Ada Navrot
"Visez la... Cehov si la un copil, dar sa nu ma spuneti la nimeni"
Pe sub teii din Copou
Numele ei apare tot mai des pe afisele unor spectacole alaturi de mari vedete. Tanara actrita e o prezenta apreciata, care impune prin fizic si modernitatea jocului, prin larga deschidere catre experiente teatrale interesante si printr-un umor exploziv. E considerata o actrita de forta. "Dar o actrita de forta se defineste in timp. La inceput, fizicul iti determina genul. Cum eu nu eram o ingenua, a trebuit sa <<ma lucrez>>." Profesoara ei, Sanda Manu, a indreptat-o spre comedie. Si primul ei succes a fost Arghirita din "Hatmanul Baltag", rol care i-a adus primii lauri la Festivalul Usilor Deschise din 94 si Premiul de Debut la Festivalul National de Comedie. La Iasi, unde a copilarit in splendidul cartier al artistilor, Copou, era "printesa tatei". Tatal, inginer constructor, a realizat printre alte lucrari importante si refacerea, dupa cutremur, a Teatrului National iesean. Mama, actrita Liana Margineanu, vioara intai a scenei de acolo, isirasfata fiica, dar cu masura, acordandu-i ei si fratelui ei mai mare multa incredere, libertate de miscare si de actiune. Ada a crescut in teatru si pentru teatru si, cand s-a mutat cu familia in Bucuresti, stia ca trebuie sa se pregateasca temeinic ca sa-si infrunte profesia cu seriozitate, nu cu rasfat. La 16 ani spala podelele la "Podul", isi cosea singura rochiile de scena ca sa invete de toate pentru viitoarea cariera. Si intr-adevar, a invatat. Teatrul-scoala din Calea Plevnei, intitulat "Podul" a fost o pepiniera pentru multe talente ale scenei romanesti (aici si-au facut ucenicia Claudiu Bleont, Mircea Rusu si altii, sub indrumarea excelentului regizor-profesor Catalin Naum).
- Acasa studiasem cativa ani pianul si baletul, faceam mult sport, avusesem o copilarie fericita, cu multa libertate si independenta. Copii crescuti cu cheita la gat, dar in spirit de raspundere pentru timpul si optiunile noastre. Parintii nu ne dadeau sfaturi, in schimb, discutau foarte mult cu noi si asta ne-a grabit maturizarea. Dovada: fiecare din noi si-a urmat de la inceput chemarea - eu am ales teatrul, fratele meu s-a lansat in afaceri, e un foarte bun economist-manager.
- Capitala nu v-a dezamagit?
- Nu ne facusem prea mari iluzii, iar la Bucuresti, prin anii 80, nu erau inca haosul, murdaria si mizeria de acum. Mai ales dupa ce ma intorc de la cate un stagiu teatral din strainatate - am lucrat cateva luni in Germania, in Franta si in Anglia - duc o lupta teribila ca sa reusesc sa ma reacomodez cu ritmul aiurit de aici. Sa nu ma risipesc in tot felul de fleacuri. Inchid televizorul ca sa-mi pot continua lectura, ori sa-mi croiesc singura rochiile pentru petrecerile cu prietenii. Dar nimic nu se compara cu petrecerile pe care le dadeau parintii mei la Iasi, in copilaria si adolescenta noastra. Ma straduiesc sa fac in continuare sport - gimnastica, inot. Impreuna cu sotul meu, actorul Daniel Popescu, iesim dupa spectacol noaptea in Herastrau si alergam pe patine cu rotile. Ziua, daca ne-ar vedea bucurestenii alergand asa pe strazi, s-ar uita chioras la noi, ca la niste copii intarziati, dar in strainatate totul pare firesc.Nasul Gogol
- Sotul tau e bucurestean?
- El e constantean, dar si-a facut facultatea in Bucuresti. Ne stiam din facultate, dar abia cand am devenit parteneri in spectacolul "Casatoria" de Gogol ne-am apropiat. In concediu, am plecat la mare si asa s-a legat totul.
- Gogol v-a fost nasul, marea - nasa. Acum sunteti actori in acelasi teatru, la "Nottara", si jucati impreuna in "Scenariul" in rolurile principale. Ce va mai puteti dori?
- Deocamdata sa fim reangajati la "Nottara", de unde fostul director ne-a concediat. Apoi, sa jucam in continuare un spectacol - care ne e foarte drag si a fost foarte bine primit de curand la Festivalul de la Sibiu - "O zi de vara", realizat la Compania particulara Off unde suntem si noi fondatori, alaturi de Alice Barb, George Ivascu si altii.
- Sunteti foarte buni in spectacol, foarte frumosi si potriviti in rolul acelor "izbutiti" cum le-a spus autorul piesei, Mrozek, acelor realizati ai vietii care din plictiseala incearca la un moment dat sa se sinucida. Sunteti voi realizati, dar de plictisit sper ca n-ati avut vreme...
- Nu ne consideram "izbutiti", desi s-ar parea ca norocul ne surade. Doar dupa un an si jumatate de casatorie avem o casa frumoasa, o masina moderna si o boxerita, Nera, pe care o adoram. Parintii ne ajuta substantial, pentru ca altfel, cu lefurile noastre...Cu "Trilogia..." prin lume
- Vorbeste-mi de inceputurile carierei tale.
- Aveam 17 ani, voiam sa dau examen la Teatru, dar era foarte mare concurenta. Am intrat sa ma pregatesc cu d-nul Naum la "Podul", unde am vrut sa fac de toate ca sa simt si eu raspunderea "scandurii" cum se zice in teatru. Si a venit Revolutia care ne-a oferit sanse nebanuite. Andrei Serban a ales cativa tineri pentru "Trilogia antica"- cu totii eram extrem de entuziasmati de tot ce ni se intampla. A fost o experienta uluitoare, capitala pentru multi. Noi faceam parte din Cor - rol colectiv extrem de important in teatrul antic. Insoteam de-a lungul a patru ore de spectacol toate personajele de prim plan. Repetam cate 10-12 ore zilnic, exercitii de miscare, dans, cant, vorbirea intr-un limbaj inventat, ceva intre greaca vechesi latina. Toate mi-au folosit enorm la celelalte experiente ale mele realizate in cateva tari din Europa, unde asemenea mijloace sunt obligatorii pentru statutul actorului contemporan. La 17 ani am inceput sa deschid ochii sa vad lumea, timp de trei ani si jumatate am dat o suta de reprezentatii cu "Trilogia...". Au fost succese extraordinare, ce te pot marca pe viata. Am inceput cu Parisul in 91: zece zile de vis. Intram gratis la toate muzeele, bateam orasul cu piciorul la toate orele din zi si din noapte. Lumea ne primea cu incantare, puteam in sfarsit comunica liber, scapasem de dictatura. Eu sunt o fire vorbareata, imi fac repede cunostinte si prieteni, cu unii corespondez si astazi."Ada nu stie sa spuna nu"
Asa am reusit sa fiu invitata pentru niste concursuri in Germania, in Anglia si la Luxemburg. In 94 am avut un stagiu de cateva luni in Marea Britanie, la Nottingham Trent University; in anul urmator am fost invitata la Paris, sa turnez un scurt metraj, care ulterior a fost premiat in Franta, la Festivalul Filmelor Vesele si apoi la Valenciennes. Se numea: "Ada nu stie sa spuna nu". Cum sa fi zis eu nu unui rol principal si interesant, care mi-a oferit ocazia sa vad cat de profesionist se lucreaza in alte parti, chiar si la un scurt metraj? Abia terminasem facultatea si, in 96, am inceput sa lucrez pentru Teatrul Levant, un spectacol foarte interesant de teatru-coregrafie, "Doamna Bovary sunt ceilalti", cu un regizor austriac.
- La noi, spectacolul n-a prea avut ecou favorabil, a aparut mai mult ca o experienta si nu ca o realizare pentru public.
- Pentru mine a fost o experienta care mi-a folosit foarte mult. Datorita ei am fost invitata sa realizezla o companie particulara un spectacol complex de dans, muzica, teatru si instalatii - "Dedicatie broastei" se chema. L-am prezentat intai la Berlin - orasul cu cea mai mare oferta culturala din Europa - apoi am dat reprezentatii la Frankfurt, Hanovra, Koln. Cum sunt o fire foarte curioasa, deschisa tuturor noutatilor, am fost fericita cand, timp de trei luni, am repetat in regim de cantonament cu o echipa de actori din intreaga lume un spectacol intitulat "Negrii" de Jean Genet, pe care l-am jucat la Teatrul National din Luxemburg. Ba am incercat, in acest rastimp, sa adaptez si sa regizez pentru Compania Tuffelly un spectacol cu "Matca" de Marin Sorescu, primit foarte bine la Centrul Cultural Suedez din Paris.
- Publicul de acolo apreciaza asemenea spectacole, pe care noi le consideram experimente?
- Oricum, este familiarizat cu ele, nu i se mai par noutati. Genul numit "Instalatii" e o combinatie de arta plastica si obiecte valorificate prin lumini speciale, prin muzica si prin o anume miscare a actorilor, ceva cuprins intre dans si pantomima. Toate la un loc, creeaza o atmosfera speciala, o stare anume indusa spectatorului.La mana norocului
- Esti "scorpioanca" (nascuta in 15 noiembrie 1972), deci foarte ambitioasa si foarte activa.
- Cred ca nici nu merita sa faci arta in zilele noastre, decat daca te ambitionezi sa atingi performanta. Altfel, te apuci de orice si mai ales de afaceri, unde se castiga foarte bine. Sunt si o incapatanata: cand imipun ceva in cap nu ma las pana nu reusesc. Chiar daca uneori risc sa nu fiu inteleasa.
- Te-am vazut recent in spectacolul lui Mihai Maniutiu dupa Lawrence, "Zoon Erotikon", la Teatrul Bulandra, spectacol foarte controversat. Nu te-ai sfiit sa apari goala pe scena, alaturi de ceilalti actori din distributie?
- Este un eseu despre nevroza omului contemporan; erotismul si ceea ce a urmarit regizorul nu era o exhibare de nuduri, ci o demonstratie "la rece", cum s-a mai spus. Dar, sigur, reactia publicului a fost diferita: unii au apreciat demersul, altii ieseau din sala, vociferand. Eu nu ma simteam goala-goala, pentru ca eram pictata din cap pana in picioare in rosu si asta imi dadea iluzia unui costum care ma proteja. Si, de altminteri, totul se petrecea cu o anume distanta fata de public, indraznesc sa spun, cu eleganta. Daca dramaturgia o cere, ca in cazul de fata, tu ca actor n-ai de ce sa spui nu. Daca te dezbraci, cand e nevoie in spectacol, nu inseamna ca esti un pervers la tine acasa.
- Spune-mi, ai uneori nostalgia Iasului copilariei tale?
- Cum sa nu. Inchid ochii si vad si acum splendidul Teatru National, cu stucaria si pictura lui de peste 100 de ani, refacute dupa cutremur, cu oglinzile si candelabrele pretioase, cu fotoliile si cortinele de catifea rosie, cu cozeuzele - canapele de colt atat de imbietoare pentru conversatiile din timpul pauzei. La spectacole, iesenii veneau in tinuta de gala, actorul era privit cu admiratie si consideratie, nu cu mila caastazi, cand alearga in piata sa se tocmeasca pentru un kilogram de rosii. Pe atunci, merita sa faci profesia asta nobila, cu oricate sacrificii; astazi, raman doar sacrificiile, fara ca profesia sa-ti dea marile satisfactii.
- Ceva proiecte de viitor?
- Ma las la mana norocului. Dupa cateva roluri de comedie, dintre care doua de mare succes, pentru ca am avut sansa sa colaborez cu extraordinarul Horatiu Malaele - e vorba de "Dale..." (dupa Caragiale) si de recentul "Doi gemeni venetieni" - tare mi-ar pica bine, o sa radeti, un Cehov. Visez la el de mult, dar sa nu ma spuneti la nimeni. Mai visez si un copil, dar iarasi sa nu ma spuneti la nimeni. Vara-i lunga si concediul nostru prea scurt. Dany filmeaza la o coproductie francezo-romana in regia lui Gill Chevalier, iar eu voi incepe curand repetitiile la o piesa de Mazilu. Asa ca nu stiu cat timp vom avea pentru noi si pentru proiectele noastre indraznete.Alice Manoiu