Horia Turcanu
Delta DunariiCalatorie la capatul speranteiS-a scris despre Delta, despre pasari, despre ape, despre canale nemaivazute, despre oamenii care isi beau zilele in patria stufului, a apei si a nisipurilor, s-au facut filme, comandantul Cousteau a facut declaratii publice despre miracolul Deltei Dunarii. Ziaristi indignati au comis anchete de demascare a tot felul de mafii ale pestelui, ale icrelor; la Bucuresti Delta se vede ca un camp de lupta al politicienilor in cautare de afaceri noi, ca o punga cu bani a unui ministru corupt, in timp ce, Doamne, Delta e un taram al singuratatii in grup, al disperarii, al absentei oricarui miracol si a oricarei sperante. Oamenii Deltei sunt de doua feluri: cei putini, scapati de sub vraja aproape malefica a nesfarsitelor intinderi, oameni care s-au ajuns si pe care noi ii vom ignora si, mai ales, sunt cei multi si saraci lipiti, cei multi si singuri, cei multi si disperati, care nu vor si nu pot, al caror singur orizont sunt birturile sinistre ale acestui capat de lume. Din acest punct de vedere, calatoria in Delta este o calatorie la capatul sperantei
Orasul umbrelor: Europolis
Suntem trei, caci urmeaza sa facem un film, si cu totii ne imbarcam pe Lotus, vaporasul pe care, cu 60 de ani in urma, Hitler l-a daruit maresalului Antonescu, vaporasul de care nea Mitica Ciobu, comandantul, e mandru nevoie mare. Dunarea ne trage spre mare, in timp ce nea Mitica povesteste despre vremuri apuse de glorie, in care vaporasul, care acum apartine Consiliului Judetean, transporta la vanatoare comunisti de vaza cum erau Coman sau Bobu. Nea Mitica trece cu dezinvoltura de la comunisti la ceilalti, la postrevolutionari, la ministri ai culturii si personalitati politice. El este pe vapor de 35 de ani, stie totul, pentru el trecutul conteaza, prezentul se traieste, iar viitorul... nu poate fi decat la fel.
Trecem prin Maliuc, satul in care bogatasii construiesc vile cu muncitori maramureseni, pentru ca localnicii sunt mereu beti, satul in care oameni din Bucuresti au cabane de vanatoare. Trecem prin Crisan, unde primarul Verbina are o cherhana si trei caini minunati (pe unul il cheama Bil si e brac), si unde seful Nelson, in costum de vanatoare, evoca plin de necaz iahturile "pedofililor", bogatani care, insotiti de pustoaice, tulbura linistea desertului de la Caraorman si linistea pestilor ce urmeaza a fi pescuiti.
Sulina. Orasul lui Jean Bart. Reporterul coboara de pe vaporul lui nea Ciobu in fata unei primarii cutermopane, pentru ca zece minute mai tarziu sa descopere etajul parasit al unei case vechi, in care a locuit scriitorul, douazeci de minute mai tarziu sa descopere ca strazile paralele cu Dunarea se numesc "intaia", "a doua" etc., iar apoi - orasul umbrelor, al bisericilor parasite si incuiate, Europolis, sau ceea ce a mai ramas din el: casa de cultura darapanata, in care Gavrila canta la orga, crezand ca salveaza lumea crepusculara a orasului pierdut, biserica catolica cu trei clopote intepenite, in care ultimul italian viu al acestui oras, Lindi, povesteste despre vremurile de glorie in care Sulina era un oras european, asa cum Bucurestii nu vor fi niciodata. "Erau greci, italieni, evrei, turci, nemti", zice batranul Lindi in timp ce operatorul Dan Romeo "trage" coloanele interioare ale bisericii, de pe care tencuiala a cazut, dezgolind caramida ca o carne vie. Acum nu mai e nimeni, dar atunci, atunci functiona inca acea Comisie Europeana a Dunarii, ai carei angajati erau platiti in aur... Toti au plecat sau au murit. "Va pare rau ca n-ati plecat?", intreaba reporterul pe ganduri. "Nu, parintii mei sunt italieni romani si sunt ingropati in cimitirul de-aici", zice Lindi.
Un vapor ucrainean, sau asa ceva, este arestat in Sulina pentru ca transporta materiale radioactive fara autorizatii, si asta apare pe toate televiziunile nationale, in timp ce noi adulmecam acest oras muribund al unei istorii prelungite miraculos. Suntem in cimitir - adevaratul cronicar al orasului - cu batranul Bondar in lumina apusului, purtand un felinar care merge cu motorina de vapor. A fost decorat de Antonescu la trecerea Prutului, apoi de Ceausescu in intrecerea socialista, apoi de Constantinescu, alearga cu tigara in gura printre morminte, tinand un felinar in mana, emanand o adevarata efervescenta de povesti mai reale decat orasul insusi, asa cum l-am vazut. Aici este ingropat primarul care a furat doua tone de carbune, aici - printesa Moruzi, aici sunt mormintele anglicane ale capitanului William Webster si ale metresei sale cazute in apa, pe care el a incercat sa o salveze, aici sunt cele 18 morminte ale marinarilor care au sarit dupa capitanul lor pe timp de furtuna, englezi care si-au gasit sfarsitul la capatul lumii. Reporterul priveste cifrele de pe cruci: Doamne, 1887!Dumnezeu ratacit printre dune
La capatul cimitirului se afla nisipul, la capatul nisipului - marea, in stanga, apa vie a fluviului, in dreapta - nisipuri care se vor scufunda in marele lac. Ianca, Murat, Trifonov, Israel, Leblanc, Kostov, Malina, Benini, Bartulov, Iliaz, dar si Gurgui - acestea sunt nume fulgerate pe cruci, un adevarat turn Babel odihnindu-se in lumina inserarii si a felinarului, tulburate de catre reporter si de catre prietenii sai. Ei se intorc acum in Sulina pentru a descoperi ceea ce a mai ramas din Europolis, urbea de la gurile Dunarii, din ale carei case mai supravietuiesc doua din trei. E o seara lunga si tulbure, ale carei amintiri sunt o trupa de blues care canta pentru o sticla de vin, casele acoperite cu stuf, zidurile prabusite in interior, cheiul cu curve marunte, ce se ofera soldatilor pazitori ai vaporului ucrainean pentru 25.000 lei.
Mai avem o zi, in care Sulina se descopera nostalgica in fata amintirilor, o zi in care preotul Taranu de la Catedrala cu catapeteasma pictata de Tatarascu ne spune ca imaginea pe care ne-o facem despre oras e gresita, o zi in care trebuie sa sunam la Ministerul Culturii pentru a filma din varful unui far transformat in hotel nefolosit, o zi in care aflam ca geamia s-a prabusit demult, in care alt preot, de la o biserica greceasca, ne spune ca nu cunoaste cine sunt enoriasii sai, dar in a carui biserica pustie icoana are fetele Fecioarei si ale Pruncului Sau acoperite cu smirna. Cinci copii greci canta pe o strada prafuita un cantec pe care l-au invatat pentru filmare. Soarele, tristetea si istoria coplesesc ruinele vechiului Europolis.
Kilometri de apa acopera amintirea Sulinei. Cardon. Motorul unei barci cu motor taie apele, linistea se sparge in cioburi si in tipete de pasari. In apele canalului sunt cai care se hranesc cu stuf. Intre ape, la marginea lumii, se afla un schit chemat Bunavestire. O cruce batuta din scanduri vegheaza canalul de acces. Noi urcam si nisipul ne soarbe pasii, caii salbatici ai Deltei ne vegheaza, dintre nisipuri rasar constructia unei biserici si oameni care lucreaza la ea, apoi vedem o casuta de lut si un barbos cu un copil in brate, o toaca, un clopot. Apare calugarul Paisie Cernamoriet, gras, 26 de ani, cu parul legat in coada la spate si legat la brau cu o funie, cu slapi de cauciuc in picioarele goale, staretul unei manastiri cu un singur calugar.
Are un ventilator cu baterii, e mandru de constructia sa, a adus mesteri de la Suceava pentru a sfarsi biserica. Localnicii sunt betivi, caii salbatici ai lipovenilor vegheaza din stuf si de peste dune, cu ochi adevarati de jaratic. E vecernia si Paisie se impodobeste cu o mantie, Paisie se impodobeste pentru presa cu o chestie care se pune pe cap, apoi bate toaca minunat, vanturile Deltei starnesc nisipul dunelor, el inconjoara mica biserica de chirpici. Toaca se aude sec peste pustie, buda de lemn cu trei cabine sapate in pamant strajuieste pustietatea din care acest tanar calugar abia asteapta sa fuga. Desigur, dupa ce biserica va fi terminata. Miroase a tamaie, slujba se termina. Paisie a devenit preot dupa armata. "Cine este barbosul cu copilul in brate?", intreb. "Un om sarac de la Botosani", zice Paisie. "Casa i-a luat foc mai intai, apoi i-a fost luata de ape cea de-a doua casa... I-am dat 50.000, ca mai mult n-am avut, i-am dat un blid de mancare, lui si familiei sale... E cu nevasta-sa si cu copilul", zice, in timp ce barbosul pe care-l cheama Gogzi isi hraneste copilul cu lapte dintr-un biberon. "Vara sunt serpi si tauni si caldura te face nebun", zice Paisie, "aici e taramul nestiut, nu e nici o asezare pe kilometri intregi..." "De ce te-ai facut calugar", intreb. "A fost o chemare", zice Paisie, staretul desertului; in timp ce sucevenii construiesc la biserica, femeia lui Gogzi, omul din Botosani, spala vasele cu apa din fantana, Gogzi insusi hraneste copilul, iar caii salbatici ai lipovenilor ne vegheaza mereu din desert. "Esti singur aici", zic catre Paisie. "Dumnezeu ne supravegheaza dintre dune", zice el, stergandu-si sudoarea de pe frunte.Periprava: umbrele detinutilor printre ruine
Suntem de zile intregi in Delta. Salupa ne coboara pe uscat la Sfistovca. Un barbat, Serghei, vopseste o barca cu catran. E in halat albastru, marcat cu numele unei vopsele. A lucrat 20 de ani la fabrica de conserve din Sulina, orasul umbrelor, acum e somer, e disperat, e singuratic, explica procedeul tehnic, filosofia vopsirii barcilor cu catran, vorbeste despre saracie si despre bautura, despre izolare, despre Dumnezeu si iarasi despre catran, noi ii cerem sa ne cante in ruseste ceva, el, rusinos, canta o strofa despre pescarii care scot navoadele din Dunare gandindu-se la neveste, in timp ce primarul din Rosetti ne asteapta cu un Ims stravechi peste o limba de apa.
Am dormit cu amintirea ciorbei de peste, pe care fina primarului ne-a dat-o langa vin.
Pe primarul din Rosetti il cheama Antonel, pe soferul Ims-ului stravechi, pe care a dat 6 milioane, il cheama Ghiocel. El e de varsta reporterului, 32 de ani batuti pe muchie, are vreo 120 de kile si e un tip beton. Mergem la Periprava, locul in care nu poti trece fara sa vezi fosta puscarie. Ims-ul n-are ambreiaj si nu are frane, nu are baterie si noi trebuie sa-l impingem de fiecare data cand se opreste printre nisipurile nesfarsite ale Deltei dintre Sfistovca si Periprava. Drumul este de nisip, dunele sunt fara de capat insiruite, asa ar trebui sa arate stepele rusesti, Ghiocel alearga caii salbatici cu Ims-ul, pentru ca noi sa putem filma, pentru ca noi sa putem vedea ceea ce Dumnezeu a harazit acestei tari. Cerul, ai carui nori incredibili se boltesc asupra noastra, este aproape, caii alearga, reporterul stie ca ar musca din copertina de panza a Ims-ului daca aceasta n-ar mirosi a motorina arsa, Ghiocel e fericit, noi filmam ceea ce romanii habar n-au ca exista in tara lor, un adevarat safari autohton cu finalul trist, presimtit. E chiar o moara de vant acolo, in stepa, cu aripile frante, ca si cum n-ar fi fost totul, si asa, de necrezut. Tufele de catina arzand inteapa orizontul... Caii...
Puscaria are portile de lemn inchise, un canal cu apa statuta previne intrarea, dar dincolo de porti se afla istoria. Iarba adulmeca talpile noastre de oraseni. "Aici au fost pavilioanele gardienilor", spune primarul Antonel, in timp ce noi pipaim cu gandul crimele care s-au petrecut aici, cu numai 50 de ani in urma, apoi vedem gardurile de sarma ghimpata si cladirile lungi, prabusite in totalitate. Gusterii tistuie sfarsitul lungii toamne, ferestrele sunt sparte, tavanele sunt prabusite, umbrele detinutilor politici marsaluiesc in lumina soarelui apatrid si, Doamne, caii salbatici ai lipovenilor si doua vaci grase pasc printre ruinele adanci ale unei cladiri despre care operatorul Dan Romeo spune ca este crematoriul. Criptele sunt vopsite cu vopsea verde, scorojita, au culoarea ierbii. "Sunt serpi pe-aici, dar nu musca", spune Antonel, primarul surazator al singuratatii, in timp ce hornul pe care iesea fumul mortilor zace ucis in iarba arsa, cu oasele de caramida infipte in nisip. Cerul pravale avalanse de nori dinspre rasarit, in timp ce aici, jos, vantul alearga printre orbitele ferestrelor, prin coamele cailor. Vacile molfaie printre ruine, de jur-imprejur, pe hectare intregi, aliniate, sunt resturile puscariei de la Periprava.
Suntem mereu in Periprava, dincolo de puscarie si de istoria ei, pe strada pustie si pavata cu pulberi de stepa a satului. Casele sunt acoperite cu stuf, biserica e de stuf, gardurile sunt de stuf, pe o banca, la poarta, sta Chiril Zlatarov, mosul cu un singur dinte in gura, cu un dinte de aur care straluceste in lumina apusului. Alaturi de el este Saveta, baba lui Vasiliev care a murit la pescuit acum 20 de ani. Ea spune ca mosul cu dintele de aur nu e omul ei, ca sunt doar vecini, ca si cum asta ar mai conta acum. Chiril nu intelege romaneste, el zambeste mereu la noi, scarpinandu-si bastonul de salcie, fulgerand cu dintele de aur catre noi, binevoitor. Strada e pustie.
Apoi il cunoastem pe Artiom, dascalul bisericii lipovenesti, si pe cainele lui cat un soarece, Saric, pe care ni-l prezinta fara sa bage de sama la nevasta-sa, Elena, care amesteca cu o lingura uriasa de lemn intr-un ceaun in care, probabil, e un fel de magiun. Lumina alunecoasa a unui crepuscul de sfarsit de lume invaluie cuptorul de chirpici si problemele nebune ale dascalului, asezat pe o cutie de lemn. Maiorul Mustata al granicerilor le ia 50.000 lei pe luna ca ei sa poata umbla cu barca (ce ticalos fara de suflet!), si mama lor de ucraineni care vegheaza malul, si mama ei de viata care nu e viata, la marginea pamantului, uitata de Dumnezeu, fiindca pescarii trebuie sa plateasca pentru o singura barca patru impozite. Artiom Suhov e suparat si noi vrem sa plecam, camera lui Dan Romeo, operatorul, zumzaie discret in timp ce Artiom ne serveste cu must. "Cu bautura cum e pe-aici?", zic. "E de moarte", zice Artiom. Iesim apoi in strada de colb si intrebam un ins roscovan si uscativ ce e cu singuratatea asta de peste tot. E lipovean, il cheama Nica Listarev si ne baga la el in curte sa ne explice ca e o singuratate de bani. Oamenii astia au un fel straniu de a formula - auziti "singuratate de bani!" - ca oamenii beau pentru ca nu e nimic mai bun de facut, pentru ca nevasta-sa a plecat si a lasat singur cuptorul de pamant in care ei faceau paine, nefolosit de ani de zile. Cam de cati? Nica nu mai stie, cuptorul e in curte, vizavi de biserica, acoperisul s-a prabusit, si el la ce sa mai explice... N-are rost. In curtea lui Nica se afla o gaina.
Suntem pe malul Dunarii, asteptam "pasagerul" care vine de doua ori pe saptamana. Singurul bec al Peripravei nu s-a aprins inca. Barcile sunt trase la mal, babele canta lugubru la capatul strapontinei de lemn ce duce la apa. Pe malul celalalt sunt ucrainenii, pe malul acesta sunt barcile trase la mal si doi copii care nu ne scapa din ochi. Unul e Cristi, celalalt e prietenul sau, Paulic. Noi filmam. Un soldat de la graniceri ne cere socoteala, trimitem soferul sa negocieze in lumina bizara a inserarii de Periprava. Cristian Libidov e blond, are 9 ani si recita Tatal Nostru in ruseste, apoi ne spune ca prietenul sau Paulic are telefon mobil cu lanterna, de 9000 lei, de la chiosc, si ca tatal lui Paulic a fost ingropat ieri, pentru ca nu a nimerit malul de beat ce era. "Ce note ai la scoala, Cristiene?", zic. El da din colt in vale si zice ca a luat un "bine" la religie. A raspuns ca omul a fost creat din tarana, de Dumnezeu, dar n-a stiut la stiintele naturii ca omul e fiinta. Tatal Nostru in ruseste, pe malul Dunarii, in inserare, spus de un pusti blond. Reporterul ii ia lanterna cu telefon, de 9000 lei, de la chiosc, si niste biscuiti. Cristian spune ca mama lui s-a aruncat de la etaj si a murit. De ce? Nu stie. Cand? Mai demult, cand era intr-a doua. Taica-sau? O sa moara ca tata lu" Paulic, pentru ca bea spirt cand ia alocatia si pentru ca i-a luat mama vitrega, si pentru ca-l bate, si de-aia. Tata lu" Paulic s-a inecat. "Si tu, mai Cristi?" "Eu o sa-mi iau tractor cand oi fi mare", zice el.Satul cu batrani: Sfistovca
O noua zi. De la Rosetti la Sfistovca sunt doi kilometri peste dune. Letea e aproape si aud ca padurea de stejari arata ca o padure ecuatoriala, insa la Sfistovca mai sunt cativa oameni. Batranii.
E un sat in care, ca si la Periprava, totul pare sa aiba in compozitie nisip si stuf, ierburi rosii cotropind nisipurile. Case prabusite apocaliptic sub cerul cu nori-avalansa lasa impresia unei colonii parasite dupa razboiul nuclear... Nici o pasare de apa n-am vazut, nici o masina, nici un cal. Numai batrani apatici, scufundati in amintiri, pescari octogenari care au facut razboiul si care nu mai asteapta nimic, decat drumul cu cotiga catre cimitirul nisipos, astupat de vanturi.
Se filmeaza. Ca un facut, singurii oameni pe care ii intalnesc sunt personaje care apartin altui timp, altei lumi, ca si cum Dumnezeu, marele regizor, ar vrea sa ne spuna ceva. E duminica, biserica e inchisa.Il cunosc pe batranul Policar si pe nevasta-sa, Ana, el povesteste amestecat despre prizonieratul la nemti, despre drumul nesfarsit catre casa, traversand Europa pe jos, pana la casa lui din buza stufului, despre copiii lui plecati in lume, care nu se vor mai intoarce niciodata acasa, sa simta nisipul sub talpile goale, despre puscaria facuta pe timpul comunistilor, la intoarcerea din prizonierat. L-au inchis pentru ca tat-sau avea o bacanie in sat, dar asta nu mai conteaza acum, e prea tarziu pentru amintiri care nu mai intereseaza pe nimeni, nici macar pe el. "De ce nu e nici o pasare de apa pe cer, doar suntem in Delta?" "Pentru ca e duminica", zice.
Cincizeci de metri mai departe se afla, pe nisipul aceleiasi strazi din spatele bisericii parasite, batranul Barabeu, omul cu un ochi alburiu, care se holbeaza la tine prin rama fara lentila a unui ochelar, legat cu sarma. Sta pe o bancuta din fata portii sprijinit de gardul sau din stuf impletit, fixand cu singurul sau ochi turla bisericii. Nu, el n-a fost prizonier la nemti, el a fost la rusi, a luptat in Caucaz, in Crimeea si la Marea Baltica, dar... n-am sa-i dau o tigara? Ba da. Apoi, vreau sa-i dau un foc, el zice ca nu-i trebuie,din tigara mea el va fuma de patru ori, timp de patru zile. "De ce e biserica inchisa duminica?" "Pai, daca nu e preot si nici oameni sa se duca la biserica, la ce s-o tina deschisa", zice el.
Marsaluim pe drumurile de nisip, printre case care sunt fie parasite, fie daramate, fie locuite de batrani care nu mai asteapta nimic de la nimeni. In treacat, langa gardul din pari ce imprejmuieste un teren gol, mai gasesc un batran cu o barba alba si ascutita, ca a personajelor din tablourile lui Goya. Desigur, a fost pescar toata viata. Il cheama Halchin Dimitrei si n-are nimic sa ne spuna, decat ca-i rau, ceea ce stiamdeja. Apoi se apropie Maria, baba lui, care are o infectie ingrozitoare la ochiul stang, sub ochelarii din alt secol. "De ce nu te duci la doctor, mamaie?", intreb. Baba nu mai spune nimic, doar lacrimeaza cu ochiul bun, in bataia vantului.
Imi spun ca oamenii acestia nu mai au nici o speranta, pentru ca sunt prea batrani. Cei mai tineri mor inecati de bautura, precum tatal lui Paulic, iar pustimea fuge de-aici catre ajutorul de somaj de la oras, pentru a nu se mai intoarce niciodata. Locurile acestea par urmarite de o fatalitate de neinteles si am banuiala ca staretul Paisie de la schitul Bunavestire a vrut sa-mi spuna ceva anume atunci cand a afirmat ca muncitorii care cladesc biserica sunt adusi tocmai de la Suceava, pentru ca oamenii acestia nu mai vor si nu mai pot sa munceasca pentru propria lor existenta. In drumul catre Rosetti, ma intreb cum oare va arata filmul acestei calatorii la capatul sperantei, cata vreme fatalitatea care urmareste aceste locuri nu poate fi filmata.Nunta la Rosetti
Ma intorc in mica urbe a primarului Antonel, si ea coplesita de nisipuri, pentru a incerca sa inteleg de unde vine aceasta incremenire a timpului care paralizeaza oamenii. Ceva imi scapa. Cel mai uimitor lucru la Rosetti este biserica neterminata, gigantica, ce rasare dintre nisipuri si printre acoperisurile de stuf, si aflu ca parintele e un tip ciudat, care construieste la ea de ani de zile, care refuza sa impartaseasca copiii ce nu tin post pe motiv ca sunt pacatosi, care refuza sa faca slujbe mortilor pe care-i considera nedemni de mila cereasca. Curios, istoriile pe care le aud despre preotul acesta care a ridicat un colos de beton in mijlocul desertului in numele credintei, care pare un cavaler fanatic al lui Dumnezeu, luptand cu crucea in mana in locul unei sabii, oriunde in alta parte, mi s-ar fi parut deplasat. Aici insa, personajul acesta absent, care ingrozeste pescarii si copiii, care judeca in locul unei divinitati pacatele, pare la locul sau, completand sentimentul ca locurile acestea traiesc in alt timp, paralel...
Suntem cazati. Binevoitor, primarul ne asteapta sa coboram din masina si ochii nostri uimiti descopera o casa cu acoperisul de... tabla. N-o sa credeti, dar la marginea lumii exista o casa adevarata, pe care o descoperim fericiti, unde iti poti scoate nisipul din bocanci, unde exista un boiler si apa calda la... dus. Exista deci oameni care se opun fatalitatii nisipurilor, care nu se dau batuti. Aveam sa aflam si secretul. Padurarul, caci a lui este casa-pensiune, nu bea. Uneori, vin aici straini care se minuneaza, platesc ceva si dispar cu marturii video despre Africa de la marginea Europei, cu care se vor lauda la intoarcerea din vacanta, si nu poti sa nu te gandesti ca toate acestea, in orice tara din lume, ar constitui o adevarata avere.
Iesim pe strazile de nisip. Un personaj cu doua prosoape legate in diagonala peste piept strabate satul cantand si strigand "lumeeeee-lume". E vornicelul care invita oamenii la o nunta. Reuseste sa scoata pe strada un numar de oameni, care striga si ei de bucuria unei petreceri, in care votca va curge in valuri.
La biserica in constructie, printre schele, il descoperim pe staretul Paisie de la schit oficiind nunta, caci parintele constructor de biserici i-a considerat pe miri pacatosi si a refuzat sa-i cunune. Apoi se lasa seara si caminul cultural se umple de nuntasi care s-au imbatat deja, barbosul din Botosani, cel care si-a pierdut casa de doua ori si cauta adapost la schitul lui Paisie, da peste cap pahar dupa pahar, orchestra canta de-ale noastre, lipovenesti, chipuri bizare se invart in hora, becurile palpaie la ceas de seara peste barbile pescarilor, mesele lungi de lemn sunt pline, o batrana grasa stropeste cu apa pe jos, imbrancita de nuntasii care danseaza. E o noapte lunga si tulbure, care s-a lasat peste nisipurile Deltei si peste ierburile rosietice ale acestui capat de lume. Un om imi vorbeste de o jumatate de ora in ruseste, eu spun din cand in cand "da-da", hora se invarte, zidurile se dilueaza, paharul se bate de masa inainte de a fi dat peste cap, pescareste, orchestra ametita acopera zvonul marunt al cailor salbatici, care trebuie ca dorm, undeva, la marginea satului. Caii aceia minunati, care acum sunt sute si sute, au fost caii acestor oameni. S-au salbaticit. Cum sunt cainii vagabonzi in Bucuresti, asa sunt caii salbatici ai Deltei: biete animale pe care stapanii i-au parasit.
Misterul nedezlegat al acestor locuri si al acestor oameni devine desavarsit la miezul noptii, cand nunta e dezlantuita.