, confuzia va continua si, alaturi de "administratorii" impusi de partidele coalizate la Putere, ea va plati toate oalele sparte.
Toma Roman