La 89 de ani, pe podiumul de concert
Emanuel Elenescu</b><b>"Romanii sunt un popor talentat, dar de care istoria isi bate joc in continuare"<b></b> La varsta la care alti pensionari cauta un loc pe banca in Cismigiu, Emanuel Elenescu, decanul de varsta al dirijorilor romani, isi continua cu o remarcabila energie activitatea de sef de orchestra. Dovada? Maestrul si-a serbat ziua de nastere dirijand un concert de muzica simfonica la Radio. Mai sunt oare tari care sa se mandreasca cu un dirijor activ, la varsta de 89 de ani? - Aveti o varsta superba, pe care o onorati pe podiumul de concert. Cum a debutat aceasta cariera, egala aproape ca varsta, cu secolul?
- La originea destinului meu profesional se afla parintii mei. Mama era tiroleza din Italia de nord, dar parintii ei se stabilisera in Romania. Tatal meu era din Piatra-Neamt, functionar la P.T.T. A fost un barbat chipes, foarte elegant, cu mustata. Mama avea o voce de primadona, canta in corul bisericii. Tata avea voce de tenor si era, de asemenea, corist. Asa s-au cunoscut, s-au iubit si astfel m-am nascut eu, tot la Piatra-Neamt, pe 8 martie 1911. Apetenta pentru biserica era din familie, fratele tatei fiind staret la Schitul Durau. Stiti ca fiecare mama crede ca fiul ei este fantastic, asa ca m-a botezat Emanuel, gandindu-se la Vittorio Emanuele, Regele Italiei. Ei bine, micul Emanuel, fiind luat tot timpul sa asiste la cantarile bisericesti, s-a familiarizat repede cu muzica. Asa am devenit membru al corului bisericii la nici 12 ani.
- Cum ati trecut de la muzica bisericeasca la genul simfonic?
- Vazand ca am oarecare talent, parintii m-au dat la scoala de muzica, apoi la Conservator. Tin minte ca aveam un profesor de latina asa de exigent, ca ne punea sa vorbim tot timpul orei latineste, de parca am fi fost in forum, la Roma. Eu, care incepusem sa invat pianul, am fost dat afara de la clasa pentru ca nu mai aveam timp de studiu. Asa am ajuns sa cant la fagot. Stiti, domnule Ionescu, cei mai natarai ajungeau la fagot sau la corn. Cred ca fagotul meu era de pe vremea lui Bach, pentru ca avea mai multe gauri decat clape!... Dar m-am descurcat oarecum, am fost angajat la Radio, in orchestra, ca fagotist. Stiti ce salariu aveam? 9000 de lei pe luna! Tin minte ca un ou costa 1 leu, deci puteam sa cumpar 9000 de oua; acuma cat ati da dvs. pe 9000 de oua?!
- "Natarau" sau cum ziceti, important este ca ati reusit sa-l convingeti pe Mihail Jora ca stiti muzica...
- Si aici am avut noroc. Am intrat in Orchestra Radio la 1 ianuarie 1933, cand am fost chemat de directorul muzical de atunci, profesorul Mihail Jora. El m-a intrebat: "Baiete, sa te pun la concurs?". Eu i-am raspuns aparent senin: "Daca vreti,maestre!...". Noroc ca nu a mai vrut; daca ar fi auzit cum cant si ce ton aveam, m-ar fi trimis urgent acasa! Dupa ce am intrat in orchestra, multi ziceau: "Baiatul vrea, se straduieste, dar nu poate". Asa ca m-am gandit sa-mi schimb cariera. Incepusem de cativa ani sa compun, intre timp fusesem premiat pentru compozitie la Concursul Enescu... In 1939, Mihail Jora a avut ideea sa ne lase, pe mine si pe Constantin Silvestri, sa ne dirijam propriile lucrari. E drept ca presa ne-a facut harcea-parcea, dar eu ajunsesem la pupitru!...
- Si pe vremea aceea erau "acizi" criticii...
- Da, dar nici noi nu ne lasam mai prejos! Aveam in orchestra un profesor, pe Ionel Ghiga (cu care studiasem armonia la Iasi), care era specialist in calambururi: <<Daca-l asculti pe Andricu, peste un an te iau cu dricu">>. Sau, un alt exemplu: fiul marelui Nottara a ajuns dirijor la Radio dupa mari interventii, dar nu avea nimic in comun cu muzica. Odata, cand trebuia sa dirijeze Brahms, nedescurcandu-se, l-a chemat pe Rogalski. Ionel Ghica nu l-a iertat si i-a dedicat un calambur: "Rog A"L Schimba pe Nottara, ca dirijeaza Brahmsbura". Un perpetuu "razboi"! Dar era frumos...
- Cum era lumea atunci? Povestiti despre viata mondena.
- Sub Regele Carol, viata mondena avea un iz special: oamenii erau bine imbracati, bani erau. Daca nu erai elegant imbracat, daca nu aveai cravata si palarie, nici macar nu erai primit la Capsa, la Continental, la Galeriile Lafayette (magazinul Victoria de azi), ori la Athenee Palace. Ce sa mai spun de cucoane?! Elegante, parfumate si coafate! Bucurestiul era numit, dupa cum bine stiti, Micul Paris. Era frumos, era alta atmosfera, era lume pe strada pana pe la unu noaptea... Se traia, intr-adevar, frumos! La cinematografe erau multe filme americane, iar lumea se bulucea la ele. Erau si filme frantuzesti, dar nu prea era inghesuiala, pentru ca se cam lungeau fara rost. Dar nu se dadea importanta prea mare muzicii. Chiar in perioada regalitatii, cand se faceau destule pentru cultura. Aveam in tara o singura filarmonica si o singura opera, de elita, dar ambele la Bucuresti. Trebuie sa recunosc faptul ca "cei rosii", comunistii, au facut foarte mult pentru arta. Arta a luat cel mai mare avant prin "58-"60. E drept ca nici in perioada lui Antonescu nu se murea de foame, ca artist, ca om. Sa stiti ca, desi eram in razboi, numai fripturi mancam! El dadea germanilor alimente, dar ramanea si pentru populatie. Iar artistii nu erau pauperi ca acuma...
- Ce s-a intamplat cu viata concertistica in vremea razboiului?
- Noi am fost mobilizati pe loc, la orchestra. Cand au inceput bombardamentele in Bucuresti, orchestra s-a mutat la Bod, de unde emitea deja Radioul romanesc. Acolo, cantam in carciuma unui sas, Schuster, pe care o transformasem in studio, tapetasem peretii cu rogojini. De acolo transmiteam concerte aproape in fiecare zi. Ne ascultau toti romanii. Dupa ce ne-au ocupat rusii, ne-am reluat activitatea intr-o sala a Liceului "Sfantul Sava". Mai tarziu s-a construit cladirea Radioului, pe care o stiti acum. Pe vremea aceea, in Temisana, erau case de inchiriat, unele cu... vaduve cu tot!
- Stiu ca sunteti o fire "rebela"; cum v-ati impacat cu regimul comunist?
- Eu nu am fost membru de partid, faceam chiar glume pe seama lor, spunand ca eu voi face economie regimului daca plec intr-un turneu peste hotare, ca-mi trebuie numai bilet dus, fara intors. Si cum romanii sunt "turnatori" de meserie, s-a aflat la Securitate. Ca pedeapsa, nu am fost lasat sa dirijez in strainatate mai bine de sapte ani. Dar prima iesire a fost la Bruxelles. Stiti cine a garantat pentru mine ca ma voi intoarce? Un evreu, Ovidiu Varga.
- Dvs. sunteti evreu?
- Sunt roman. Vreau numai sa spun ca romanii au fost cei care m-au reclamat la Securitate. Stiti dvs. cate am vorbit eu cu Iosif Sava, de exemplu?! Cel putin 50 de ani de puscarie as fi facut daca s-ar fi aflat ceva. Sava nu a suflat o vorba... Si Sava a fost evreu... Alt aspect: eu am fost in 1936 la Berlin, la Olimpiada, ca pianist al corului A.C.T. (Asociatia Crestina a Tinerilor), unde i-am cantat lui Hitler. Pentru acest lucru am fost chemat de o instanta comunista. Nu numai eu, ci si Constantin Bobescu, Theodor Rogalski si Alfred Alessandrescu. Tin minte cum am fost chemati la ordin, aliniati si luati laintrebari... Fiecare avea, in opinia lor, cate un pacat capital, pentru care trebuia sa dea socoteala. Constantin Bobescu a fost invinuit ca a scris imnul Basarabiei cand am luat Basarabia inapoi de la rusi. Rogalski a fost acuzat ca a facut imnul maresalului Antonescu, iar Alfred Alessandrescu, frantuzit pana in varful unghiilor, a fost acuzat de cosmopolitism. Eu am fost interogat, pentru ca in 1936 fusesem la Berlin, la acea olimpiada de care v-am spus. Le-am spus comunistilor ca eu am salvat un evreu de la moarte, pe Isidor Koganov, al doilea concert-maestru al Orchestrei Radio. Cand au venit legionarii in Radio, aveau un singur scop: sa-i impuste pe toti evreii. Eu l-am ascuns pe Isidor in dulap. La scurta vreme dupa scena asta, el a fugit in Urss. Asa am scapat...
- Care a fost cea mai nefasta perioada din viata dvs.?
- Nu numai pentru mine, ci pentru toti... Imediat dupa razboi, au fost zile cand mancam numai un soi de mamaliga (dintr-o faina care nu cred ca era de porumb) cu prune uscate. Cea mai mare foamete a fost in Moldova. Pana in "49 eu faceam naveta la Iasi, fiind profesor de fagot la Conservator si asistent al lui Antonin Ciolan, la clasa de dirijat. Sa stiti ca dupa razboi razbunarile noilor "eliberatori" au fost crunte...
- Maestre, eu cred ca ati scapat de unele furii revansarde pentru ca va vedeati, pur si simplu, de treaba...
- Eu intotdeauna mi-am respectat profesia. Niciodata nu mi-am batut joc de muzica. Intr-adevar, de-asta am rezistat mai bine de o jumatate de veac... Si mai este important pentru un dirijor sa stie ca, intr-o lucrare concertanta, de exemplu, daca totul iese bine, este considerat a fi meritul solistului, iar daca iese prost, este vina orchestrei si a conducatorului ei. De-asta eu ma straduiesc totdeauna sa inteleg foarte bine intentiile solistului. Si am cantat cu aproape toti marii muzicieni ai secolului: Mstislav Rostropovici, Henryk Szeryng, Dmitri Baskirov, Oleg Kogan, Enrico Mainardi etc. Si vreau sa va spun ca am mana buna: cu cine am cantat, a reusit sa fuga din tarile fost comuniste: si Rostropovici, si Szeryng, si Baskirov si Silvia Marcovici!!!
Sunt un bun cititor de partitura la prima vedere si de-asta am dirijat tot felul de muzica, romaneasca si universala. Am mii de minute de muzica inregistrate in fonoteca Radioului. Daca as fi realizat asa ceva in strainatate, as fi putut schimba masinile precum camasile, dar aici nu am nici o bicicleta!... Si nu am nici macar o garsoniera a mea, comunistii nu au vrut sa-mi dea casa, dar nici eu nu am vrut sa ma rog de ei. Asa ca acum, la 89 de ani, platesc chirie pentru o garsoniera amarata de 3,5 pe 4 metri (!). Si am o pensie de fost maturator de strada, adica 1.600.000 lei. Am iesit la pensie acum aproape 20 de ani cu 5000 de lei, deci onorabil, iar acum... V-am spus, ca un fost maturator de strada!... Noroc ca mai dirijez pe ici, pe colo, cand ma mai invita. Si nu uitati, am 89 de ani impliniti! Acum, in era comunicatiilor si a sunetului digital, publicul este mai pretentios, majoritatea oamenilor au casetofoane si Cd-uri, se pot face comparatii, oamenii nu se mai multumesc cu orice. Totul se schimba, si modul de abordare a muzicii s-a modificat. Nu se mai dirijeaza ca acum 40-50 de ani, cand se mai treceau cu vederea anumite pasaje care nu ieseau impecabil. Muzica trebuie facuta foarte bine si din punct de vedere tehnic. Nici la vioara nu se mai canta ca acum 40 de ani!
- E uimitor sa auzi o personalitate de varsta dvs. receptiva la nou. Daca tot vorbim despre comparatii: dvs. de ce nu ati ramas in strainatate?
- Sa stiti ca am avut oferte de contracte pe termen lung in Germania inca de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Dar mi-a fost frica sa raman afara din cauza parintilor - comunistii s-ar fi razbunat pe ei!
- Regretati ceva?
- Da! Imi pare rau ca tinerii foarte talentati pleaca in strainatate pentru totdeauna. Ii inteleg perfect, dar asta nu inseamna ca nu regret plecarea lor. E normal sa caute un trai decent, sa-si doreasca sa fie respectati pe masura valorii lor. Stiti ca sunt muzicieni romani pana si in Venezuela?! Cand am dirijat la Marracaibo am intalnit doi instrumentisti in orchestra de acolo. Romanii sunt un popor foarte talentat, de care insa istoria si-a cam batut joc si isi bate in continuare. Claudiu Ionescu