Convorbiri cu un Mare Maestru
Petre Achitenie"Ciucurencule, baiatul asta o sa faca treaba"</b><b>Meseria de ziarist isi are sansele si binecuvantarile ei, nu putine. Printre ele si aceasta: sa cunosti locuri exceptionale si oameni rari. De maestrul Petre Achitenie, cel mai mare pictor de biserici al Romaniei si probabil al lumii, m-am apropiat in trepte, oarecum initiatic. Il precedau faima si palmaresul sau impresionant, de artist complex: peste 50 de biserici pictate in toata tara si-n Basarabia, de sase ori consecutiv, intre anii 1991-1996, declarat fie de britanici, fie de americani "Omul international al anului", nenumarate alte distinctii romanesti si internationale, acordate intai de toate pictorului de biserici, dar si daruitului pictor de sevalet Petre Achitenie. De-abia la sfarsitul ultimei dintre cele cateva convorbiri esentiale ale noastre (si se innoptase de-a binelea), Petre Achitenie, biruindu-si proverbiala sa modestie, a scos o hartie si mi-a aratat-o: va fi primul roman invitat vreodata la Washington, la cel de-al Xxvii-lea Congres International de Arte si Comunicatii Milenium ("International Millennium Congress on Arts and Communications"), intre 2 si 7 iulie anul acesta, impreuna cu fiul sau, Ion Achitenie. In program, si o invitatie, mai mult ca probabila, la Casa Alba!
Personal, am avut norocul sa-l cunosc pe maestru vizitandu-i expozitia din luna ianuarie a anului acesta de la Cercul Militar. O expozitie dedicata lui Eminescu. Acel Eminescu pentru care maestrul are un cult plin de piosenie si de sfiala. In ciuda personalitatii si a fapturii sale gigantice (un barbos urias, modest si bonom), Maestrul Achitenie este un roman frumos si curat, nascut intr-un nord de Moldova, la Havarna, in judetul Botosani, acum 71 de ani, sub zodia Gemenilor. Invatacel printre calugarii de la Neamt</b> - Maestre, mai intai inceputul: cum ati ajuns sa fiti pictor, si pictor de biserici, mai ales?
- Tata, care m-a parasit la patru ani, saracutul, a lasat cu limba de moarte ca mama sa ma dea la scoala si sa ma faca ofiter. Toate rudele mele erau ofiteri. Cand eram mic si ma intreba careva ce vreau sa fiu, raspundeam: "Ofiter!". Ma impresionau uniformele cavaleristilor care veneau la noi in sat. Din familia mea, toti au invatat carte. Bunicul a fost primul invatator din sat. Il chema mos Ionica Cernat. Ramasa vaduva, mama intampina insa mari greutati cu scoala mea. S-a recasatorit in alt sat, Vorniceni,cu un om care avea si el opt copii. Pana la urma, n-a avut de ales si, dupa terminarea claselor primare, m-a trimis la Manastirea Neamtului. Asta pana au venit rusii a doua oara, in "44.
- V-a impresionat, la varsta aceea, misterul vietii manastiresti?
- Ceea ce m-a impresionat inainte de toate era severitatea vietii de-acolo. La 12 noaptea mergeam cu totii in paraclis si ne rugam, posturile erau urmarite si respectate nesmintit, serile, dupa scoala, erau totdeauna umplute de rugaciuni. Cu atata invatatura despre eternitate, am invatat sa nu-mi mai fie frica de moarte, care pe mine, la varsta aceea, a copilariei, ma dezarma. Manastirea a avut un mare rol asupra culturii mele. Acolo am auzit de Grigorescu, de Agapia, de Sadoveanu... Seara, afara de rugaciuni, se spuneau povesti din Creanga, recitam din Eminescu ("Scrisoarea Iii", de unde-am ramas si cu o oarecare idee de patriotism).
Foarte mult imi placea atunci cand ne trimeteau pe fiecare "baiet" sa aducem lemne din padure cu sania trasa de boi. Se lasa cu peripetii, intalneam mistreti, caprioare, cerbi. Manastirile aveau foarte multe vii. Ne placea mult la cules de vie, la cosit. Astea mi-au ramas in minte. Era extraordinar. Dar tot la Neamt am cunoscut si urgia razboiului. Nu departe de manastire, rusii au stat aproape o vara, ultima vara a libertatii noastre. Au stat in satul Boroaia si-n Humulestiul lui Creanga. Artileria grea romaneasca era chiar in curtea manastirii. Am vazut armata noastra... Toti trupe de elita - vanatori de munte. Plecau dimineata la lupta, insufletiti de "Pe-al nostru steag e scris unire", iar seara, aceiasi pe care-i cunoscusem, erau adusi morti, morti in uniformele lor cele noi, si cu mainile lor mari si frumoase, taranesti - insangerate... si tot la Manastirea Neamtului l-am zarit pe maresalul Antonescu, si eu am fost acela care a tras clopotele la aparitia lui. Din cauza frontului insa, la Neamt nu s-a mai putut trai: nu mai era de mancare si totul se prefacuse in ruina. Ne-au dat patru kilograme de zahar, doua kilograme de faina si doua perechi de opinci din guma. De atunci, tot timpul eu salt cand merg. Intr-o seara, a venit intendentul de la Patriarhie sa ia cupeul patriarhului Nicodim. Pe trei dintre noi ne-a luat in cupeul acela. Am trecut prin plin front cu trasura ciuruita de schije, dar noi am scapat, stand trantiti pe burta. Chinul si exodul sub foc au continuat. Ne-am retras la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti. De aici, m-au trimis mai departe, langa Ploiesti, la Manastirea Ghighiu. Si aici nimerisem iar pe linia frontului, intre lupte grele! Cand ne-am intors cu nemtii (pe langa care alergam 10 kilometri pe zi), din lacasul nostru de la Ghighiu nu mai era nimic: fusese ras, bombardat! M-am intors iar, doar cu ce era pe mine, la Caldarusani... Ei bine, aici, intr-o buna zi, a venit cineva sa ne spuna ca e nevoie de un baiat mai linistit si mai harnic sa mearga la Bucuresti, bibliotecar la Manastirea Antim. M-au ales pe mine... <b>Anii de ucenicie</b> - Banuiesc ca acesta a fost punctul hotarator al vietii dvs...
- Asa-i! La Antim, veneau foarte multi oameni de cultura. Din acea perioada il cunosc si pe parintele Sofian Baghiu, care era de pe atunci calugar acolo. Exista si-un atelier de pictura de icoane. De fapt, eu imi doream sa cant, dar nu aveam voce chiar deloc!... Si-atunci, profesorul de muzica mi-a spus: "Ma, esti un baiat bun, da" mai bine fa altceva, de exemplu, sa desenezi". Si-am inceput sa desenez dintr-o data foarte bine. Dupa razboi, colegii mei s-au intors cu totii la Neamt. Eu unul am hotarat sa raman la Bucuresti, sa ma inscriu la Scoala de Pictura Bisericeasca, unde i-am avut ca profesori pe I.D. Stefanescu, Ghita Popescu si pe Camil Ressu. Luand legatura cu tinerii artisti, mergand la muzee, m-am indragostit tare de pictura, si astfel m-am dus si la Scoala de Pictura Libera "Guguianu", unde erau profesori Ressu, Maxy, Medrea si Ciucurencu. Cand am intrat prima oara in clasa lui Ressu, am vazut, tot pentru prima oara, un model, pe modelul Tinca. Era goala. M-am inrosit brusc la fata si-am iesit afara... A venit dupa mine Camilian Demetrescu sa-mi spuna ca asa-i in pictura, ca aici e ca la medicina. M-am intors si am inceput sa desenez. Pe urma, Ressu ma incuraja tot timpul si imi punea mereu nota 10. Intr-o zi, a venit si Ciucurencu care se intorsese de la Paris. Cand a intrat in clasa a remarcat imediat un nud care i-a placut foarte mult. Era al meu. Atunci Ressu, care era foarte zgarcit in aprecieri, m-a batut pe spate si-a spus: "Ciucurencule, baiatul asta o sa faca treaba!". Ziua aceea a fost pentru mine hotaratoare. Am fost atat de emotionat, incat era cat pe ce sa ma calce un tramvai! Dar in gandul meu imi ziceam: "Daca acesti mari maestri au spus despre mine ce au spus, atunci nu ma mai las niciodata de arta!". Nu mult dupa aceea, in 1947, am absolvit si Scoala de Pictura Bisericeasca si mi-am luat si diploma la Academia Libera "Guguianu". In 1947-1948 s-a facut reforma invatamantului. A trebuit sa dam examen la Academia de Arte Frumoase de Stat din Bucuresti. La rezultate, eu nu ma vedeam pe liste si m-am speriat! Dar separat era o lista cu numai trei admisi: direct in anul Ii. Pe aceea eram si eu.
- Cum au fost anii dvs. de studentie? - Eu, vara pictam biserici ca sa-mi castig existenta. Pe atunci, era un lucru deja complet interzis si, deci, periculos. In 1949, a urmat o sedinta, cea mai inspaimantatoare din viata mea: a fost sedinta aceea de la Ateneul Roman, cu toate Institutele de Arta din tara. In prezidiu erau Marcel Breslasu si destui altii pe care nu are rost sa-i mai numesc aici. Totul s-a petrecut ca-ntr-un vis - si urat si hilar: cineva de la masa rosie lua cuvantul, ne vorbea de dusmanii de clasa, de cei ai Uniunii Sovietice, de pericolele mistico-religioase; vorbea asa, in general, dar cand dadea din mana inspre sala atunci nenorocitul catre care arata ca din intamplare era ridicat pe loc de "civilii" pregatiti - ridicat si la duba cu el, pregatita si ea! Eu taceam malc, taceam terorizat de gandul ca tocmai pictam - vai ce "act dusmanos"! - o biserica, o pictam la Podoleni, langa Piatra-Neamt. Taceam balacindu-ma in teroare, asteptand in fiece moment gestul, fluturarea din mana fatala, fluturarea aia exemplificatoare - spre mine!... insa, spre norocul meu, nimeni nu m-a tradat. Intre timp, am primit bursa categoria I, casa si masa, asa ca pana la urma am renuntat la drumul calugariei, alegand calea mea, de pictor mirean. <b>Pictorul de biserici</b> - Studiul picturii cu mari maestri nu v-a indepartat, totusi, de anii de ucenicie petrecuti intre zidurile Manastirii Neamt. Dovada: v-ati apucat sa pictati biserici. Cate biserici ati pictat, maestre, si unde?
- Am pictat 52 de biserici in toate provinciile noastre romanesti, inclusiv in Basarabia. Vezi, daca ma multumeam sa raman numai cu autorizatia din "47, poate as fi fost un simplu zugrav de biserici, poate ma casatoream si poate ca as fi avut multi copii. Poate-as fi fost bogat, dar sigur ramaneam sarac in studii si cultura. Drumul meu a fost marcat de vointa si de noroc, de-un destin trait alaturi de neamul meu cel mereu framantat si de sfatul mamei mele ca sa fiu harnic, ascultator, sa nu fac politica si sa nu ma casatoresc cu o straina. Si mai spunea mama: "drepturile noastre sunt aici!".
- Care va sunt cele mai dragi biserici din cate-ati pictat?
- Cred ca ultimele trei, toate catedrale: una de la Botosani, "Uspenia", unde a fost botezat Eminescu; cea de la Constanta, Catedrala Navigatorilor, nou construita; si aceea din Basarabia, din orasul Drochia, in judetul Soroca, noua si ea.
- Cand pictati o biserica, tineti cont si de zona geografica in care e ridicata?
- Desigur! De exemplu, "Uspenia" e din Moldova de nord: culorile ei le-am facut mai calde, mai tari si mai dramatice. Cea de lamare, Catedrala Navigatorilor, este in spirit mai mediteranean, niste fresce mai in arabescuri. Pe cand Catedrala "Drochia" din Basarabia, am voit s-o pictez cu mult mai dramatic, caci am simtit cu inima fratilor nostri de peste Prut, care au avut interdictii religioase mult mai aspre ca ale noastre.
- Maestre, sunteti celebru prin aceea ca lucrati mereu singur o catedrala, oricat de mare ar fi ea. Numai dvs. aveti curajul acesta.
- De fapt, totdeauna imi iau cate doua-trei ajutoare, pentru ca la o biserica sunt atatea operatiuni de facut (poleieli, liniaturi, ornamente). Dar scrisul trebuie sa fie al meu, scrisul care da un anume stil, ce-mi apartine, in trairea acestui contact cu zidul. Sigur, eu nu lucrez cu sabloane sau cu "pauze", ci desenez si pictez direct pe zid, transformandu-ma intr-un mic Dumnezeu dintr-un Spatiu sacru. Pentru asta trebuie sa te daruiesti total. Mai ales ca fresca (eu lucrez numai fresca!) se lucreaza pe ud si nu suporta intreruperi. Si-atunci, ca sa te poti pune in starea de a face, trebuie mai intai sa termini cu toate ispitele lumesti, ispite ce ne pasc la orice pas.
Nevasta si meseria - daca le lasi, te lasa!
- Pana nu de mult, lucrati pe santierele bisericesti impreuna cu sotia dvs., Alma, si cu Ionut Achitenie, fiul care v-a urmat si in cariera universitara, fiind acum profesor la catedra de Arta murala a Academiei din Bucuresti. Cum ati impacat viata de familie cu schela bisericeasca?
- Foarte firesc. Mai intai ca, neavand cu cine sa lasam copilul, a trebuit sa il iaucu mine de mic cu nevasta cu tot, stiti cum e: familia trebuie sa fie impreuna. Si mai tineti minte intelepciunea asta simpla: daca nu te ocupi de meserie, te lasa; nu te ocupi de nevasta, te lasa - asa ca neglijeaza-le, si-or sa te lase si una, si alta! Eu am avut un mare noroc de o nevasta care m-a ocrotit si m-a inteles in foarte dificila noastra meserie. M-a inteles, renuntand la foarte multe pentru a fi alaturi de mine si de copilul nostru, renuntand si lucrand alaturi de mine. Iar azi, traiesc cu satisfactia ca baiatul nostru, Ionut, care acum ma urmeaza, a invatat de mic tainele acestei pasiuni extrem de dure, aceste taine care nu pot fi dobandite decat prin truda incrancenata si tacuta! <b>Valentin Iacob