Diaspora in direct

Redactia
Vera Lungu"Exilul e o stare de toamna". - La fel de talentata pe cat de frumoasa, Vera Lungu a lasat o dara de aur in viata literara din anii 60. Fascinatia personalitatii ei cu totul deosebite nu s-a pierdut nici dupa plecarea in Franta, unde lucreaza la celebra revista "Vogue". Reintalnirea cu ea e...

Vera Lungu"Exilul e o stare de toamna"
- La fel de talentata pe cat de frumoasa, Vera Lungu a lasat o dara de aur in viata literara din anii 60. Fascinatia personalitatii ei cu totul deosebite nu s-a pierdut nici dupa plecarea in Franta, unde lucreaza la celebra revista "Vogue". Reintalnirea cu ea este o veritabila infuzie de vitalitate, un elixir care face sa-nvie chiar si pagina de ziar -

Intalnirea cu d-na Vera Lungu e o sarbatoare. Cu ea, totul pare sincer, intens si spontan. De regula, evita sa vorbeasca despre sine, despre cartile de poezie publicate in Anglia, despre tablourile expuse la Paris. Discutia cu ea incepe si se termina cu Romania, cu prietenii scriitori de la Bucuresti. In sufrageria cocheta, plina cu desene si scoarte romanesti, Vera Lungu deapana amintiri atat de puternice, ca par trairi aievea. Trecutul ei e un nostalgic prezent continuu. - D-na Vera Lungu, in urma cu aproape 30 de ani, ati decis sa ramaneti in Occident. La acea vreme, erati o poetesa in plina afirmare, tanara si plina de talent. Banuiesc ca nu a fost o decizie usoara sa nu mai locuiti in limba romana. Altfel spus, cum e sa traiesti in exil? Ce ati pierdut, ce ati castigat rupand legatura cu tara?
- Cand pleci dintr-un loc, pierzi totul. Nu e usor. Ca vrei sa recunosti sau nu, suferi. Exilul e o stare de toamna. E ca moartea. Brusc, descoperi ca nu mai esti niciunde. Nu intamplator, in tara se vorbeste despre tine la timpul trecut: "Vera? Era o fata nemaipomenita. Ce bine scria!". Exilul e o trauma cumplita. Mult timp, la Paris noptile mi-au fost bantuite de acelasi vis. Se facea ca ajunsesem din nou in Romania, dar la aeroport un granicer ma oprea sa ma intorc in Franta. Tulburata de insistenta acestei imagini, i-ampovestit visul unui prieten polonez. Uluit peste masura, mi-a zis: "Dumnezeule, si tu visezi la fel!". Exilatii seamana intre ei. Exilul e lacom - iti rapeste totul si nu-ti da nimic in schimb. Nu intamplator Vintila Horia a scris "Dumnezeu s-a nascut in exil" - o carte superba. Sunt geloasa ca n-am scris-o eu, asa cum sunt geloasa pe scrisorile lui Balcescu, scrise in Italia. E un dor cumplit de intoarcere, un dor care nu m-a parasit niciodata.
- Totusi, exilul are si niste avantaje.
- Singurul avantaj este libertatea. E un sentiment pe care il inveti si il platesti cu un pret greu. Exilul e foarte complicat. Am expus tablouri la Paris, am publicat la Londra un volum de poezie, muncesc mult, am prieteni, traiesc in limba franceza ca in tara mea dar, in acelasi timp, imi dau seama ca exilul mi-a rapit un lucru extrem de important: spontaneitatea. O anume crispare ma face sa ma simt straina si la Paris, si in Romania. Acasa nu sunt decat aici, cu cainele meu, Dochia, cu micile mele tabieturi. Ma simt o buna romanca, o buna sarboaica (mostenirea genetica a mamei mele), o buna frantuzoaica, dar nationalitatea mea continua sa fie imprecisa. Nationalitatea mea e sa fiu etrangUre. Straina, adica. E foarte complicat. Constat ca intreaga mea existenta tine de miracol: ca sunt vie, ca pictez, ca citesc, ca ma intalnesc cu romanii din tara. Ma bucur cat pot de avantajul libertatii si calatoresc, asumandu-mi acest statut improvizat de cetatean al lumii. In ultimul an, am plecat de 5 ori: in America Latina, in Cuba, in Turcia. Pentru mine, lumea e facuta din bucatele. Patria mea e facuta din afinitati. Ma simt acasa doar cu oamenii cu care amcomunicat sufleteste.
- Pana acum nu ati pomenit nimic de momentul in care ati decis sa ramaneti in Occident. Mai tineti minte ziua plecarii? De fapt, cum ati ajuns la Paris?
- E o poveste lunga si plina de intamplari minunate. In 71, am primit o invitatie la un congres de poezie in Irlanda, la Belfast. Prietenii mei din tara ma invidiau cu veselie si poetul Theodor Paca a incropit pe loc o superba epigrama, din care nu mai retin decat doua versuri: "Cu trambite si fast/ Pleaca Vera la Belfast". Nu stiu cand si cum m-am decis sa raman. A fost ceva parca mai presus de vointa mea. In orice caz, hotaratoare a fost o mica bursa propusa de cineva. Am ramas o vreme la Londra, apoi am ajuns la Berlin, unde l-am intalnit - printre altii - pe Gunther Grass, care s-a purtat formidabil cu mine. Mi-a gatit scoici, mi-a dedicat carti, mi-a povestit o multime de lucruri. Apoi, mi-am oferit o vacanta la Paris, unde am inchiriat o garsoniera langa Luvru, pe o strada cu un nume superb: strada Arborilor seculari. Intamplarea a facut ca in acelasi imobil sa se elibereze o garsoniera, si prietena mea, Ana Novac, a venit cu ideea sa raman acolo. Un timp m-a ajutat, platindu-mi chiria si, chiar daca sotul ei ii reprosa darnicia, spunandu-i ca prima lor obligatie e sa ajute Israelul, Ana ii raspundea fara drept de replica: "Israelul meu este Vera Lungu". La Paris, prin urmare, am inceput sa-mi caut de lucru. Nu a fost usor, dar eu nu am nici un fason cu munca. Pana sa ma pun financiar pe picioare, am facut de toate: vanzatoare, bona, bucatareasa. De fapt, voiam sa-mi gasesc un loc al meu sa traiesc si nu-l gaseam. Cu o intensitate teribila am trait toate experientele si am cunoscut o multime de oameni - de la hippy pana la lorzi. Am inceput apoi sa vand tablouri, sa patrund in lumea modei. Tenace si fara ganduri de preamarire. In Franta nu se fac cariere. Pentru asta trebuie sa-l ai pe presedintele Frantei in spate sau sprijinul Partidului Comunist Francez. Nu era cazul, asa ca nu mi-a ramas decat sa lupt singura. Daca ai rabdare si ai vocatia luptei solitare, recunoasterea vine bland, ca o dubla rasplata.
- Acum lucrati la o cunoscuta revista de moda. Cum ati ajuns la "Vogue"? Ce intamplare v-a ajutat sa intrati in aceasta lume pe cat de fascinanta, pe atat de exclusivista?
- S-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample. Brusc, mi-am dat seama ca stiu sa desenez si, dornica sa invat, am urmat o renumita scoala de design din Londra. Seara munceam in restaurante si ziua invatam. De altfel, eram atrasa de lumea modei si inca de la 12 ani rasfoiam asemenea reviste, aveam idei, incercam sa le pun in practica. In Franta, rebela cum sunt si nu tocmai bogata, am fost obligata sa-mi fac singura sandalele, sa adaptez costumatiei ia romaneasca si alte detalii ale portului popular. Sincer vorbind, am un deosebit simt al modei si acest lucru a fost imediat remarcat la revista unde, din intamplare, lucra o romanca ce mi-a facilitat angajarea pe un post modest - la arhiva foto. E un subiect despre care as vorbi cu multa placere daca nu as fi asaltata de scrisori sosite din tara - copile care se viseaza manechine si isi inchipuie ca eu pot sa le deschid usile consacrarii mondiale. Adevarul este ca, atat cat pot, ajut pe tinerii modelisti romani, le ofer invitatii la defileurile de moda, le apreciez lucrarile. Unii dintre ei sunt extrem de talentati, iar Janine mi se pare ca a atins deja o cota europeana. Odata, m-am imbracat cu o rochie daruita de ea si, a doua zi, colegele de la revista m-au si intrebat: "Ca, cest fait de qui?". Adica, de la ce casa pariziana am cumparat-o. Au ramas surprinsi sa afle ca in discutie e vorba de o romanca.
- Ajunsi in Franta, unii romani vor sa grabeasca adaptarea, drept pentru care evita sa vorbeasca romaneste, rup legaturile cu tara, cu fostii prieteni. Dvs. cum ati procedat? Ce ati mai pastrat din Romania?
- Fara pic de complexe, am pastrat totul: amintirile, prietenii, stergarele si oalele romanesti cu care mi-am ornat bucataria. Am pastrat pasiunea mea nedezmintita fata de Bucuresti, de strazile si parcurile lui superbe, dar mai ales am pastrat limba romana - refugiul meu de suflet. Nu o sa ma credeti, dar cand citeam Dex-ul, aveam emotii de placere. Abia in exil ti se descopera bogatia si frumusetea limbii materne. Invatand engleza, de pilda, am inceput sa ma reindragostesc de limba romana si deveneam intratabilaatunci cand, la Londra, unii prieteni imi spuneau ca limba romana e de origine slava. In asemenea momente, imi pierdeam orice bruma de umor.
- Vorbeati de Bucuresti si de frumoasa amintire pe care i-o purtati. Nu ati fost dezamagita sa revedeti orasul, asa cum arata el dupa aproape 30 de ani? Mizeria, gropile, cainii vagabonzi nu v-au ranit privirea?
- Ador Bucurestiul asa cum este el. Frumusetea nu apartine locului. O ai in suflet sau nu. In Bucuresti, sunt colturi superbe: Cismigiul, drumul spre Herastrau, Calea Victoriei, care imi amintesc de acele toamne bruste, cu frunze care innebuneau prin aer purtate de vant. Cand am ajuns in Bucuresti, am petrecut o noapte intreaga plimbandu-ma pe strazi, pana spre dimineata. Nu ma mai saturam privind. Totul mi se parea extraordinar, inclusiv magazinele de pe Victoriei, unde am pierdut o gramada de timp privind stofele si obiectele de imbracaminte. In Romania, ador sa ma plimb pe strazi, asa prafoase cum sunt, si sa cumpar lucruri din magazinele de stat. La Ploiesti, am cumparat un taior fabulos pentru care m-au invidiat aproape toate frantuzoaicele. De cate ori revin in Romania, ma intreb de ce lucrurile merg atat de prost, de ce oamenii se simt nefericiti si se lamenteaza toata ziua? Cine poarta vina? Timpurile au fost dure? Si pentru altii au fost. Prea ne plangem de mila. Ajunge. E timpul sa reinvatam optimismul. Cand e bine, de ce sa nu recunoastem? Romania e bogata si oamenii se simt saraci, vor sa plece, cred ca in alta parte e mai bine. Cat de mult se inseala! Nicaieri nu e mai bine ca acasa. In coltul strazii unde locuiesc, am intalnit un osean care cersea, vanzand ziare. Afland ca sunt si eu din Romania, nu mai scapam de el. Voia sa-mi zugraveasca apartamentul gratis, sa orneze peretii cu stergare din Maramures, sa refaca Romania la mine in casa. L-am refuzat cu asprime, dar in sinea mea i-am dat dreptate. Dorul de tara nu poate fi stins cu nimic.Sorin Preda