Societate

Redactia
Muntele de lana. Ultima tesatoare din Poiana Sibiului. ...Mai intai, s-au dezlegat din cer patru vanturi. Auzindu-le chemarea, s-au adunat in vaduri si patru ape, paraie furioase de munte. Abia la urma, au venit incet si patru fire de drum, iar la unirea lor au incoltit primele case mici, invelite cu...

Muntele de lana
Ultima tesatoare din Poiana Sibiului

...Mai intai, s-au dezlegat din cer patru vanturi. Auzindu-le chemarea, s-au adunat in vaduri si patru ape, paraie furioase de munte. Abia la urma, au venit incet si patru fire de drum, iar la unirea lor au incoltit primele case mici, invelite cu "sita". Si astfel, prin aceasta tainica intamplare, s-a nascut un sat: Poiana Sibiului. "Merem in Vadu, la Piata", spun si astazi poienarii, adunandu-se duminica langa biserica cea noua. Grupuri pestrite de tarani se rasfira in lungul ulitelor adanc sapate in deal, aruncandu-si binecuvantari si binete. Unii doar isi zambesc. Se bucura ca se vad. Caci se vad rar. Toamna, mare parte dintre barbati pleaca la campie, cu oile, primavara se intorc cu ele mai grase si mai flocoase, preschimband ulitele in rauri lungi de spinari albe.
Adevarata coloana vertebrala a satului e ulita suitoare a Vlasinilor. Oamenii spun ca aici, "peVlasini", s-a asezat Poiana mai intai si mai intai, ca si cum s-ar fi coborat pe pamant de undeva de sus, din rai poate. Pe ulita aceasta, totul a ramas la fel ca-n ziua dintai: casele, gardurile, vorba, podurile, cantecul, obiceiurile. Putin... chiar si oamenii.
Acum, pe Vlasini coboara o femeie. Nu i se vad pantofii din pricina straiului ei lung, popular, si-mi pare ca vine plutind pe deasupra colbului. Chipul ii este inconjurat de o broboada neagra, valuroasa si moale, amintind o maretie de regina trista. Faptura ei intreaga flutura ca o naluca - suvite, valurile hainei, sortul, poalele largi ale rochiei - si, parca, vazandu-i chipul osos, ochii abia scanteind in orbitele adanci, dar mai ales pielea nespus de alba a fetei, ai spune ca femeia aceasta a murit de mult. Sau, poate, ca a nimerit acolo din alta lume. Alb si negru, vechiul costum popular al femeilor din Marginimea Sibiului. Oamenii o recunosc pe Lenica lu" Caruntu, ce canta in strana la bisericuta veche din lemn. Numai doua batrane - ea si Jenica Oprescului - se mai imbraca astazi "romaneste" cand merg la biserica. Numai doua.Misterul unei porti de lemn

Pe ulita Vlasinilor, copaceii au in varfurile ramurilor mii de pufuri albe, moi, precum semintele de papadie. Coborand din munte, oile si-au prins lana de ramuri, lasand in urma lor toate aceste marunte urme ale transhumantei. Altadata, poienarii saraci le adunau in desagi si supravietuiau pana in primavara, doar din pretul acestor mii de pamatufuri albe.
Astazi, in locul unde ulita se intalneste cu cerul, se vede un deal domol, cu spinarea acoperita de intinderi albe. Ai zice ca e zapada. De fapt, acolo, sus, poienarii isi usuca la soare lana spalata, kilometri intregi de lana pufoasa, apoi coboara cu totii in Vadu, unde-i asteapta turcii, langa camioanele lor cele mari. Taranii isi vand dealurile de lana si castiga bani multi.
Totul se vinde, se instraineaza. Altadata, se putea spune ca lumea incepea si se sfarsea la hotarele satului. Din "afara" se cumpara sare, zahar, gaz si chibrituri. Totul se facea acolo, inauntru: femeile teseau, torceau sau faceau ii, barbatii faceau cojoace, cei mai multi ramaneau ciobani. Dar dupa ce spaima catastrofala a comunismului le-a zguduit traditia, marele trup al mestesugurilor populare s-a pulverizat in celule si mai inchise: gospodariile Poienii Sibiului. Fiecare casa avea o economie a traiului la fel de inchisa, copie in miniatura a obstei mestesugarilor din sat. Toate si le faceau oamenii cu mainile lor, in ograzile lor. Astazi, prefera sa le cumpere din pravaliile Sibiului.
Casele au la strada zidurile lipite, formand impreuna un dig prelung, de-o parte si de alta, cu creneluri mereu urcatoare, in care din loc in loc se boltesc portile acelea mari, din lemn invechit. In aceste porti largi sunt decupate alte usite, mai mici decat un stat de om. Iar daca deschizi si aceste usi, prin zidul de case poti vedea, in sfarsit, ograzile poienarilor, cele mai frumoase de pe pamant.Mama si locul de cui

Dupa o astfel de poarta locuieste Elena Opritoiu, ultima tesatoare din Poiana Sibiului. Usita se inchide in urma noastra, scartaind ca un vaiet prelung si straniu. Patrundem in celalalt taram. O curte patrata, ingrijita, inconjurata ca de o fortareata de zidurile casei. E imposibil sa nu te incerce o placuta ameteala, un sentiment de "acasa", de statornicie, de savuroasa familiaritate cu toate cele din jur: casele, pivnita, grajdurile, surile, podurile, uneltele. Mai inauntru, fiecare lucrusor are "loc de cui", adica locul lui pe perete, acelasi de cand lumea. Acolo, in mijlocul tuturor acestor minuni, ne intampina tesatoarea, cu bratele deschise spre poveste...
Are 75 de ani. Dupa cum se cade, a invatat sa teasa de la mama, la varsta cand nici n-ajungea cu picioarele jos, la "iepele" razboiului. "Nu mi-a spus niciodata <<fa asa, fa asa>>, ma uitam la dansa zile la rand si, cand iesea sa mulga vaca, eu intram in locul ei la razboi. Cand era cate-o mireasa in sat, aveam zor mare. Tesea bunica pana la doua noaptea, cand se trezea mama si lucra mai departe. Atunci, toalele miresei se puneau pe pat, sa le vada lumea, trebuia sa termini la timp. Nu pridideam cu lucrul. Noaptea, cand inchideam ochii, vedeam doar modele, ca-n vis. Era frumos sa vezi batranele noaptea, lucrand si cantand. Acum, lumea nu mai lucra noaptea, nu mai face sezatori, s-o facut toti domni. Dorm. Se uita cu totii la televizoara..."Salutari din America

"Mosii" Elenei Opritoiu s-au depus la temelia casei, in straturi. Bunicii au trait la subsol, in latura din dreapta, unde acum e pivnita. Parintii au locuit deasupra, in "casa cea mare", cum i se spune astazi. Aveau un pridvor inalt, ce dadea tot spre curte, ca sa-si poata contempla fericiti avutiile. Latura din dreapta a ramas napadita cu vita de vie, veche si incalcita. Mai tarziu, cand nepotii s-au mutat in casa din stanga, pridvorul a fost inchis si "casa cea mare" e mereu pustie. A devenit un loc magic, interzis, in care patrunzi aproape cu spaima. Peste toate mobilele s-a instapanit o racoare statuta, ce-ti intra in oase. Aici nu intra nimeni decat cand moare cineva din familie. Sunt odaile de priveghi. Peretii sunt inveliti de covoare cu motive stravechi, iar pe o laita, stivuite, cele tesute de curand. Putinii oameni care si-au mai comandat covoare la Elena Opritoiu n-au mai avut cu ce sa le plateasca. Dintr-o grinda zambeste un barbat chipes. Fotografia ingalbenita a tatalui, acoperita cu plastic bombat, a fost facuta in anul 1910, in Statele Unite ale Americii. "Sate intregi de ardeleni au plecat atunci la America" - isi aminteste batrana. "Tata o fost o data sase ani, apoi o venit si o facut casile. Dupa ce-o facut casile, s-o mai dus o data sase ani. Acolo, la America, tot cioban o fost, la un bogat mare, care-i spunea <<adu-ti nevasta aicea, ca-ti dau toate oile tie>>. Dar el n-o vrut sa ramaie, ca-i pare rau de parinti si de sat."
Cateodata, batrana isi viseaza tatal. Cum a intrat el atunci in curte, cum si-a scos dolarii din talpile cizmelor, si apoi au ras cu totii. Cateodata, batrana isi viseaza curtea pustie, plina de mosi.Tutaca

Pe vremuri, cand ieseai in sat, puteai lasa linistit gospodaria descuiata. Daca pe poarta omului vedeai un bat pus de-a curmezisul, stiai ca omul nu-i acasa. Astazi, batul e tot pe poarta, insa in interior. Iar cand pleaca, batrana incuie cu lacatul. Mai viziteaza doar cateva prietene, vecine de strana la biserica veche. Tot pe fata interioara a portii sta atarnata o mare masina de tocat carnea, lucrata in arama. Cand taiau cate-un "mlatin" - mielul fraged, de un an -, ciobanii faceau tocana, sloi, pe care-l bagau in burta oii. "Sloiul il mancam cu scoverzi, cu microvele, ciorigai. Vai, ce bun era..." si vremurile de demult se strang iarasi, suvoaie, in amintirile Elenei Opritoiu. "Prima data cand am plecat din sat, a fost vara. Ma duceam cu barbatu-meu la Calarasi, in Balta, si spalam lana in Dunare. De acolo, unde oile faceau groapa mare, de acolo beam apa. Dupa 45 de ani de casnicie, chiar inainte sa moara, barbatu-meu inca imi spunea <<Tutaca>>. <<Tutaca, apai nu te-oi lasa eu singura>>, asa ma alinta el. O fost om cuminte, cumsecade tare. Mult ne-am iubitu..."Nu dau zor, ca n-am pentru cine

Ultima parte a interviului are loc in cea mai draga dintre odai: langa razboiul de tesut. Femeia isi aduna amintirile la fel cum strange firele de batatura pe urzeala masinariei din lemn. "Cand tes, toate gandurile mi le strang atunci. Stau cu radioul langa mine, il ascult si ma gandesc la copchii. Cand tes, nu ma simt singura deloc. Traiesc bine - bine tare - eu aicea singura, nu m-am spariat noaptea niciodata. N-am nici o suparare, am tot ce-mi trebuie, zau." Nici o indoiala. Raspicat, cu nerv, spusa repezita aElenei Opritoiu e insufletita de un ritm cadentat, mereu urmata de-un raset sanatos, cu toata gura. Nici n-ai zice ca barbatu-sau a murit demult, ucis prea devreme de o boala neiertatoare, n-ai spune mai ales ca lucrul ei drag, pe care l-a facut o viata intreaga, mestesugul ei, a murit. "Sunt impacata tare. Baietii mi-s bine amandoi, Titel la Sibiu, Nelu - in Germania. In 1975 a plecat in Germania si nu mi-a spus ca pleaca. Cinci ani si trei luni nu l-am vazutu, am numarat 1313 zile cat nu mi-a trimis nici macar o ilustrata. Atat de tare m-o durutu, ca sase saptamani n-am iesit pe poarta, in sat. Si dupa sase saptamani, am iesit razand. Am inteles ca nu mi-o zis ca sa nu ma necajeasca." Si femeia continua sa teasa.
Cel mai greu e sa pui culorile. Bej si rosu, dac-ai gresit o nuanta, poti strica totul. Vopsitoria din sat a murit si ea. "Mai demult, faceam si pe saptamana un covor. Se castiga bine... Acuma, fac unul si la o luna de zile, ca nu prea am lucru. Nu dau zor, ca n-am pentru cine... Nu mai pune lumea pe paturi covoarele mele. Cumpara coltare pe care pun paturi si pe pereti pun carpete cu <<Rapirea din Serai>>. Nici zestre nu mai dau. Mai am comenzi pana la Pasti si gata, s-o sfarsit. Ma las linistii."Copilul din lemn

Si-ar fi dorit sa aiba o fata, sa aiba pe cine invata in urma ei. S-o tina acasa, langa ea. "Tot mai tinere-s femeile pe Vlasini... Mai demult, o fata din sat a spus ca ea se apuca sa faca. I-am pus pe razboi, i-am ajutat, i-am inceput lucrul. A doua zi, cand m-am dus la ea, era scos razboiul afara, urzeala taiata si ea a zis ca nu-i place. Iti trebuie rabdare mare sa-nveti. Ca sa-ti placa a tese, trebuie sa-ti placa rabdarea..."
Astazi, razboiul este cel mai vechi din sat si nu s-a stricat niciodata. Batrana ne arata pe rand, mangaindu-le, itele, iepele, sulul, barlele, suveica, spata, roatele, tucala si tabia, adica toate maruntaiele razboiului ei drag. "L-a facut acum 70 de ani, cand eram micuta, unu, Patru Barsan. Nu vreau sa-l vopsesc, mai bine-l spal. Singura il invalasc, il ingrijesc, ca pe un copil. Lucru, mai cant, mai plang... Razboiul asta e ca si copilul meu."Frumoasa din ograda adormita

...Si tot in cele patru vanturi s-a imprastiat cenusa traditiilor populare. Dar tesatoarea continua sa traiasca. Singura, ca o castelana de moda veche, in toata aceasta gospodarie mare, in casa ei parinteasca de cand lumea. Este mesagera unei alte lumi, o lume veche si infloritoare, cand toate lucrurile erau tintuite in firea lor, cand femeile teseau pana la rasaritul soarelui, iar barbatii nu banuiau ce poate fi dincolo de muntii lor de lana. Batrana le-a pastrat pe toate ca-n ziua aceea. Nemiscate, in locul lor de cui. Si totusi, desi au ramas, grajdurile de vite, sura de lemne, pivnita de vinuri, casuta cu cuptor pentru paine - toate au devenit nefolositoare si parca fara suflet. Iar Elena Opritoiu se incapataneaza sa creada ca ele nu au murit inca. In spate, unde se termina casa, pe un deal povarnit, se intrezareste o livada uscata. Pana jos - o nesfarsita increngatura de ramuri putrede, fara frunze, pe varfurile carora au crescut printr-o minune mere rosii. Musc. Este toamna, este vremea culesului, sunt pentru prima data oaspete intr-un sat din Ardeal.Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala