Sebastian Reichmann</b><b>"Romanii trebuie sa traiasca cu ideea acceptarii active, combative si nenostalgice a prezentului"<b></b> Poet si psihosociolog, Sebastian Reichmann a parasit Romania in urma cu treizeci de ani, in plina efervescenta creatoare, pentru a se stabili la Paris. A publicat acolo mai multe volume de poeme si se inscrie acum intre cei mai apreciati poeti contemporani de limba franceza. A revenit recent in Romania pentru a sarbatori, impreuna cu vechii sai prieteni si colegi de generatie, lansarea unui volum ce cuprinde o selectie din poezia sa, publicata in tara si in strainatate.
- D-le Sebastian Reichmann, plecarea dvs. din tara v-a scos pentru o buna bucata de vreme din circuitul valorilor literare romanesti. Cititorii revistei noastre s-ar bucura sa afle cate ceva despre biografia dvs.
- M-am nascut in Galati, in 1947 si am copilarit tot acolo, in acel orasel destul de pitoresc, inainte sa apara giganticul combinat siderurgic. Imi amintesc, bineinteles, de portul orasului si, legata de el, de viata comerciala intensa la vremea aceea. Imi mai amintesc, de asemenea, ca bunicul meu din partea mamei era comerciant si ca avea o mica pravalioara cu materiale de constructii, caramizi, var, cherestea. In spatele pravaliei era un maidan, o "tara a nimanui", unde imi placea mie sa construiesc tot felul de ascunzisuri, cum era coliba unchiului Tom, de exemplu. Iar podul casei bunicilor era pentru mine un univers extraordinar pentru ca acolo am descoperit doua cufere enorme cu carti si reviste vechi, de la inceputul secolului si dintre cele doua razboaie mondiale, cufere in care ma "scufundam" ore in sir, pierzand notiunea timpului si a spatiului. Atunci, cred, am primit darul acesta, al fascinatiei lecturii si a scrisului.
- Cum v-ati descoperit harul poetic, cand ati debutat ca poet?
- Inca din liceu am inceput sa scriu poezie, ceea ce nu le facea prea mare placere parintilor mei. Ei si-ar fi dorit altcevapentru mine - sa fiu doctor, inginer. Pentru ca eram foarte bun la matematica, am dat admitere la Facultatea de Electronica in Bucuresti. Nu am urmat cursurile decat doi ani pentru ca am fost exmatriculat din motive disciplinare: lipisem pe unul din peretii camerei de camin in care stateam un poster infatisand un nud de Picasso. Degeaba am incercat sa-i explic administratorului de camin, care a venit si mi-a spus: "Ia tarfa aia de pe perete!", ca aceea era arta cubista. Am invatat pentru Facultatea de Filosofie, de unde am fost exmatriculat din nou, chipurile pentru absente nemotivate. Adevarul era ca, la seminarii, ma ridicam mereu si ceream sa se studieze mai mult Freud, nu numai Pavlov. M-am reinscris la Facultatea de Sociologie pe care am terminat-o, in cele din urma. Toata adolescenta mea am fost un element turbulent (am fost dat afara si din liceu, tot pentru indisciplina). Sunt nascut in zodia Capricornului si de aceea eram vesnic nemultumit, vesnic in conflict cu profesorii, cu parintii, cu sistemul. Era o revolta a carei forma nu puteam s-o precizez, nu eram un tanar obisnuit si supus, indemnul de a fi supus imi provoca o reactie negativa. Am inceput sa scriu din ce in ce mai mult, sa frecventez tot felul de scriitori, de cenacluri din Bucuresti, am debutat in revista "Ramuri" a lui Miron Radu Paraschivescu, in suplimentul literar care se numea "Povestea vorbei".
- Ati avut un maestru caruia ii datorati crezul dvs. poetic?
- Am avut atunci, la douazeci de ani, sansa extraordinara de a-l intalni pe Gellu Naum. Asta s-a intamplat dupa ce i-am citit cateva poezii in "Contemporanul" (pentru prima oara dupa vreo 20 de ani se daduse voie sa se publice poezia lui) si am innebunit de curiozitate sa aflu cine e. I-am luat numarul din cartea de telefon si i-am telefonat, spunand ca sunt reporter la revista "Luceafarul" si vreau sa-i iau un interviu. Desi neincrezator, Gellu Naum m-a invitat la el acasa, iar eu, evident, intrand pe usa, i-am spus adevarul: ca scriu si eu poezie, ca mi-au placut poeziile lui publicate in "Contemporanul" si ca as vrea sa ii citesc poeziile mele. La care el a spus ca nu, nu vrea sa asculte poezie, ca e satul de poezie, dar ca ar vrea sa-i vorbesc despre mine; deci mi-a luat el un fel de interviu. Iar eu i-am spus despre starea mea de agitatie permanenta si despre conflictul meu permanent cu toata lumea, ca scriu si ca asta vreau sa fac: sa scriu continuu. Si, pana la urma, cu greu mi-a spus: "Hai, citeste o poezie sa vedem cum scrii!". Si i-am citit. Zice: "Da... Mai citeste una!". Si asa i-am citit vreo 40 de poezii, am stat vreo trei ore impreuna. Era foarte nostim si mi-a zis: "Bine, sa stii ca incepand de astazi, esti prietenul meu!". Si de atunci sunt vreo 30 de ani, chiar mai mult. Ceea ce e interesant este ca el avea atunci varsta pe care o am eu acum, iar eu aveam atunci 20 de ani - era in 1967. Si de atunci a inceput pentru mine o alta viata, pot sa spun. M-am mutat din camin, el mi-a gasit in apropierea locuintei sale o camaruta intr-un bloc vechi, frumos, care din pacate s-a distrus la cutremurul din "77. In camaruta aceea (era o camera de doi metri pe trei, avea o chiuveta mica, un pat si un raft cu carti) eu am fost foarte fericit. Si de atunci a inceput o mare prietenie, dar o prietenie nu numai pe poezie, ci si pe viata. Relatia noastra a fost in primul rand o relatie de stima poetica reciproca, care s-a cladit incetul cu incetul, dar si o lectie de viata. El m-a invatat cum sa ma comport in viata, intr-o etica si o morala care sa te faca sa rezisti atat esecului, cat si succesului. Intre noi aramas o relatie care pentru mine are o mare insemnatate. Adica, eu cand vin in Romania si ma intalnesc cu el, imi incarc bateriile de la sursa. Gellu Naum e un reper in viata si in poezia mea si relatia noastra e revitalizanta pentru amandoi.
- Care era atmosfera in viata literara la vremea debutului dvs.?
- Eram influentat probabil de Tzara, de suprarealismul francez, dar cred ca in acelasi timp eram influentat si de ce se intampla atunci in Romania. Adica eram intr-o revolta permanenta si profunda impotriva societatii, impotriva poetilor si literatilor care se supuneau si se adaptau cu cea mai perfecta pace interioara regimului comunist. Bine, sigur, unii au teorizat pe urma, spunand ca aceasta atitudine pasiva era o forma de rezistenta. Eu nu vedeam asta ca o forma de rezistenta, ci ca o forma de a inchide ochii si de a visa peste ceea ce se intampla, promovand un soi de estetism ambiant.
- Ati publicat, totusi, doua volume si v-ati bucurat de succes in cercurile poetice nesubordonate ideologiei comuniste. Ce v-a determinat sa parasiti tara?
- Intr-adevar, am publicat, cu greu, doua volume de poezie. Primul se numea "Geraldine" si mi-a aparut, dupa doi ani de asteptare in sertarele editurii, la "Editura pentru Literatura", in colectia "Luceafarul". Imediat dupa ce am publicat volumul (chiar inainte de asta, de la primele poezii publicate) am devenit una din tintele preferate ale cronicilor nefavorabile: apaream in "Scanteia", pe prima pagina, "incondeiat" nu de fitecine, ci de nume care mai sunt inca si astazi in peisaj. Erau lovituri pe care le simteam, dar aveam 22 de ani si imi aparea numele pe prima pagina a "Scanteii", ceea ce era o publicitate extraordinara, mai ales ca mi se publica si o parte din poem, sau chiar poemul intreg, conform strategiei de "demascare". Apoi, in "71, au aparut faimoasele Teze din iulie ale lui Ceausescu, iar starea de relativa liniste si deschidere a inceput sa se degradeze rapid. Tot in "71 am terminat si facultatea si am fost repartizat la o fabrica din Bucuresti, sa fiu sociolog. Nu am mai stat mult in tara si in "72 am plecat in Israel cu familia (singurul mod, pentru mine, de a parasi tara). Dar visul meu era sa traiesc la Paris, asa ca, dupa trei luni, mi-am lasat restul familiei (mama si fratele meu) in Israel, iar eu mi-am continuat drumul.
- Cat de greu a fost sa va impuneti atentiei cercurilor literare pariziene, cum v-ati gasit rostul acolo, venind dintr-o societate totalitara?
- Am ajuns la Paris, unde m-am adaptat in cu totul alta lume. Nu mi s-a pregatit, evident, nici covor rosu, nici ajutor pentru emigranti. Norocul meu ca aveam prieteni care m-au primit cum au putut si ei, majoritatea fiind emigranti din Romania, iar altii - din alte tari. Cam din 1975 am inceput sa scriu in franceza si sa frecventez cercurile literare pentru care venisem, dar, desi am cautat din rasputeri, nu m-am putut alatura nici unui grup de nuanta suprarealista. Din aceasta cauza m-am adaptat cu greu pentru ca aveam nevoie de prieteni, pentru ca nu puteam sta doar intre carti, singur intr-o mansarda, sau sa merg singur prin cafenele. Se putea trai si asa, dar nu era felul meu de a fi. Am avut multi prieteni si am si acum, dar n-am mai gasit pe cineva de statura lui Gellu Naum si un prieten ca el, acolo, in Franta. In fine, incetul cu incetul, am inceput totusi sa public in reviste literare destul de bune. Debutul meu literar acolo l-am avut la 30 de ani, in "77, in revista "Mi-nuit". Pe urma, am publicat prima carte in "82. Am plecat apoi in America pentru un an de zile, pentru ca intre timp am facut si studii: in "81 mi-am dat doctoratul in psihologie sociala si am primit o bursa in sociologie in State. Lucrez acum in psihosociologie ca cercetator.
- Traiti de treizeci de ani la Paris. Aveti sentimentul ca va simtiti acolo ca acasa, va lipseste ceva din Romania?
- Am uneori sentimentul neapartenentei vitale la locul acela. In mod sigur, mi-a lipsit si imi lipseste inca si acum sentimentul de imediatete cu lucrurile, de relationare directa pe care-l aveam, desigur, in Romania, dar pe care nu l-am putut constientiza pana n-am parasit tara. E vorba de sentimentul firescului in relatii, in vorbe, in atitudini, e o marca ce se pierde definitiv atunci cand pleci, cand schimbi limba, cutumele.
- Va gandeati, cand ati parasit tara, in "71, ca veti reveni intr-o Romanie libera?
- Am revenit in Romania pentru prima oara in iulie "90. Cand am plecat, credeam ca n-o sa mai revin niciodata, comunismul parea ca va dura etern, la fel si impartirea in doua a lumii. Plecarea - si pentru mine, si pentru multi altii - a insemnat plecarea fara intoarcere; or, Revolutia din "89 a schimbat complet datele personale si colective. Cand a inceput avalansa transformarilor, debutand cu caderea Zidului Berlinului, tabloul parea complet ireal, inimaginabil: cum sa se schimbe totul asa, deodata, fara razboi? Felul violent in care s-a schimbat sistemul aici m-a ingrijorat profund, si inca nu s-au lamurit multe lucruri. Cand am venit in Romania, mi s-a parut pozitiva atmosfera, entuziasmul inca nu se racise, era chiar dupa prima mineriada. Gasesc acum Romania, intr-adevar, in libertate, dar situatia e complicata din punct de vedere economic, politic; insa nu poate sa fie altfel, cred eu, dupa cincizeci de ani de comunism. Libertatea, o data castigata, te pune in dificultate. Ce face un om care a stat 50 de ani in inchisoare si care, dintr-o data, se trezeste in libertate? E foarte greu de luat o decizie, de a face concret ceva.
- Ce credeti ca ar trebui sa inteleaga romanii in momentul acesta?
- Parerea mea personala, fara a avea pretentia ca dau sfaturi, e ca oamenii ar trebui sa priveasca inainte, nu inapoi, sa nu aiba in nici un caz nostalgia comunismului! Aceasta ar fi nostalgia natanga a unei false linisti si a unei false paci, pentru ca definitia comunismului este lupta de clasa - deci razboiul, nu pacea. Daca ai nostalgii, crezi in iluzii si te cramponezi de aparente - ceea ce inseamna o atitudine paguboasa. Romanii trebuie sa traiasca cu ideea acceptarii active, combative si nenostalgice a prezentului. Corina Pavel