Si literatura naste vedete
Felicia Mihali"Ma voi intoarce in Romania cu victoria in bat!" Felicia Mihali este nascuta la 20 august 1967 si este absolventa a Facultatii de Litere, sectia Romana-Franceza, promotia 1995, si a Facultatii de Limbi si Literaturi Straine, sectia Chineza-Olandeza, promotia 1997. Din 1993 a lucrat ca jurnalist la "Evenimentul zilei", in departamentul "Spectacol". Este autoarea cartilor "Tara Branzei", "Mica Istorie", "Eu, Luca si chinezul" si a unui roman in curs de aparitie - "Regina si soldatul". La ora cand acest interviu va fi sub ochii cititorilor revistei noastre, Felicia Mihali va fi parasit tara de cateva zile pentru a se stabili, pentru totdeauna, in Canada. Mai saraci cu inca un roman talentat, noi, restul, vom merge mai departe, continuandu-ne neabatut drumul spre "luminita de la capatul tunelului" .- In zilele noastre, nasterea unui scriitor este un fenomen din ce in ce mai rar si tocmai de aceea mai spectaculos. In ce consta, de fapt, mirajul acesta al scrisului?
- Acum, dupa ce am publicat trei carti si am scris patru (a patra e in curs de aparitie), mi-am format atat de bine mana, incat a scrie carti e la fel de usor pentru mine ca si a scrie un articol oarecare de ziar. Deci, nu am nici un fel de greutate, nici un fel de lene, nici un fel de retinere. Pana la urma, a scrie carti e o meserie ca oricare alta, care se invata in timp si prin exercitiu. Chestia asta - sa astepti inspiratia sa vina, sa gasesti o oaza in care sa evadezi - e cea mai mare prostie, dupa parerea mea. Adica, inspiratia niciodata nu vine; iti vin ideile, e-adevarat, dar carnea cartii, ca atare, se formeaza numai si numai scriind. Ideile, cuvintele nasc alte idei si alte cuvinte, e ca un fluviu care curge firesc, natural. E o meserie ca oricare alta, dar a fi scriitor este si o problema de talent, trebuie sa fii inzestrat pentru asta, sa ai un surub special in creier, cu asta te nasti, sau nu te nasti. Si pe langa toate astea, mai e si foarte multa munca, enorm de multa munca, exercitiu si cultura foarte multa. Eu cred ca o data cu inceputul asta de mileniu s-a reintors timpul omului universal, acel homo universale al Renasterii. Scriitorul trebuie sa fie un om care face sinteze intre drumuri care par paralele, care in aparenta nu au nici un punct comun, adica scriitura trebuie sa mearga in atingere cu istoria, geografia, arheologia, medicina, cu tot felul de istorii ciudate (ale parfumurilor, ale branzeturilor, ale vesmintelor etc.), adica sa fie un fel de cronicar al timpului sau.
- Toate romanele tale au accente biografice. Care sunt, totusi, reperele cele mai importante din adevarata ta biografie?
- Biografia mea intrece cu mult cartile mele. N-as vrea s-o dezvalui intru totul, dintr-un singur motiv: am de gand sa-i "bombardez" pe criticii literari cu multe alte carti si as vrea sa-i pun in incurcatura, sa vad pana unde merge puterea lor de speculatie, de interpretare biografista. Eu sunt din sud, dintr-un sat din judetul Olt, dar am trait zece ani in Maramures cu primul meu sot. Am trait acolo perioada mea cea mai buna de acumulare. Am fost cea mai curata atunci, ca pe urma m-am pervertit ingrozitor. Am avut un studio foto, in Sacele, din "86 pana in "90, si acolo a fost cea mai grozava experienta a mea, nimic nu se compara din viata mea ulterioara cu ceea ce am trait atunci: duminicile acelea in care taranii maramureseni veneau din satele lor in studioul meu, imbracati in port popular, cu toata familia, sa se fotografieze. Nu stiu sa spun exact ce am invatat de la ei, dar m-a modificat in bine puritatea firii lor, maturitatea lor, tacerea lor, faptul ca nu sunt nici foarte vorbareti, nici extrovertiti, nici expansivi, ca au asa o civilizatie a relatiilor interumane, pe care aici n-o gasesti, ca nu-si permit libertati, mai ales libertati verbale care afecteaza mult relatia in sine a individului. Am o stare speciala care provine din Maramures si care mi-a fost de mare folos in experientele mele ulterioare. Apoi, am venit aici, la facultate, fostul meu sot a plecat in Belgia sa munceasca ca sa faca rost de bani pentru Turul lumii pe bicicleta (el are o vocatie de calator, de globetrotter), iar casnicia noastra s-a destramat. Lucrez din "93 la "Evenimentul zilei" si am trait, pana acum cateva zile, agonia si extazul ziaristului care lucreaza la un ziar de scandal.
- Te gandeai, atunci cand fotografiai in studioul tau taranii din Maramures, ca vei ajunge sa scrii?
- Totdeauna am stiut ca o sa scriu. Din clasa a saptea am stiut ca o sa scriu, tot timpul am scris. Niciodata nu a fost greupentru profesorii mei sa remarce ca am talent si cand se inmanau premiile, desi eram o eleva mediocra, pentru ca nu eram prea sarguincioasa, eram foarte distrata, nu foarte aplicata pe lectii, dar intotdeauna la premii, tin minte ca invatatorii mei si profesorii spuneau ca sunt "extraordinar de buna la romana". Atata satisfactie avea si mama! Eu sunt nascuta in zodia Leului, o zodie extraordinar de buna pentru fete, deci sunt o luptatoare. Nu stiu daca sunt foarte inteligenta, dar stiu ca am o sensibilitate exagerata si sunt tenace, muncitoare, asta vine de la originea mea peizana, taraneasca, ca si taranii, saracii de ei, care au o constiinta a ciclurilor pe care trebuie sa le urmeze, adica un drum prestabilit. Din aceasta pricina mi-a si fost foarte greu sa scap de conditia copilului de taran, care are foarte putine sanse sa se ridice, care s-a nascut si a crescut intr-o familie in care nu exista carti, care nu a avut o biblioteca in casa. Daca de la parintii mei - care erau la randul lor produsi ai epocii colhoznic-socialiste - nu am avut ce invata, in schimb de la bunica mea, am invatat multe. Bunica mea era fabuloasa si ma crezi ca si acum ma trezesc plangand cand mi-aduc aminte de ea, si pe masura ce trece timpul, am asa o stare, iar acum cand vreau sa plec, amintirea ei e si mai pregnanta. Bunica era de un bun gust si de o civilizatie a vietii, a hranei, a hainelor, incat mama, care tot timpul s-a imbracat in supraelastic, saraca, fiind educata de comunisti, parea ridicola. Bunica era desavarsita! Cele mai pretioase lucruri pe care trebuie sa le am neaparat in bagaje sunt toate camasile bunicii, tesute din borangic, in care dorm si acum. Unele au inceput sa se destrame pe la umeri si sufar enorm, le spal cat mai rar.
De fapt, toate cartile mele erau scrise:"Tara branzei", "Mica Istorie" si "Eu, Luca si chinezul". Au fost peste tot la concursuri - la "Nemira", la "Cartea Romaneasca", dar nimeni nu a bagat de seama ca exista o substanta in ele. Nu a existat nici un fel de interes pentru cartile mele, pana am intalnit-o pe Diana Crupenschi de la Editura "Image", care de la prima lectura si-a dat seama ca sunt carti foarte bune. Am discutat pe text, am facut mici modificari, dar ea a avut ochi de editor la modul occidental - ea are o editura particulara, e interesul ei nu neaparat sa lanseze nume, ci mai degraba sa scoata bani, pentru ca pana la urma eu sunt un capital care trebuie exploatat. A fost marele meu noroc ca am intalnit-o la timp ca sa salvez aceste carti, pentru ca eu oricum as fi plecat in Canada si ele ar fi fost uitate.
- Cum a fost sa stai in maruntaiele acestui monstru, al acestui Leviathan din presa romaneasca, pe care l-ai descris cu o asa acuratete in ultima ta carte?
- A fost cumplit, umilitor, frustrant. Dar, daca n-ar fi fost "Evenimentul zilei", eu eram un om pierdut. Eu sunt scriitor si un scriitor eficient, datorita "Evenimentului zilei", care m-a invatat sa scriu. M-a invatat sa scriu, neinvatandu-ma de fapt nimic, pentru ca nu statea nimeni sa te invete cum sa scrii. Dar, pur si simplu, scriai cinci variante la o stire care erau facute cocolos in fata ta si aruncate la cos si trebuia s-o scrii pe a sasea, nu era buna nici aceea si o scriai pe a saptea. Asa am invatat sa sintetizez, sa spun multe in cuvinte putine, percutante. Incet-incet m-am durificat, adica am devenit si eu, la randul meu, o luptatoare. M-as numi colivareasa "Evenimentului zilei", pentru ca i-am cam ingropat pe toti, pana si pe sefi, pe toticei care au trecut pe acolo, numai eu am ramas. Nu stiu daca mai sunt vreo doua persoane care mai rezista in redactie de cand a aparut ziarul.
- De ce pleci, pana la urma?
- Noi - eu, sotul (cel de-al doilea!) si fiica mea - am depus cerere de emigrare in "98, dintr-un soi de disperare cumplita, dintr-o satietate fata de ceea ce insemna viata noastra in Romania la momentul respectiv. La "Evenimentul zilei", unde am lucrat pana acum cateva zile, erau foarte multe "cutremure"; viata mea era destul de prozaica, nu ca neimplinita, dar terminasem a doua facultate si aveam sentimentul ca facusem un efort inutil, nematerializat in ceva, intr-o realizare. Dar, in momentul in care mi-au aparut aceste carti si au fost primite asa de bine, sunt si mai decisa sa plec. Nu ma impresioneazagloria foarte mult. Normal ca sunt sensibila la succes si ma bucura, dar stiu ca e periculos sa te tina in loc faptul ca esti cunoscut, ca te bucuri de atentie. Si atunci, vreau sa schimb totul, sa o iau de la zero, sa traiesc noi experiente, sa cunosc alti oameni si chiar sa traiesc situatii de limita, vecine cu umilinta, legate de greutatile unui nou inceput. Viata mea s-a aranjat destul de bine, dar am nevoie de lectii de umilinta, de smerenie, din cand in cand. De exemplu, intotdeauna eu si sotul meu, Craciunul si Pastele le-am facut la manastiri, la cele mai sarace, mai umile. Anul trecut, in seara Nasterii Domnului, eu curatam cartofi in bucataria unei manastiri. Pentru un om, cel mai mare pericol este trufia si orgoliul si exista exercitii necesare de umilinta pentru ca omul are nevoie, din cand in cand, sa fie aratat cu degetul.
- Nu te sperie sa-ti asumi conditia de emigrant? Ce lasi aici, ce te asteapta acolo?
- Ma sperie, dar nu foarte tare, adica am o curiozitate, o aviditate si o sete de lucru, incat am timp si energie sa incerc ceva nou. Chiar m-am inscris, pentru la toamna, la o facultate de studii literare ca sa-mi echivalez studiile filologice de aici, dupa care vreau sa fac studii de istorie a artei. Nu vreau sa fiu acuzata de lipsa de patriotism, chiar daca multora le par o cinica prin plecarea mea si prin felul in care judec lucrurile: in sinea mea, sunt mult mai duioasa si mult mai tandra cu cei care raman aici, cu amintirea lor. Desi nu par, sunt foarte trista ca plec. Dar n-as ramane, am destula putere sa o iau de la capat. Nu ma incanta deloc ca o sa am casa, o sa am masina, o sa am bani. Singurul lucru care ma incanta este ca as putea sa calatoresc. In fond, de asta plec: ca sa ma afirm si acolo ca scriitoare, ca sa am posibilitatea de a-mi face cunoscute cartile si nu ca sa am o viata comoda. Nu vreau sa ajung ca multi dintre scriitorii si poetii nostri care au o batranete sfasiata de mizerie si umilinta, in loc sa si-o poarte tihnita si aureolata de celebritate. Dar eu cred in cartile mele si am citit foarte mult din ceea ce s-a scris acum in literatura mondiala si stiu care sunt cartile contemporane cu ale mele. Fara sa fiu foarte orgolioasa, pot sa spun ca ale mele sunt mult mai bune. Strainii au ajuns asa, la o lipsa a suferintei (suferinta lor e atat de artificiala, tocmai pentru ca viata le e atat de comoda), incat noi, care traim cu adevarat zilnic drame, suntem mult deasupra lor ca traire, adica putem sa dam cinci romane in timp ce ei "screm", acolo, o cartulie. Deci, as vrea sa lupt pentru cartile mele si sa le fac o cariera internationala. Nu spun ca in visele mele cele mai indraznete nu visez la Premiul Nobel, de ce nu? Am dreptul sa lupt pentru Premiul Nobel. Ca n-o sa reusesc - asta e mai mult ca sigur. Dar eu vreau sa lupt, ca Zoe ploiesteanca.
- Am vorbit pana acum numai de conditia ta de scriitoare. Vorbeste-ne acum despre conditia ta de femeie, de mama, de sotie, de ziarista.
- Sunt o mama foarte rea si o nevasta foarte neglijenta si-a dracului - asta basca. Dar eu l-am avertizat pe sotul meu inca de la inceput: cu mine, viata nu e usoara! Eram deja o ziarista cunoscuta cand m-am maritat a doua oara, iar actualul meu sot stia ca traiesc intr-un mediu special, ca vin acasa frecvent la 11.00 noaptea, ca nu trebuie sa ma intrebe niciodata unde pleci si de unde vii. Horia este un om de o modestie si de o blandete iesite din comun si rabdarii sale ii datorez o particica din succesul meu ca scriitoare.
Fiica mea e atat de neglijata, saraca! Am avut mare noroc cu acest copil, care a fost atat de chinuit; la sase ani am adus-o aici, in Bucuresti, din Maramures si a fost interna la Zoia Kosmodemianskaia, la Scoala Centrala de fete, de luni pana vineri. Un copil de sase ani trebuia sa-si faca lectiile, sa se spele, sa manance singura, eu fiind studenta la doua facultati si lucrand la ziar. Ii place sa picteze si as vrea sa-si construiasca in directia aceasta o cariera, acolo unde mergem, acum, sa traim.
Ei, sotul meu si fiica mea sunt foarte mandri, nu se simt deloc frustrati de faptul ca nu le acord suficient timp si ne intelegem atat de bine, chiar daca sunt o sotie si o mama ingrozitoare. Am, totusi, simtul datoriei si am cultul familiei, alparintilor, al legaturilor. Si in casa ma ocup ca familia mea sa aiba haine curate si mancare, dar cand vine vorba de timpul meu sunt foarte drastica: televizorul si radioul nu merg prea tare cand eu scriu, iar daca de la 9 dimineata pana la 11 noaptea stau in varful patului si citesc nimeni nu are nimic sa-mi reproseze. Sunt foarte egoista cand e vorba de timpul meu si nimic nu ma intereseaza in jur atunci cand trebuie sa scriu. Fiindca sunt lucida, imi spun: "Dom"le, trebuie sa valorific potentialul pe care-l am, pentru ca scriitori apar destul de rar, iar oameni obisnuiti sunt mai multi, si daca altii nu au grija de mine, trebuie sa am eu insami".
- Ce le transmiti cititorilor tai, prietenilor, celor care te cunosc, celor care cred in tine?
- Sa nu ma uite, eu n-o sa-i uit. Fara fals patriotism, eu cred ca imi voi sluji mult mai bine tara de la distanta si vreau sa fac asta, sa fac imagine pentru Romania. Cine a slujit tara mai bine decat Brancusi, care a plecat din Hobita ca un taran, cu traista in bat, si a deschis epoca artei moderne? Acum nu zic ca si eu am sa fac la fel, dar, facandu-ma cunoscuta prin cartile mele, automat voi trage dupa mine un intreg trecut, un intreg spatiu, acela de unde vin si unde m-am format. Si niciodata n-am sa ezit sa le pomenesc si sa-mi declar apartenenta si originea. Niciodata nu voi renunta la cetatenia romana, am sa vin in tara de cate ori voi avea ocazia, sper sa nu ma intorc, pentru ca exista si aceasta posibilitate, daca nu voi suporta strainatatea, departarea, dar acum plec convinsa ca nu trebuie sa ma intorc decat cu victoria in bat. Corina Pavel