Pr. Partenie Huja,
staretul Manastirii Cheia, jud. Prahova
"Important e sa nu te simti singur, sa stii ca ai alaturi pe Dumnezeu"
Ridicata la capat de drumuri mocanesti, acolo unde muntii despart judetul Prahova de Brasov, Manastirea Cheia isi apara linistea cu ziduri groase, de cetate medievala. Acum doua secole, ciobanii transilvaneni, care treceau peste munti ca sa scape de calvinizarea fortata, au ridicat la Cheia loc de inchinare si adapost. Desfiintata si incendiata in mai multe randuri, pentru a renaste de fiecare data tot mai frumoasa si mai bogata (are picturi celebre de Naum Zugravu si Gheorghe Tatarascu), Manastirea Cheia a devenit acum, dupa 40 de ani de tacere impusa, o casa a monahilor tineri, condusi cu pricepere si rabdare de parintele Partenie Huja - poate cel mai tanar staret din tara. Intelepciunea si ravna crestina nu tin cont de numarul anilor. Adanciti in rugaciune si ascultare, calugarii de la Cheia cresc dimpreuna cu staretul lor, straduindu-se sa le ofere celor insetati de credinta loc de intalnire cu Dumnezeu. In toata intunecimea acestui sfarsit de mileniu, tineretea unei manastiri ca cea de la Cheia este un semn datator de speranta.
- Parinte Partenie Huja, aveti doar 26 de ani. Va sperie aceasta grea misiune de a conduce o obste lipsita de experienta si nu tocmai bogata, cum este cea de la Cheia?
- Orice inceput este greu. Stiam acest lucru din prima zi, asa cum stiam ca numirea mea in fruntea obstii nu era o recompensa, ci o grea incercare, cata vreme la Cheia s-au randuit din 1991 si pana in prezent sase stareti. Manastirea are mari probleme materiale si o imperioasa nevoie de restaurare. Nici acum nu inteleg de ce am fost ales eu si nu altcineva. Probabil s-a considerat ca lipsa mea de experienta va fi compensata de energia varstei, de entuziasm. Trebuie sa recunosc ca in primele zile am avut ezitari serioase. Era atata saracie in manastire incat nu aveam nici macar oale in care sa fierbem mancarea. De altfel, in magazie am gasit cativa cartofi putreziti. Dar n-am plecat si m-am intarit in inima mea, coplesit de frumusetea acestor locuri mangaiate parca de Dumnezeu.
- Unde ati intrat in cinul calugaresc?
- Vin de la Manastirea Crasna, una din cele mai puternice comunitati spirituale din tara, o adevarata scoala a barbatiei duhovnicesti, unde am ucenicit sapte ani. Nu intamplator de acolo au plecat trei episcopi si mai multi stareti cu spirit de sacrificiu, cum ar fi parintele Teofil de la Balaciu, care a trait intr-un bordei sapat in pamant cat timp s-au ridicat chiliile manastirii. Este important ca, atunci cand accepti greaua povara a staretiei, sa ai model de traire si jertfa monahala, asa cum l-am avut eu la Crasna pe parintele Nicodim, cel care de 40 de ani nu a incetat o clipa sa lucreze rabdator cu fiecare tanar ucenic, indemnandu-l si dandu-i ajutor sa-si desavarseasca invatatura la scolile cele inalte, inclusiv la universitati celebre din strainatate.
- Parinte staret, tineretea dvs. ma-ndeamna sa va pun o-ntrebare la care stiu ca se raspunde mai greu: ce anume v-a indemnat sa va calugariti? Erati un copil cand ati luat aceasta decizie grea.
- In manastire nu intri si, cu atat mai putin, nu ramai daca nu ai semn si chemare de Sus. Pentru mine, acest moment s-a petrecut in 1989 cand, in Bixad, satul meu natal din frumoasa Tara a Oasului, s-a redeschis o manastire inchisa de aproape 40 de ani. Pe vremea aceea eram strain de credinta, jucaus si fara de minte. Copil fiind, nu stiam decat de placerile varstei, desi - buni credinciosi - parintii ma indemnau in fiecare seara sa ma inchin si sa spun rugaciuni. As fi perseverat probabil in usuratate, daca prin mila lui Dumnezeu nu l-as fi cunoscut pe parintele Serafim, care venise tot de la Crasna, insarcinat sa redeschida manastirea Bixad. Se spunea despre el ca aduna in preajma copiii pe care ii invata sa cante si sa se roage. Tin minte si acum. Era o zi cu soare, primavara abia mijea, iar eu jucam fotbal cu prietenii in curtea scolii. Deodata, au pornit sa bata clopotele ce anuntau slujba din Postul Mare. Mai mult curios, am intrat in biserica exact in clipa cand parintele Serafim iesea din altar. Am ramas incremenit de uimire. Vedeam pentru prima oara un calugar, iar atmosfera plina de pace, candelele arzande, lumina palpaitoare a lumanarilor, hainele stralucitoare de preot - totul mi se parea atat de inaltator, incat, fara sa stiu prea bine de ce, mi-am zis ca ma fac calugar. A fost momentul dezghetului meu sufletesc, momentul intoarcerii mele la viata. Din clipa aceea, n-am mai lipsit nici o zi de la biserica. Fara nici un alt indemn de afara, am inceput sa citesc cu ravna Sfanta Scriptura si "Vietile Sfintilor", iar daca se intampla, dintr-o pricina oarecare, sa nu fiu prezent la Sfanta Liturghie, simteam in suflet un mare pustiu.
- Orice intoarcere la credinta e un miracol. Oare toti cei care intra in manastire au chemare?
- Fiecare raspunde pentru sine. La Bixad, ne stransesem cam 50 de copii pe langa parintele Serafim, care se ocupa atent de noi - canta cu noi, ne citea din Pateric. In scurt timp, din 50 am ramas doar trei si, in final, doar eu am plecat cu parintele atunci cand el a revenit la Crasna. Asa se si spune in manastire: "Vine cine vrea, ramane cine poate". In decizia finala, conteaza multe - inclusiv educatia primita acasa, indemnul parintilor. N-am sa uit niciodata momentul in care i-am spus tatalui meu ca vreau sa plec la Manastirea Crasna. Nu m-a certat, nu a incercat sa ma intoarca din drum. A cugetat doar un timp, dupa care mi-a zis: "Poti sa te faci calugar sau preot casatorit. Eu nu sunt contra. Important e sa fii linistit sufleteste". Mare dreptate a avut - fara pace sufleteasca nu ai nimic.
- Se spune ca in manastire sunt multe ispitiri. Cum reusiti sa-i ajutati pe calugarii pe care ii pastoriti?
- Asa cum am invatat la Crasna, incerc si aici sa intretin o atmosfera de familie. Fiecare calugar are dreptul la propria sa intimitate, dar cand vad pe cineva abatut, ii sar imediat in ajutor. Principala ispitire in manastire este lupta gandului. O vorba buna, o vorba de intarire sufleteasca este de mare folos. Important e sa nu te simti singur, sa stii ca ai mereu alaturi pe Dumnezeu si pe fratele tau de credinta. Nu e bine sa uniformizezi oamenii sau sa-i judeci dupa tine. Viata fiecaruia e unica, iar taria unuia nu seamana cu a altuia. In manastire sunt multe treburi si ascultari de facut. Ar fi pacat sa uitam de noi, sa nu ne ajutam, sa nu ne deschidem sufletele unii altora. Asta nu inseamna ca viata de manastire e presarata doar cu zambete si flori. Ca si vorba blanda, asprimea e o forma a iubirii. De la parintele Visarion de la Clocociov, unul din marii nostri duhovnici, am invatat ca pentru indreptare e buna si putina severitate. "Chiar daca il certi si se supara, inima lui se va bucura", zicea el. Tot parintele nu obosea sa repete: "Important e sa-ti faci datoria. Asa e si in lume".
- Cu ce alte greutati va confruntati? Cat reuseste sa patrunda in manastire din zarva acestei lumi?
- Ca monah, nu am a ma plange de nimic. Ca staret insa, ma confrunt si eu cu necazurile si absurditatile tranzitiei. Oricata blandete si rabdare as avea, nu pot sa inteleg cum e posibil ca terenul manastirii, pentru care avem acte consfintite de o hotarare judecatoreasca, sa fie atribuit printr-o alta hotarare judecatoreasca unui cetatean din Maneciu, desi acesta nu avea - in realitate - nici un drept, fiind deja improprietarit. De mai multi ani umblam prin tribunale, timp in care pamantul nostru este scos bucata cu bucata la vanzare. Din pacate, dreptatea se mai obtine astazi cu bani. Suntem prea saraci pentru a mai continua aceasta lupta. Obstea noastra e mica, de zece calugari, dar plina de ardoare. Avem multe de facut. Vrem sa transformam Cheia intr-un Centru de Cultura Ortodoxa, sa infiintam o casa-muzeu si o biblioteca pe care parintele Babus, atat de legat de aceste locuri, vrea sa ne-o doneze. Mai dorim sa dedicam o sala lui Sebastian Barbu Bucur, cel mai mare cantaret de muzica psaltica de la noi, deopotriva traitor si intelectual de exceptie, cu doua doctorate, binecunoscut in Sfantul Munte Athos si in intreaga ortodoxie. Multi ani - aproape 40 - Manastirea Cheia a fost casa de odihna, la initiativa patriarhului Iustinian, care dorea in acest fel sa o salveze de la pieire. E timpul ca acum Cheia sa-si redescopere mai vechea ei vocatie spirituala. Noi nu cerem nimic ce nu-i al nostru. Vrem doar sa fim lasati in pace. E trist sa constati ca la noi dreptatea are mai multe capete, ca fiecare face ce vrea, ca legea nu e aceeasi pentru toti. Nu ne vom lasa insa. Vom continua sa luptam cu armele noastre dintotdeauna: rugaciunea si increderea in dreptatea lui Dumnezeu.
Sorin Preda