Editorial

Redactia
Mostenirea Constantinescu. Renuntarea d-lui Emil Constantinescu la o noua candidatura pentru presedintia Romaniei a fost comentata in fel si chip. Dincolo de reactiile emotionale ori de motivatiile de senzatie, cei mai multi observatori au considerat ca aceasta retragere reprezinta o tentativa de rel...

</b><b>Mostenirea Constantinescu

Renuntarea d-lui Emil Constantinescu la o noua candidatura pentru presedintia Romaniei a fost comentata in fel si chip. Dincolo de reactiile emotionale ori de motivatiile de senzatie, cei mai multi observatori au considerat ca aceasta retragere reprezinta o tentativa de relansare dinamica a polului de centru-dreapta al scenei politice romanesti. Prin gestul sau, d-l Constantinescu ar fi fortat stanga in ascensiune sa treaca la o campanie electorala real pozitiva fata de discursul ei populist negativ, in raport cu regimul pe care el l-a simbolizat. Pdsr-ul, Prm-ul, dar si alte partide de stanga erau axate pe demolarea imaginii d-lui Constantinescu, plecand de la premisa ca electorii de rand, a caror mentalitate a suferit putine schimbari intr-un deceniu, identifica inca seful statului cu ansamblul regimului, cu administratia. Retragandu-se, d-l Constantinescu le-a obligat sa isi schimbe formula propagandistica, sa regandeasca discursul electoral. In plus, el a dat semnalul restructurarii clasei politice, al schimbarii generatiilor acesteia. Intr-adevar, in raport cu posibilele noi figuri, putin erodate de practicile politice in functiune, d-nii Iliescu si Melescanu, singurii candidati ce l-ar fi stopat la prezidentiale pe Constantinescu, risca sa apara drept personaje vetuste, cu reflexe actionale greu de schimbat. Cum insa atat Pdsr-ul, cat si ApR-ul au anuntat ca nu renunta la candidaturile celor doi, sansele centrului dreapta, care a avansat numele "tehnocratilor" Isarescu si Stolojan, cresc rapid.
Semnificatia politica a gestului d-lui Constantinescu pare, asadar, extrem de clara. Renuntand la o "cursa" pe care ar fi putut sa o piarda, el a realizat, dincolo de implicatiile morale ale actului (primul om politic roman care renunta de buna voie la putere), posibilitatea efectiva ca procesul de integrare in structurile europene si euro-atlantice sa devina ireversibil. Se stie ca, la Bruxelles, Comisia Europeana a aprobat "strategia pe termen scurt si mediu" propusa de premierul Isarescu pentru relansarea economiei romanesti. Continuitatea procesului initiat in 1996 este, in momentul de fata, esentiala pentru Romania. Or, Pdsr-ul a anuntat deja ca, in cazul revenirii la putere, va amenda respectiva "strategie". Consecintele modificarii ei (din perspectiva programului Pdsr-ist, populist de stanga) sunt deci previzibile. Pentru a intari si mai mult consecinta principala a demersului sau, d-l Constantinescu nu a ezitat sa-si nominalizeze succesorul, pe insusi premierul Mugur Isarescu, autorul "strategiei". Tehnicismul d-lui Isarescu a avut, de altfel, un impact pozitiv - pentru prima oara in actuala legislatura - dupa "caderile" celor doi premieri "politici" care l-au precedat, d-nii V. Ciorbea si R. Vasile. Ca si in cazul fostului prim-ministru T. Stolojan, electoratul a fost impresionat tocmai de aparenta detasare de politica a d-lui Isarescu. Prin renuntarea sa, d-l Constantinescu a oferit centrului dreapta ocazia unei reveniri in forta sub alt "simbol". Aliniate in spatele d-lui Isarescu, partidele din aceasta zona politica ar putea avea un "finis" irezistibil, nu numai prin anularea "efectului Iliescu", dar si prin dizolvarea "imperialismului monolitic" al Pdsr.
Dar se pune imediat intrebarea: este capabil "polul de centru-dreapta" sa functioneze unitar? Pot, oare, sa-si armonizeze pozitiile atat mostenitoarele defunctei Cdr (Pntcd-ul si Pnl-ul), cat si partidele nou aparute (ApR-ul si Ufd-ul) sau aliate in actualul mandat (Pd-ul, Psdr-ul si Udmr-ul)? Un raspuns clar este, pe moment, foarte dificil. Toate formatiunile pomenite mai inainte au un singur liant: opozitia fata de Pdsr. Chiar si aceasta opozitie este insa relativa. Dintre toate posibilele componente ale centrului-dreapta, doar Pntcd-ul si Ufd-ul s-au declarat intr-o postura ireconciliabila cu partidul d-lui Iliescu. Pe rand, Pnl-ul, Pd-ul si ApR-ul au cochetat cu ideea unui "mariaj de circumstanta" cu Pdsr-ul, motivul aparent fiind o "imblanzire" a intentiilor post-electorale ale acestuia. Motivele reale tin, mai degraba, de "esenta" politicianului roman: cum sa ramana omul fara "coledzi", fara "binefacerile" puterii? Iar Psdr-ul, dupa ce a ratat Usd-ul, nu vede alta cale de supravietuire decat o fuziune cu Pdsr-ul, caruia - in lipsa oricarei audiente electorale - nu-i poate oferi decat onorabilitatea (printr-o intrare "pe usa din dos") a Internationalei Socialiste. Psdr-ul nu mai poate reveni la alianta cu Pd-ul in ascensiune (si deja membru al respectivei Internationale) si nici la o fuziune cu ApR-ul, dupa esecul tratativelor din 1999. Dorinta d-lui A. Athanasiu de a fi prezent, cu orice pret, in viitorul Parlament va face ca micutul "partid istoric" sa fie "inghitit" de gruparea pe care a combatut-o pana in 1996 cu inversunare.
Polul de centru-dreapta este greu de realizat. ApR-ul nu va renunta niciodata la candidatura la presedintie a d-lui T. Melescanu. Structurat in jurul personalitatii acestuia, cu o optiune ideologica fluctuanta (ba social-democrata, ba social-liberala), el risca o descompunere rapida daca presedintele sau s-ar retrage. O asociere cu Pd-ul este imposibila pentru ca, la randu-i, d-l P. Roman, liderul partidului, nu accepta sa nu aspire la fotoliul suprem in stat. Pd-ul are justificarea procentului important obtinut la "locale" si exemplul reusitei lui T. Basescu la Primaria Capitalei. D-l Basescu a "tasnit" spre castigarea Primariei, beneficiind de lupta dintre Pdsr-istul S. Oprescu si Cdr-istul C. Chirita. O lupta intre candidatii stangii si dreptei, crede d-l P. Roman, l-ar putea avantaja. ApR-ul nu poate risca nici fuziunea cu Pnl-ul fara mentinerea candidaturii d-lui Melescanu, pentru ca, dincolo de salvarea parlamentara a unor lideri, actul ar insemna dizolvarea lui in organizatiile teritoriale Pnl-iste, in care functiile administrative aspirate, in caz de victorie, au fost deja impartite. O reintoarcere la "matca" Pdsr-ista este, de asemenea, greu de acceptat, pentru ca ea ar insemna plasarea in pozitii subalterne a "fiilor risipitori". Scaderea brutala a audientei ApR in urma dezvaluirilor provocate de "Scandalul Costea" ar putea totusi, pana la urma, impinge la un compromis, concretizabil intr-o asumare a unui tandem presedinte - prim-ministru, din care d-l Melescanu sa faca neaparat parte.
Fuziunea Pnl-ApR este aproape o imposibilitate. Proiectul ei a fost initiat in urma "localelor" de felinul vicepresedinte executiv al Pnl, d-l Valeriu Stoica. Alertat, pe de o parte de scorul relativ redus al partidului sau si excluzand pe de alta parte o refacere a Cdr sub tutela Pntcd-ului, el a cautat un nou "orizont" pentru revigorarea partidului sau. Dupa "ocheadele" aruncate Pdsr-ului, Pnl-ul s-a deschis total spre ApR, actiunea fiind detonatorul retragerii d-lui Constantinescu. Promovarea unui tandem Melescanu - Stolojan parea insa, la un moment dat, castigatoare. Renuntarea presedintelui in functiune, dar si posibila candidatura - in numele aliantei Pntcd-Ufd - a premierului Isarescu, creditat cu mari sanse de electorat, a facut ca decizia "reformatorilor" din Pnl sa se zdruncine. Grupul condus de d-l V. Stoica a inceput un "balans" intre pozitii tot mai fanteziste, ultima fiind un tandem Stolojan-Isarescu. "Solutia" este pagubitoare pentru ca, in primul rand, exclude fuziunea cu ApR-ul si, in al doilea rand, il impinge pe d-l Isarescu pe o pozitie prezumtiva, cea de premier desemnat, cu sanse relativ reduse de a fi confirmata dupa alegeri. Balansul continuu are si alt efect. El reduce impactul electoral al Pnl-ului, ce capata aura de partid oportunist, si poate genera chiar scindarea lui. Liberalii au constatat deja plecarea unor personalitati marcante, ca N. Manolescu, presedintele Consiliului National, si o regrupare interna a "seniorilor" si conservatorilor, dornici sa pastreze puritatea doctrinara.
Singurul nucleu veritabil de dreapta ramane, la ora actuala, alianta Pntcd-Ufd. Elementul sau dinamic este Ufd-ul, partid ce a conturat in cea mai clara maniera un program de continuare a integrarii europene si euro-atlantice. Ufd-ul este ferm decis in sustinerea candidaturii prezidentiale a lui M. Isarescu. El este insa grevat de imobilismul conducerii Pntcd, care nu intelege necesitatea promovarii unor noi lideri de marca, precum C. Dudu-Ionescu sau A. Marga. Liderii taranistilor ar trebui sa inteleaga faptul ca au nevoie de o noua imagine a partidului, imagine ce nu va fi neaparat corectata prin absorbtia fostilor dizidenti, speriati de pierderea sanselor de a mai juca vreun rol politic. La acest nucleu ar putea adera, dupa depasirea ezitarilor, Pnl-ul. S-ar constitui astfel fundamentul regruparii centrului-dreapta, cu un tandem Isarescu-Stolojan sustinut eventual dupa primul tur al prezidentialelor de Pd, ApR si Udmr. Fara o regrupare rapida pe asemenea pozitie, mostenirea d-lui Constantinescu va fi pierduta, iar gestul sau va fi doar un inutil gest moral.Toma Roman