Cultura

Redactia
Marius Bodochi"Cu <<Regina-Mama>> peste Ocean". Plecam, impreuna cu d-na Olga Tudorache, intr-un turneu in Statele Unite si Canada, cu spectacolul "Regina-Mama". E o bucurie ca "Regina Tudorache" revine in scena si ca eu am onoarea sa-i fiu partener in spectacolul Nationalului bucurestean. La...

Marius Bodochi"Cu <<Regina-Mama>> peste Ocean"

Plecam, impreuna cu d-na Olga Tudorache, intr-un turneu in Statele Unite si Canada, cu spectacolul "Regina-Mama". E o bucurie ca "Regina Tudorache" revine in scena si ca eu am onoarea sa-i fiu partener in spectacolul Nationalului bucurestean. La intoarcere, incep repetitiile alaturi de Marcel Iures si George Ivascu la piesa "Arta", a scriitoarei Jasmina Reza, distinsa cu premiul Pulitzer. Am inceput sa filmez in serialul Tv "Martorii", interpretand rolul unui ciudat "Strain", cel care va salva omenirea de o forta malefica. De cu totul alta factura, istoric-legendara, e filmul care va avea premiera luna viitoare in Bucuresti, coproductia romano-americana "Vlad Tepes" pe scenariul lui Ted Nicolau. Regizorul e un tanar debutant, Adrian Popovici. Eu sunt Tepes, iar sotia mea, Andra Negulescu, actrita a Teatrului National din Cluj, ma secondeaza in rolul sotiei temutului domnitor. Cum joaca? Admirabil, veti vedea la premiera, e superba! Si n-o spun numai eu. In vara, am filmat o alta productie - de asta data cu buget in intregime particular - "Trei pazeste", pe scenariul unui tanar, Ovidiu Georgescu, cu subiect contemporan. Am jucat un afacerist dubios, purtam si plete, dar m-a tuns Dan Pita cand am inceput filmarile la "Martorii". Auster, dar inhibat voi fi si in Karenin, din "Cadavrul viu", pe scena Nationalului bucurestean. Asta dupa ce ma voi achita de alt rol, pe care il voi realiza in Ungaria, intr-un film istoric, rol castigat printr-un concurs la Budapesta.
Adrian si Adriana Titieni"<<Paternale>> de toamna"

De doua vacante la rand ne-am aflat in concedii pre sau postnatale (sotia mea) si "paternale" - eu. Anul trecut, la sfarsit de iunie, a venit pe lume fetita noastra, Ariadna, iar acum, in 16 august, a aparut Simion. Fiindca Adriana a trebuit sa reintre in "Hamlet" (frumosul spectacol al lui Liviu Ciulei - n.r.), mi-am luat eu concediu paternal. Cum m-am descurcat? Constiincios, ca tot ardeleanul. Am invatat sa-i fac baie fetitei, nu si baiatului, care e prea mic. Pe el l-am incredintat mamei, care a venit din Bistrita sa ne ajute. La sfarsitul lunii, plec si eu la Bistrita, dar nu in vacanta, ci cu spectacolul "Cetatea Soarelui", la Festivalul "Altfest". E o piesa in doua personaje: Marcel Iures e mentorul meu, eu - invatacelul cel stangaci, care transforma comedia in tragedie. Ma aflu la a doua colaborare cu Marcel si cu regizorul Mihai Maniutiu. Prima fusese "Richard al Ii-lea", unde eram prietenul regelui. Si daca tot am colaborat bine, ne-am gandit sa infiintam impreuna - ca doi tati ingrijorati de viitorul copiilor nostri - o Fundatie numita "Educatie si Educatori". Intentionam sa determinam o schimbare in directia asta, atat de importanta si atat de neglijata astazi. Alaturi de un prieten psiholog, incercam sa punem intr-o relatie mai eficienta institutii guvernamentale cu altele neguvernamentale, ca sa se miste ceva intr-o directie atat de importanta, vitala pentru societate si individ. Scuzati-mi tonul prea didactic, se vede ca lucrez de cativa ani in invatamant, la Institutul de Teatru si Film, de aceea problema tinerilor generatii ma preocupa mai demult, inainte de a deveni tata.Alice Manoiu

In MemoriamDem Radulescu"Viata e plina de curcubee"

...Asa spunea, intr-o zi rece de martie, Bibanul, pe cand, cu multa voie buna, acceptase sa-mi dea un interviu pentru revista "Formula As". Moartea lui ne-a lovit ca un trasnet si ne-a lasat rasul mai sarac si zambetul mai sters. Ne-a lasat inimile pline de un dor nelamurit, un dor dupa o stare de voiosie pe care numai el stia s-o creeze, pe care doar actorii cu sclipiri de geniu stiu s-o puna pe deplin in valoare.
De-a lungul unei cariere stralucite, aparitiile lui pe scena, in filme, la televiziune au fost rasplatite cu tunete de aplauze din partea romanilor de toate categoriile. Romanii il iubeau pentru ca-l simteau apropiat, lipsit de ifosele si de aroganta cu care se inconjoara uneori vedete de rang inalt, precum era Dem Radulescu. Si poate ca tocmai datorita acestei calduri omenesti pe care o degaja intreaga lui fiinta, ca si zambetul lui hatru, de copil poznas - pe care nici umilintele de tot felul si nici mizeriile tranzitiei nu izbutisera sa i-l stearga de pe chip -, oamenii de rand ii ziceau cu placere Bibanul, de parca ar fi fost colegul lor de bloc, tovarasul lor de sprituri si berici de la bufetul din cartier...
Presa de specialitate l-a elogiat si ea, ani de-a randul. In turneele internationale - acolo unde sala se umplea de diaspora - ropotele de aplauze il copleseau de cum aparea pe scena. Nu apuca sa scoata un sunet, ca iubirea pentru el dadea navala spre rampa, semn ca romanii plecati in lume in pribegii de tot felul nu incetasera sa il iubeasca.
S-au scris despre el si s-au spus despre el tot felul de vorbe. Cele mai multe de bine. Cine ar fi putut sa-i ocoleasca sau sa-i maculeze cu vorbele uriasul talent actoricesc?
Dar s-a scris si s-a spus prea putin despre Omul care a fost... Bibanul. Despre bucuria lui de a trai, despre modestia lui - nefireasca -, despre sfiala cu care-i intampina pe semenii lui - oameni obisnuiti, despre cultul familiei pe care o venera ca pe o veritabila institutie. S-a vorbit prea putin despre Profesorul care a fost Dem Radulescu. Bibanul a avut un cult pentru scoala, pentru educatie, pentru cunoastere. Si-a iubit cu fervoare atat profesorii de la liceul din orasul de bastina, Ramnicu-Valcea, dar si pe cei care l-au ajutat sa devina actor. La randul lui, Dem Radulescu a reusit pe deplin sa devina un profesor exemplar, poate unic in felul lui, pentru tinerii actori pe care, cu un fler doar al lui, ii "dibuia" inca de la admiterea in Institut. "Eu nu pun note privighetorii. Privighetoarea are talent. Iar talentul i l-a dat Dumnezeu. Eu doar o urmaresc - si o notez - dupa cum munceste", obisnuia sa spuna Profesorul. Generatii dupa generatii de actori talentati - care l-au adorat - au iesit "din mana lui". I-a invatat nu numai tainele meseriei, ci si respectul de sine, respectul pentru aproape, respectul pentru profesie, respectul pentru public... Nu intarzia niciodata la spectacol sau la filmare. Nu "uita" sa vina la repetitii sau la o imprimare la Radio, oricat de tarzie ar fi fost ora. Venea si la 11 noaptea daca era "spatiu" de imprimare - ca sa nu-l astepte in van Nea Vova, decanul si mereu neobositul regizor al emisiunilor vesele de la Radio. Cand sceneta "scartaia", Bibanul adauga de la el cateva poante. "Asa, ca sa iasa cat mai bine!..."
Avea un cult pentru marii comici de la noi si de aiurea. Ii placusera enorm Chaplin, apoi Tot ("italianul ala pitic care te face sa mori de ras numai ce-l vezi cum umbla pe ecran"). Ar fi dorit sa-l cunoasca pe Fellini... Si - poate - sa joace intr-un film de-al lui. Si, cu toate ca era doar mai putin bogat decat Iov, nu s-a plans niciodata de saracie, acceptandu-si conditia cu o demnitate de rang regal. Era de o discretie extraordinara. Nu-i placea sa se vaite, nici sa vorbeasca ori sa se vorbeasca despre viata lui particulara. Indiscretiile aparute intr-o presa de doi bani, privind viata actorilor, privind viata lui particulara, l-au durut nespus. Cu atat mai mult, cu cat de cele mai multe ori era vorba despre urate neadevaruri. "Eu cred ca viata se constituie din niste drumuri care au coborasuri, au suisuri, au coturi, au curbe periculoase, au tot ce aduna calitatile si defectele unui drum... Si gropi, si hartoape, si noroaie", avea sa-mi spuna Dem Radulescu in acel ultim interviu. "Dar viata mai are si curcubee. Da, uneori ai parte in viata si de curcubee. Curcubee care te naucesc. Si te lumineaza..."
Dem Radulescu a pornit acum pe un drum plin de suisuri. La moartea lui va fi tasnit spre Cer un curcubeu, care-i lumineaza calea spre Eternitate.Silvia Kerim

Interviu De Buzunar
Dumitru Solomon"Nu ma pot plange de lipsa de atentie a teatrelor"

- Pe vremea cand dramaturgia autohtona era "la putere" in Romania, piesele dvs. se jucau peste tot. Ati rezistat pe vechile baricade sau tranzitia v-a obligat sa va adaptati?
- Cand, in ianuarie 1990, primul ministru al Culturii din primul Guvern roman postdecembrist, domnul Andrei Plesu, m-a intrebat daca nu doresc sa preiau directia unui teatru, am raspuns fara sa ezit: nu. Cunosteam atmosfera specifica in care densitatea de personalitati proeminente - eventual genii - pe metru patrat nu lasa decat prea putin spatiu de miscare, de gandire si de respiratie "omului fara calitati". Dar am acceptat, tot la propunerea lui Andrei Plesu, sa conduc revista "Teatrul", care a devenit instantaneu "Teatrul azi". Am editat-o cu bucurie intelectuala si, sper, cu efecte binefacatoare pentru viata teatrala pana in 1998, cand un alt ministru al Culturii a reusit sa o introduca in miezul unei crize culturale si, de aici, in agonie. Am parasit revista impreuna cu toata redactia. Domnul Adrian Sarbu a acordat incredere (si, fireste, subventie) intregii redactii, astfel ca, din mers, am editat o alta publicatie de teatru, dans si opera, "Scena". Substantiala si mai spectaculoasa sub raport grafic, aceasta apare - slava Domnului! - nu ca fosta revista, cand dadea bunul Dumnezeu si, mai putin, Ministerul Culturii, ci lunar, cu regularitate si cu solicitari insistente din partea cititorilor. Asadar, in ultimul timp, asta am facut: am scos reviste. O treaba care imi place, imi stimuleaza simtul publicistic si ma mentine intr-un contact perpetuu cu viata teatrala. Particip la aproape toate premierele, festivalurile, simpozioanele si colocviile de teatru. In afara de asta, sunt profesor de dramaturgie la Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica. Cand imi ramane timp liber, scriu.
- Si teatrul?
- Nu ma pot plange de lipsa de atentie a teatrelor. Din 1990 incoace, dupa Matei Visniec, am fost cel mai jucat dramaturg roman contemporan pe scenele romanesti, la televiziune, la radio, in examenele studentilor de la teatru. Mi s-a jucat o piesa la New York, una la Balti si alta la Chisinau. Am fost inclus intr-un program romano-francez "Face a face", ceea ce presupune publicarea uneia sau a mai multor piese in limba franceza si, cine stie, poate si jucarea lor. In afara de asta, sustin saptamanal o rubrica dedicata mass-media in revista "Dilema" si scriu lunar articole si eseuri in "Scena". Nu stiu daca ma pot considera un om realizat, dar un om ocupat, in orice caz, sunt. Si nu cred ca exista satisfactie mai mare decat sa ai in permanenta ceva de facut.Sanda Anghelescu