Un boier al filmului romanesc
Dan Pita
"Filmul ramane regele preferintelor, si la noi, si aiurea"<b></b> Nu gresesc cand zic "boier"! Pita are gesturile largi, tipice omului generos, dar si meridionalului constient de talentul lui bogat, de premiile si distinctiile care-i rasplatesc indelungata cariera... Pita isi poarta fizicul de latin frumos cu modestia aparenta a celui care stie prea bine ca Dumnezeu l-a daruit cu un farmec ce nu se invata la nici o scoala. Si mai stie ceva boier Pita: ca are prieteni buni, nu multi, dar credinciosi, care-i pretuiesc fidelitatea, care-l ajuta sa-si vindece ranile - destul de multe - primite pe frontul numit Existenta, pe frontul numit Filmul Romanesc, pe frontul numit Iubiri, pe frontul numit Tradari... Si cate si mai cate rani va fi avand boier Pita, in infruntarea lui cu Viata... Rani devenite cicatrice opace, prin care probabil ca nu mai trece nimic. Si pe care el, boier Pita, le tine ascunse, dincolo de zambetul lui de Vesnic Adolescent...
- In urma cu vreo 15-20 de ani, la Cinema "Scala", se oficia in fiecare luni seara, din septembrie si pana in iunie-iulie, cate o premiera cu filme romanesti. La premiera cu filmul tau, "Pasi in doi", s-a intamplat un lucru deosebit: nimeni nu se indura sa plece din holul cinematografului, desi spectacolul se terminase de mult. Vraja dura... Dupa doua decenii de la evenimentul acela ti-as pune o intrebare care probabil ti-a mai fost pusa de o mie de ori. Din ce se tese vraja deosebita a filmelor tale? Cum s-a nascut pasiunea ta pentru cinema?
- As vrea sa nuantez un pic raspunsul. In ordinea... sa zicem a zonelor mele de interes - mai intai a fost... sala de cinema! In copilaria mea imi placea tare mult sa ma "cufund" in salile de cinema. Iarna era cald si bine, vara era racoare. Vedeam filmele de cate trei-patru ori. Am copilarit aproape de Calea Mosilor, la "doi pasi" de Cinema Miorita. Acolo eram un baiat cunoscut, aveam intrare libera. Ca si la Cinema Corso, unde acum se afla Teatrul Foarte Mic... Imi amintesc ca acolo am vazut filmul lui Abel Gance, "Napolon". Nu stiam ca vad o capodopera, dar mai tin minte si azi ca m-a tulburat foarte mult. Inca de atunci ma napadise... foamea de imagini. Ma fascina ideea de a povesti prin imagini. Tot in copilarie, la Cinema Apsa - acolo unde acum exista o sala cocheta a Cercului Militar Central - "mancam pe paine" filme cu cowboy. Era si o gradina de vara prin apropiere - peste drum, cred... Ma agatam de gard, ma cocotam chiar si in copacul de la intrare si vedeam filme pana ma saturam, pana oboseam sa ma tin strans de "fotoliul" acela incomod. Cand am crescut mai mare,impreuna cu prietenii mei de atunci am inceput sa o viram spre alt gen de filme. De la "Omul cu 1000 de fete", de la filme cu impuscaturi, cu Tom Mix, am trecut, pe nesimtite, la filme antologice - despre care noi nu stiam ca sunt antologice, dar care, ca si in cazul filmului despre "Napolon", ne-au impresionat foarte mult. Tin minte ce efect tulburator a avut asupra mea filmul lui Marcel Carn, "Les enfants du paradis"... Personajele interpretate de Arletty si, respectiv, de Jean Louis Barrault m-au coplesit. Cat despre "Drumul spre stele" cu David Niven - ce sa mai zic? L-am vazut de vreo sapte-opt ori. A rulat la Bucuresti prin vara lui "47. A fost, tin minte, unul dintre ultimele filmele americane care s-au mai vazut pe la noi. Dupa care a urmat... invazia filmelor sovietice!
- Ai vrut de mic sa te faci regizor de film?
- Nu. De mic am vrut sa ma fac spectator de film. Si, dupa cum vezi, chiar am fost. Numai ca am inceput-o chiar de acasa.
- Ati avut acasa un aparat de proiectie?
- Ei, nu era un aparat de proiectie propriu-zis. Tatal meu a avut si el pasiunea asta pentru film, pentru imagine. El facuse rost de aceasta improvizatie - destul de reusita! El facea rost si de filme. Asa ca, seara, mai ales in timpul iernii, ne asezam cu mic cu mare in fata panzei albe, tata punea in miscare "masinaria-de-vazut-filme", masinaria haraia ingrozitor, dar noua nu ne pasa... savuram povestile, uneori sacadate, de pe ecran. Si uitam de lumea de afara.
- Hai sa vorbim un pic despre parintii tai. Cu ce se ocupa tatal tau?
- Tata a fost militar de cariera. Il chema Theodor, dar in familie i se zicea Tudy.
- Pe el l-ai mostenit ca infatisare?
- Da, oarecum. Era un barbat brunet, cam scund, dar emanand multa forta. Avea o fire extraordinara! Era glumet, isi adora familia, ii placea sa ne rasfete. Din pacate, in plina tinerete l-a luat departe de noi, in Rusia, razboiul. A ajuns din primele luni in linia intai. Un obuz tip "dum-dum" l-a facut praf... Nu de tot. A supravietuit, din fericire. A fost dus pe sus de soldati pana dincolo de linia I. A fost decorat chiar de Regele Mihai si de Regina Mama - "Pentru fapte de vitejie pe frontul antisovietic". A fost rasplatit cu doua decoratii de mare valoare: "Steaua Romaniei" si "Coroana Romaniei cu spade". La schimbarea regimului, Tudy a fost "epurat" de comunisti. Avea pe-atunci grad de colonel. Am multe poze cu el. Era tare mandru de decoratiile astea - transformate in pietre grele la dosarul familiei noastre!
Revenind la pasiunea mea pentru salile de cinema, ea exista si astazi. As merge si astazi, bucuros, la cinema, daca as avea ce sa vad... Or, dupa cum se observa, de ani de zile oferta cinematografelor noastre este de cele mai multe ori modesta. Sigur, filmele bune, filmele noi sunt scumpe, distribuitorii nu au destui bani sa puna mana pe ele si-apoi, dupa cum se stie, salile de cinema s-au cam injumatatit ca numar - ma refer nu numai la cele din Bucuresti, dar si la cele din tara. Au pierit, multe, din pricina buldozerelor, altele s-au degradat si stau sa cada, fiind intr-o stare mizerabila. Unele au devenit sali de joc, gazduind activitati dubioase. In centru au ramas doua-trei-patru sali cat de cat atragatoare, cat de cat civilizate. In paranteza, as dori sa spun ca nu sunt deloc de acord cu cei ce afirma ca cinematograful va pieri, concurat fiind de televiziune, de talk-show-uri, de emisiuni de divertisment. Nimic mai neadevarat! Si nu este doar parerea mea! Statistici facute de firme serioase - pe care le-am urmarit si in Romania si in alte parti pe unde am umblat - arata ca, desi "grila" de programe Tv este foarte cuprinzatoare, desi, mai ales in ultimii ani de cand si la noi a patruns moda "cablului" iar romanul nu mai e obligat sa "fure" de la bulgari, oferta fiind nespus de bogata, audienta cea mai ridicata o inregistreaza tot filmele.Sigur, intr-un timp, salile de cinema se mai golisera, chiar si atunci cand ele aratau civilizat. De aici si o alta moda aparuta mai de mult in Occident, aceea a transformarii unor sali mari de cinema in asa-numitele multiplexuri - adica impartirea lor in doua, trei sau patru sali mici, cochete, intime chiar, in care ruleaza simultan trei sau patru tipuri de filme, mai vechi, mai noi, comedii, drame etc. Asadar, tot filmul ramane regele preferintelor, si la noi, si aiurea!
- Hai sa ne mai intoarcem un pic la apartamentul vostru din strada Armeneasca, acolo unde ti s-a fixat, definitiv, iubirea pentru Cinema. Cum era la voi acasa, Dan Pita? Cum era in anii copilariei? Cum a fost mai tarziu?
- La noi a fost intotdeauna ceea ce se cheama "o casa deschisa". Ca si Tudy, mama era si este - slava Domnului! - o fire vesela, comunicativa, prietenoasa. O cheama Veselina. Dar toti prietenii mei, toata lumea care-i calca pragul ii spune "coana Vesa". O fiinta formidabila, care a dus tot greul casei dupa ce tata s-a intors grav ranit din razboi - cum iti spuneam. Mare gospodina, mare amatoare de "suete", prietena cu Cella Serghi (o scriitoare inzestrata - dupa parerea mea - cu un talent foarte special)... Pentru mine si pentru fratele meu, Dimitrie Serban - noi ii zicem Bobo -, mama a ramas ca o icoana. Nimeni nu are voie sa se atinga de ea! Asa ca mama - mare amatoare de film - a colaborat si ea de la inceput la incropirea acestei mini-sali de cinema. Vedea filmele de cateva ori la rand, ca si noi, copiii. Ca si Tudy.
Era vorba in general de scurt metraje, de filme de desen animat ori de filme cu Stan si Bran. Din cand in cand, coana Vesa se furisa la bucatarie ca sa ne aduca bunatati de rontait. Noi stateam jos, pe covor, langa tata. Musafirii pe scaune.
- Avand aceasta pasiune pentru cinema, banuiesc ca te-ai gandit inca de mic sa devii actor sau regizor.
- Nu, nici gand! Mai degraba... medic. Sau... aviator. In nici un caz ofiter. Imaginea tatalui meu, venit de pe front grav ranit, infasurat in bandaje, incat abia se mai vedea ceva din el, m-a urmarit de-atunci si pana tarziu in viata. Asa ca, gandind eu c-o sa ma fac medic, sa zicem, am continuat sa ma uit, in foamea mea dupa imagini, la tot felul de filme - unele... "imprumutate" pentru scurt timp de la Arhiva Nationala de Filme. Mai tarziu, in adolescenta, in viata mea au aparut doi prieteni extraordinari: Alexandru Tatos, bantuit si el de Teatru si de Film, si Andrei Blaier, care devenise, intre timp, regizor. Facuse, cred, "Ora H". Un mare castig am avut in viata prin aceasta prietenie cu Blaier! Un om bland, un suflet extraordinar, mereu dispus sa-ti explice cate ceva, sa te aduca mai aproape de magia asta, numita Arta Filmului. Tot datorita lui am deprins patima lecturii. Am devorat cartile unor scriitori la moda atunci, in tineretea noastra comuna (scriitori, oricum, foarte mari!): Hemingway, Truman Capote, Faulkner, Dos Passos, dar si Boris Vian, Maurice Druon... Cu Tatos si, un pic mai tarziu, cu Mircea Veroiu aveam discutii nesfarsite despre Film, despre filme...
In ciuda greutatilor de tot felul pe care trebuia sa le infrunte parintii mei, apartamentul nostru a fost tot timpul foarte ingrijit. Era un "camin" foarte cald, cum se spune. In anii tineretii mele, intre peretii lui s-a creat un veritabil Atelier de Cinema, un mic club al impatimitilor de film, printre care primii pe lista erau, cum am mai spus, prietenii mei de-o viata: Andrei Blaier, Mircea Veroiu si Alexandru Tatos. Dar mai veneau acolo si multi tineri, viitori artisti, baieti si fete doritori sa intre in lumea filmului. Stateam de vorba nopti in sir, pana se albeau ferestrele de lumina diminetii. Mama ne facea cafele, omlete, ne trata cu prajiturici, cu placinte, cu ceai, cu ce putea si ea, pentru ca, in vremurile acelea deloc usoare, sa ne faca sa ne simtim cat mai bine...
- Cultul tau pentru prietenie este binecunoscut. Cei apropiati stiu prea bine cat de mult te-ai straduit sa-l ajuti pe Mircea Veroiu dupa ce s-a intors din Franta, dezamagit de ceea ce ii oferise Parisul si avand de infruntat barierele puse in calea lui de cinematografia post-decembrista - ca si de unii "colegi"... Asadar, ce inseamna pentru tine Prietenia, prietenii?
- Prietenii inseamna o avutie. O avutie care trebuie ocrotita. Un prieten inseamna un confident discret, care te ajuta - la nevoie - cu noblete, cu generozitate neostentativa. Uneori, ba chiar de cele mai multe ori, sprijinul acesta este unul virtual. Dar cred ca e cel putin la fel de important ca si unul material. Pentru mine conteaza enorm sa stiu ca exista doi-trei oameni pe care, daca-i sun la miezul noptii, pentru ca, sa zicem, ma simt la ananghie, alearga cu tot sufletul spre mine. Un prieten inseamna cineva care te asculta, care iti simte nevoia de a impartasi. Cat priveste faptul ca am fost alaturi de Mircea... gestul mi s-a parut si mi se pare firesc! Mircea trebuia sa faca, in continuare, filme! Nu am alte comentarii. Atat doar ca moartea lui pentru mine ramane ceva de neinteles. O mare nedreptate. Si o mare pierdere pentru noi, prietenii lui. Ca si pentru cinematografia romaneasca. Un artist ca Veroiu, un mare artist, se naste foarte rar. Si "arde" mai intens decat noi, ceilalti...
- Dan Pita, permite-mi sa-ti pun o intrebare mai... speciala. Dat fiind ca esti nu numai un mare regizor, ci si un barbat frumos, care a starnit multe pasiuni feminine la viata lui, te-as intreba... ce inseamna Femeia in destinul unui barbat?
- Femeia... inseamna ceva esential. Si cand isi spun asta ma gandesc la mama mea. Ea ramane pentru mine si pentru fratele meu, Bobo, un ideal. Si de frumusete si de caracter. Cand ti-am mai vorbit despre ea, n-am apucat sa-ti spun si ca a fost si o femeie foarte frumoasa... Un caracter extraordinar! In ciuda greutatilor pe care le-a avut de infruntat impreuna cu tatal meu - care s-a prapadit in 1983 - mama a stiut sa ramana vesela, sa rada, sa se bucure de viata si sa ne transmita si noua, copiilor ei, familiei ei - care s-a mai inmultit intre timp - tineretului care venea si vine si azi in casa noastra, ceva din bucuria ei de a trai! Cum ti-am mai zis, mama a ramas in inima mea curata si iubita ca o icoana! Cat priveste Femeia... femeile, doamnele din viata mea... ce pot sa zic eu acum? Ca am tinut si tin la ele, ca nu am nimic sa le reprosez si ca le port, in continuare, o anume tandrete...
- Dane, acum, cand credeam ca am incheiat aceasta lunga convorbire, abia acum imi dau seama ca, de fapt, tu nu mi-ai raspuns la una dintre intrebarile mele - poate ca cea mai importanta! O intrebare care cere - nu-i asa? - un raspuns egal cu cheia unei vieti, a unei existente. Asadar, ce inseamna Filmul, Arta Filmului pentru un cineast de talia lui Dan Pita?
- Daca ar fi sa-ti dau un raspuns... de rutina, ti-as zice pur si simplu ca filmul inseamna: ritm - actiune - conflict - crima - sex - politica - spectacol. Dar daca vrei un raspuns... mai serios si mai amplu, atunci iti spun cam asa: pentru mine, Filmul este Omul de pe strada, e Gestul, e Strigatul, e Soapta, e Tandretea. E lumea fantastica a subconstientului. E soarele diminetii zambind cu razele lui calde in odaia alba a copilariei, printre ramurile zarzarilor din vecini. E apusul rosiatic, vazut de pe acoperisul casei. E linistea dupa-amiezei de vara torida, trecand peste asfaltul cleios al Bucurestilor. E luna rotunda si mare pe care o vedeam, noapte de noapte, aruncand pe peretii albi ai camerei mele umbre lunguiete, stranii, ametitoare, uneori infricosatoare.
In definitiv, Filmul este o panza alba, pe care cineva asterne o poveste. Filmul e ura, e iubire, e dispret, e durere si indiferenta - e Viata Mea! Silvia Kerim