Lumea romaneasca

Redactia
Mircea Rusu"Intr-un singur an, am realizat ce imi dorisem o viata intreaga" Programat de ursitoarele sale ca june prim, Mircea Rusu s-a specializat in personaje de "duri" cu surasul pe buze. Baieti rai, dar cu farmec. Chiar daca intre timp nu mai e chiar junele (imi vine sa zic al Brasovului, pentru...

Mircea Rusu"Intr-un singur an, am realizat ce imi dorisem o viata intreaga" Programat de ursitoarele sale ca june prim, Mircea Rusu s-a specializat in personaje de "duri" cu surasul pe buze. Baieti rai, dar cu farmec. Chiar daca intre timp nu mai e chiar junele (imi vine sa zic al Brasovului, pentru ca de pe acolo se trage, din zona cu traditia frumoasei sarbatori a Junilor), tot un prim printre primii actori ai tarii ramane. In tot ce face aduce temeinicia ardeleneasca. Seriozitatea ii dubleaza talentul, iar constiinciozitatea profesionala l-a facut pe Andrei Serban sa puna pe umerii tanarului castigator al concursului T.N.B. din "90 haina grea de patimi a lui Iason din "Trilogia". Si umerii de tenisman pasionat ai lui Mircea Rusu au rezistat cu brio. Cum au rezistat si in "Livada de visini" ori, schimband brusc registrul, in comedia "A douasprezecea noapte". Toate cu acelasi Andrei Serban. Dar a mai fost si "provocarea" Strindberg, deloc usoara, cu "Domnisoara Iulia" si apoi cu "Pelicanul", alt personaj diabolic din galeria care l-a facut celebru. Dar marele lui succes e ofiterul nazist din "Ghetto".
- Andrei Serban a crezut mult in mine si asta m-a ambitionat pentru tot ce a urmat. Victor Ioan Frunza mi-a creat imaginea "durului prin excelenta", ofiterul sadic si rafinat, de era cat pe-aci sa raman fixat in imagine; "incremenit in proiect", cum se spune. Acum vreau sa schimb din nou registrul cu personajul Ivanov de Cehov, pe care il repet la National, in regia lui Alexa Visarion. Incercam sa limpezim contururile foarte incerte ale unui tip ce se cauta, dar nu reuseste sa se gaseasca si clacheaza in final. O casa, un copil, un pom
- Sa parasim putin scena si sa vorbim despre Mircea Rusu cel de acasa. Ce-ai mai facut in ultima vreme, mai exact in ultimii cinci ani de cand n-am mai stat de vorba?
- Am facut intr-un an (1999), cat nu reusisem in toata viata. Am cladit o casa (am refacut-o din temelii), am cladit o casnicie (chiar asa a fost, cladita si ea) si am cladit un copil. Un baietel adorabil, Luca. Mai am de sadit un pom si realizez visul romanului.
- Felicitari si casa de piatra! Aveti si un refugiu unde sa saditi pomi?
- Avem o curte, la casa noastra de langa Parcul Carol. Abia asteptam primavara, cand Luca va implini un an (e nascut pe 23 aprilie), sa-l punem si pe el la treaba... Pana atunci, mai are ceva de facut prin casa: mai sparge un geam, mai zgarie un perete...
- Luca... ce nume rar. V-a fost inspirat de "Azilul de noapte", in care joci si dumneata un rol important?
- L-am ales din Biblie. Ne-a placut faptul ca Luca a fost un pictor si medic grec care s-a inrolat in armata lui Iisus. Cum si eu si sotia mea suntem ortodocsi credinciosi - iar eu sunt si putin grec dupa mama, mai exact macedonean - ne-am oprit la un nume a carui simbolistica ne-a fost apropiata.
- Si tata e macedonean?
- Tata provine dintr-o familie de moti. Tatal lui a fost notar in Sacele - Brasov. Bunicul meu a fost in perioada dintre cele doua razboaie seful Pntcd - Brasov. El era cu adevarat "penetist", convins de doctrina partidului si nu ca actualii epigoni ai lui Maniu si Coposu, care intra si ies din partid in functie de locul pe care-l ocupa fata de "ciolan" (n-am gasit alta rima).
- Si dumneata nu te-ai inscris in Pntcd?
- Nu, pentru ca la inceput m-am simtit nedemn inca sa-mi urmez bunicul si apoi, dupa ce am vazut cine s-a inscris in partid, mi-am dat seama ca nu ma pot alinia amatorilor de putere. Asta nu inseamna ca as putea fi atras de alte partide. In ultimul timp, am inteles ca nu avem oameni politici pentru ca nu am avut scoli in care sa se fi pregatit. Ba am avut una: "Stefan Gheorghiu" si se vede... Si la Putere si in Opozitie. Mai toti sufera de "Complexul Ceausescu". Doar doua personalitati n-au fost contaminate: Regele Mihai si Corneliu Coposu. Asta e. Bunicul avea o avere insemnata prin anii "45, dar tatalui meu nu i-a ramas decat casa in care a trait pana acum opt ani. A murit in "92, cu speranta ca ceva se va schimba si in tara noastra. Speranta mi-a lasat-o mie mostenire...
- Dumneata cum te consideri: macedonean sau ardelean?
- Eu nu sunt decat un om care vrea sa traiasca bine in tara lui. Caraghios e ca macedonenii imi spun "ardelean", iar ardelenii ma cred "machedon".
- Daca vi se nastea o fetita, cum ati fi botezat-o?
- Ileana. Cred ca ar fi timpul ca romanii sa se intoarca la numele lor frumoase si sa nu-i mai "implementeze" aici pe toti Richardzii si Henricii. Eu imi alint baiatul Gheorghit (fara a), pentru ca e nascut in ziua de Sfantul Gheorghe. E un copil care s-a zbatut mult sa vina pe lume, a vrut sa traiasca, e un luptator cu balaurul, ca sfantul din calendarul crestin. Inainte de a se naste, l-am vazut la televizor (ecograf, adica) cum se agita, dadea puternic din maini, ca un dirijor.
- Va ganditi de pe acum la vreo cariera artistica pentru el?
- Nu, dar ii vom oferi multe alternative. Parca vad ca Marina, sotia mea, il va infunda in biblioteca, iar eu il voi duce sa joace tenis, si la mare, sa inoate. Dar pana va creste el, bibliotecile se vor muta pe computere. Toata cultura va fi transferata pe dischete. In urmatorii zece ani, daca nu vei stii sa folosesti calculatorul, nu vei mai putea comunica. Generatia noastra va trebui sa invete sa lucreze pe computer, pentru ca altfel nu ne vom mai intelege cu copiii si nepotii nostri. Noi am si inceput sa silabisim pe el. Sa incepem schimbarea dinauntrul nostru
- Oare arta va mai avea un rol important intr-o asemenea civilizatie tehnica?
- Nu va fi doar tehnica, va fi larg informationala, educativa chiar, daca vom stii sa o directionam. Copiii vor urmari pe computer cursul de istoria artei cu exemplificari fabuloase. Ii vor putea asculta si vedea pe cei mai celebri profesori din lume, tinand cursuri stralucite...
- Da, dar fiecare elev, la el acasa; nu se va mai crea emotia comunicarii cu colegii si impactul viu al catedrei cu clasa.
- Va exista o altfel de comunicare, care va pune accent pe formarea individualitatii, pe importanta dezvoltarii personalitatii - personalitate atat de dispretuita in comunism.
- Vom trai-muri si vom vedea si acest miracol. Dar deocamdata...
- Deocamdata suntem cu totii foarte dezamagiti si foarte obositi de atata trecere spre altceva. Suntem nauciti de schimbare si de prea lunga asteptare. Doar ca marea majoritate asteapta sa se schimbe ceva din afara, in loc sa inceapa schimbarea fiecare inauntrul lui. Sa determinam schimbarea din interior.
- E procesul cel mai lent si mai dificil.
- Dar fara el, lasandu-ne doar la voia intamplarii si asteptand din afara, nu se poate face nimic eficient in tara noastra. Ne prelungim doar agonia. Or, la stari extreme trebuie gasite solutii extreme. Legi aspre care sa-i sperie pe infractori. Sa se dea pedepse de cate 20 de ani inchisoare pentru crima, viol, hotie; dar nu in inchisori confortabile, cu televizoare, care sa li se para celor fara capatai vacante platite de stat. Ci asa cum faceau detinutii politici sub comunism, ani grei de stuf ori de canal. Sigur ca in alte tari civilizate exista inchisori cu televizoare, dar si pedepsele sunt drastice. Nu suspenzi pedeapsa cu moartea intr-o societate in care coruptia, hotia, santajul, crima prolifereaza ingrozitor. Maestrii teatrului au invatat de la maestrii lor, care la randul lor...
- In ciuda dezastrului economic de ieri si de azi, cultura romana nu si-a pierdut increderea in ea si nici stima celorlalti. Cum explicati acest fenomen?
- Daca teatrul romanesc a insemnat ceva, n-a fost numai datorita talentelor noastre innascute, ci si pentru ca profesoriinostri si profesorii generatiilor anterioare invatau, fara orgolii locale, de la maestrii lumii. Nu se limitau la intuitia lor personala si la cantatul dupa ureche. Ei invatau temeinic de la Meyerhold ori Stanislavski, de la Michael Tchekov, Michael Redgrave, Lee Strasberg, Elia Kazan - ca sa-i numesc si pe ultimii doi, mai legati de arta filmului. Si-au tot invatat unii de la altii, pentru a fi capabili sa descopere si ei ceva nou; au experimentat pe un teren fertil, nu pe unul pustiu, ca unii de azi care, dispretuind traditia, nu au nimic de pus in loc, decat propriul gol interior. Propriul orgoliu, fara acoperire.
- Vezi si vreo iesire din acest impas mai general? Vreo speranta?
- Speranta ar fi tinerii, dar ei sunt foarte derutati, buimaci, cu gandul de a pleca oriunde se pot realiza mai bine. Si nu-i condamn. La un moment dat, acum vreo 20 de ani, satul de lipsa de perspectiva din cauza dosarului meu necorespunzator, alesesem si eu solutia plecarii. Aveam niste rude ale mamei la Biserica Ortodoxa din New York, imi facusem rost de un pasaport fals si-mi pregateam fuga. Dar inainte de a ma aventura, m-am gandit sa-mi incerc norocul in directia unui mare vis al meu: sa dau examen la Institutul de Teatru. Marea aventura numita Teatru
- Erai student la Politehnica pe atunci, nu?
- Intrasem la Constructii Silvice in Brasov si am ajuns in anul doi, dar tehnica nu se lipea de mine si pace. Cred ca v-am mai povestit, profesorul meu de Hidraulica m-a privit la un moment dat cu mila si mi-a zis: "Mai bine te-ai face actor, ca de inginer tot nu esti bun".
- Dar nu el ti-a dat ideea. Spuneai ca era un vis mai vechi.
- In timpul liceului, jucam teatru la Casa de Cultura, sub indrumarea actorului Ion Jugureanu. Adoram teatrul. Ca si mama mea, invatatoare la Brasov, care mi-a alimentat din copilarie aceasta pasiune. Dar cand fostul meu instructor a aflat ca as fi tentat sa plec in Capitala sa-mi incerc norocul la Institut, m-a privit ironic si mi-a zis: "Tu, actor? Cu fizicul tau?". Eram, ce-i drept, cam slabanog in liceu, dar ironia lui m-a ambitionat. Am inceput sa joc tenis, sa inot, sa-mi construiesc conditia fizica. Dar de indraznit sa dau examen n-am indraznit decat tarziu, dupa armata si dupa doi ani de Silvicultura. Aveam 25 de ani si in ajun de emigrare mi-am zis ca tot n-am ce pierde si-am incercat la Teatru. De unde sa stiu ca din cei 250 de candidati tocmai eu voi fi unul din cei doi admisi. M-am prezentat cu oarece detasare, dar si cu frison in fata comisiei. Si uite ca soarta a tinut cu mine. A vrut sa raman in tara. Dar nu oricum, ci facand probabil ce stiam eu mai bine. Fuga de propriul meu destin se oprise. Daca n-as fi intrat atunci la Teatru, acum cine stie pe ce meleaguri m-as afla.
- Regreti?
- Am crezut ca ati inteles ca undeva, acolo sus, s-a hotarat ca destinul meu sa fie teatrul, iar locul harazit - Romania. Aici m-am format, aici vreau sa-mi duc drumul profesional pana la capat. Pentru mine, au urmat niste ani superbi: am intalnit profesori extraordinari, colegi minunati, m-a atras din ce in ce mai tare mirajul scenei. Mi-am facut stagiul la Teatrul din Piatra-Neamt, formidabil pe-atunci, apoi am luat concursul la T.N.B. si am colindat lumea cu "Trilogia", am avut succes mare in strainatate. Si am de gand sa mai am, sa joc - daca sunt invitat - oriunde in lume. Pentru ca teatrul nu are frontiere. "Ce-as dori? Sa cant la Opereta, in <<My Fair Lady>>"
- Te-ar tenta sa incerci si alte tipuri de personaje, alte genuri? Un musical, de pilda?
- Cu un musical mi-am dat examenul de diploma la Casandra. Am jucat Mackie Sis din "Opera de trei parale". Dar cine isi mai aminteste astazi ca eu cant binisor? Cant si la chitara, si la saxofon. Doar ca regizorii nu-mi prea cunosc latura asta si ma distribuie tot pe post de canalie care provoaca drame. Cu mine merg la sigur in directia asta. Pe de o parte, ma simt flatat, dar mi-e teama ca ma fixez intr-un tipar de care vreau sa scap cat mai repede. Mi-as dori mult sa explodez intr-o comedie nebuna-nebuna. Regretatul Dorin Teodorescu, fostul director al Operetei, mi-a propus sa-l joc pe profesorul Higgins din "My Fair Lady", dar eu repetam ceva si n-am putut atunci. A mai existat si un alt proiect de musical, "Omul de la Mancha", dar a cazut si el.
- In urmatorul deceniu ce ti-ai dori?
- Deocamdata sa-l vad "ridicat" (cum se spune in teatru) pe chinuitorul Ivanov. E cu totul altceva decat am realizat eu pana acum si imi da emotii. Ceea ce e foarte bine, nu mai merg la sigur, ca de obicei. Apoi, ce sa va spun? Eu nu-mi doresc anumite roluri, ci intalniri cu oameni cu care sa comunic spiritual si afectiv. Ca sa putem atinge in timpul repetitiilor si in spectacole acele clipe minunate, pe care le-am trait candva. Si acel moment sublim - dar cat de rar se intampla! - care ne tine pe noi, actorii, pe scena, in ciuda tuturor intemperiilor care ne alunga. Alice Manoiu