Povesti cu ingeri
Mos Pavel si cantecele din cer
Mos Pavel va implini anul acesta nouazeci si sase de ani. Toata viata si-a petrecut-o intr-un catun din Delta Dunarii. A trait intr-o izolare totala, fara radio si televizor, fara sa stie ce se intampla in tara. Nevasta i-a murit acum zece ani. De atunci, a ramas singur, cu bordeiul lui si cu Dumnezeu.
Povestea fantastica pe care a trait-o batranul a inceput anul trecut. Intr-o buna zi, pe cand se ruga, a auzit dintr-o data niste cantece de o frumusete rara, venite parca din cer. Erau rugaciuni vechi, pe care Pavel le stia din tinerete, cantate de voci de barbati, de femei si de copii. Cantecele se auzeau in fiecare dimineata, iar coristii erau aceiasi. Batranul le recunostea vocile. "Unul dintre barbati avea o voce ragusita", spunea Mos Pavel. Cand a iesit afara sa se uite, nu a vazut pe nimeni. Muzica se auzea in continuare, din directia orizontului, deplasandu-se de la sud catre vest. Nu vocile isi schimbau pozitia, ci sunetul se amplifica, la un moment dat umpland intreaga zare. Bordeiul lui Pavel este inconjurat de ape. Cantecele pareau sa urmeze malul acoperit de stuf.
Pavel nu s-a gandit niciodata ca ar putea fi vorba despre ingeri. Desi om simplu, fara prea multa carte, el a incercat sa dea o explicatie logica fantasticei intamplari. Pe rarii drumeti care se rataceau pe la casa lui ii intreba daca nu cumva aveau cu ei un radio portativ, la care ascultasera, inainte sa intre in casa, coruri religioase. Oamenii negau si il priveau cu mirare.
Intr-o buna zi, Mos Pavel a fost vizitat de un profesor care avea un reportofon. El facea un studiu despre traditia folclorica a zonei. Batranul, care are un respect deosebit pentru oamenii cu scoala, si-aspus: "In sfarsit, m-oi lamuri si eu". La un moment dat, Mos Pavel a auzit cum incepeau cantecele. Cand l-a intrebat pe profesor daca aude si el, acesta i-a raspuns mirat ca nu. "Canta si tu cu cei pe care-i auzi", i-a spus profesorul, dand drumul la reportofon. Cand a ascultat caseta, mosul a inlemnit: nu se auzea decat vocea lui.
De atunci, Mos Pavel a evitat sa mai intre in vorba cu oamenii de pe drum. Credea ca innebunise. Cu toate acestea, in fiecare dimineata canta bucuros, alaturi de vocile acelea minunate. Intr-o zi, batranul si-a luat inima in dinti si a intrebat: "Cine sunteti voi?". De undeva, de aproape, barbatul cu voce ragusita i-a raspuns: "Noi suntem ingeri din cer. Cantecele noastre nu pot fi auzite de oricine". Abia atunci, Pavel a inteles. De atunci, a mai auzit ingerii cantand, dar din ce in ce mai rar. Batranul a inceput sa stea din nou de vorba cu oamenii. El le spunea: "In cer sunt sapte tari. Ingerii mi-au spus povestea lor". Daca nu-l crezi, zambeste cu subinteles si-ti zice: "Las", ca intr-o buna zi ne-om intalni intr-una din ele si atunci oi auzi si matale cat de frumos canta ingerii".Maria Fedorov - loc. Ceamurlia de Jos, jud. Tulcea
Orologiul
Intr-o buna zi, ma plimbam prin oraselul de provincie in care locuiesc. Nu aveam ceas la mine si eram curioasa sa stiu ce ora este. Dintr-o data, am ridicat privirea in sus si am vazut un orologiu imens, suspendat in mijlocul cerului. Nu o sa uit niciodata: arata ora 18.20. Nu avea cum sa fie o iluzie, sa vad altceva, pentru ca in acel cartier nu exista nici un ceas.
Intr-o alta seara, era foarte intuneric si eu mergeam cu bicicleta. Aveam o viteza destul de mare, cand am auzit o voce care mi-a spus: "Stai!". Am franat cat am putut de tare. O masina careia nu-i mergeau farurile si nu putuse sa ma observe a trecut la o jumatate de metru de mine. Daca nu m-as fi oprit, ma lovea cu siguranta. Sunt sigura ca glasul acela a fost al ingerului meu pazitor.Laura Netea - loc. Dumbraveni, jud. Sibiu
Masina argintie
Povestea pe care o scriu s-a intamplat acum sase ani. Fata mea, Alexandra, tocmai incepuse sa mearga la scoala. Avea 7 ani. Intr-o duminica dimineata, am dus-o la Gradina Botanica, pe care voia sa o viziteze de mult. Ne-am urcat in masina si am pornit la drum, catre Cotroceni. La intersectia dintre Calea Plevnei si Stirbei Voda, ne-am oprit la un stop. Pe banda din dreapta mea nu era nimeni, dar in stanga se afla un camion mare, incarcat cu marfa. Cand stopul a trecut pe galben, un fel de "val" mi-a invaluit creierul. Era o senzatie de apasare psihica, de avertizare, simteam ca se apropie un pericol. Dintr-o data, am auzit o voce care mi-a spus pe un ton imperativ: "Nu te misca!". Au trecut doua sau trei secunde, stopul se facuse verde, cand, in mod incredibil, am vazut in mintea mea cum o masina argintie venea din dreapta cu viteza, trecea pe rosu prin intersectie si mergea mai departe. Am ramas pe loc. Fetita mea, care nu auzise vocea ingerului, mi-a zis: "E verde, mama, de ce nu pornim?". "Mai stam putin", i-am raspuns. Chiar in clipa aceea, un Daewo care venea din dreapta a trecut in tromba prin intersectie. La volan era o femeie tanara, iar in spate doi copii. Depasise, fara sa o intereseze, toate masinile de pe banda ei care oprisera la stop. Daca as fi plecat pe verde, ne-ar fi lovit in dreapta, chiar in locul unde statea fetita mea. Avand in vedere viteza cu care a venit masina aceea, accidentul ar fi fost cumplit. Am observat ca nici camionul din stanga mea nu pornise. Oare primise acelasi avertisment ca si mine? Cred ca da, altfel ar fi intrat de mult in intersectie. Totusi, am stat alaturi zece sau chiar cincisprezece secunde inainte de a demara. Acum imi pare rau ca nu i-am facut semn sa opreasca, sa-l intreb daca a simtit acelasi lucru ca si mine.
Sunt convinsa ca fac parte dintre persoanele privilegiate, care au trait astfel de intamplari cu ingeri pazitori, nu numai pentru ca am scapat cu viata si eu si fetita mea, ci pentru ca astfel de minuni nu li se intampla multora. Dar nu imi fac iluzii: acest lucru nu mi s-a intamplat pentru ca fac parte dintre "alesii" care duc o viata sfanta si pura. Viata mea este foarte ocupata. Muncesc din zori pana noaptea si, din pacate, nu am prea mult timp pentru rugaciuni, desi sunt un om credincios. Convingerea mea este insa ca fiecare din noi este dat intr-o grija divina inca din nastere, ca principalele cotituri ale vietii noastre sunt prevazute dinainte, intr-un destin care nu mai poate sa fie schimbat. In cazul in care o intamplare neprevazuta ar putea modifica ordinea lucrurilor, ea este neutralizata de un trimis din cer. De ce darul vietii este mai lung pentru unii si pentru altii mai scurt? Iata o tema pe care nu o putem dezlega aici, pe pamant.Ing. Veturia Suciu - Bucuresti
Prietenul ratacitor
Pe 1 noiembrie 1971, unul dintre prietenii mei vechi si dragi din copilarie a parasit lumea aceasta, trecand intre drepti. Eram distrus. Nu puteam sa inteleg cum de i s-a intamplat tocmai lui. Isi facea stagiul militar. A fost un accident stupid: un glont ratacit de pe poligon l-a lovit in plin si l-a ucis pe loc.
La scurta vreme dupa decesul lui, am inceput sa am contacte spirituale cu el. Ii simteam prezenta la mine in casa. Mereu ma uitam in spate, asteptandu-ma sa apara. Intr-o zi, mi-am auzit numele. Ma strigase incet. Am mers in camera de alaturi, unde se afla mama si sora mea, dar nu ma strigasera. Am crezut ca mi s-a parut si am uitat acea intamplare.
La o saptamana dupa aceea, pusesem la pick-up unul dintre discurile sale preferate si stateam intins in pat. Am adormit brusc si, in vis, l-am vazut venind spre mine. Mi-a spus sa nu-i mai plang moartea, pentru ca acum era linistit si impacat. Mi-a mai spus ca ne vom revedea in acea lume in care se afla el. Trebuie sa am rabdare, prietenia noastra nu va muri niciodata. Ultimul lucru de care imi amintesc este ca vroiam sa ascult pe acel disc o melodie care avea pentru noi o semnificatie aparte. Cand m-am trezit, m-am simtit impacat. Apoi, am observat ca discul mergea in continuare, dar pe partea cealalta, unde se afla acea melodie deosebita. Am inceput sa plang, mi-am dat seama ca venise intr-adevar sa ma vada. Acest episod mi-a provocat o trezire mintala si spirituala foarte puternica. De atunci, am mai trait doua astfel de intamplari ciudate. De doua ori m-am trezit brusc din somn, din pricina unor viziuni mistice.
In dreapta mea, la aproximativ un metru si jumatate deasupra pamantului, se gasea o falie stralucitoare de energie, o sfera galben-portocalie cu diametrul de aproximativ 15 cm. Am inchis ochii si i-am deschis din nou, m-am piscat pentru a fi sigur ca vad acel lucru aievea. Obiectul a ramas acolo, iar eu am adormit brusc.
Ma speriasem. Un an mai tarziu, mi s-a intamplat acelasi lucru, in aceleasi circumstante. De data aceasta, mi-am pus niste intrebari in sine mea, la care, incredibil, am primit si raspuns. Toate intrebarile erau in legatura cu prietenul meu care decedase. Toate raspunsurile imi spuneau, pe scurt, ca nu trebuia sa ma ingrijorez si ca nici nu trebuie sa-mi fie frica, pentru ca el veghea asupra mea. Disparuse din punct de vedere fizic, dar ma invaluia cu dragostea si grija lui ingereasca.
Ultima intamplare a avut loc in iulie 1994. Participam la o reuniune de familie, unde s-au facut numeroase fotografii. Intr-una din ele, am remarcat o masa circulara de particule planand deasupra umarului meu. Prima data am crezut ca este o greseala de developare. Dar acea voce interioara mi-a spus ca am putut sa vad manifestarea grijii prietenului meu pentru mine.
(Va felicit pentru minunatele pagini de spiritualitate. Se citesc pe rupte, in mediile romanesti din Canada.)Constantin Gagianu - Toronto (Canada)
Cand a murit tata
Pe 1 noiembrie 1997, am primit un telefon de la mama. Mi-a spus ca o sunasera colegii de serviciu ai lui tata, care avusese un atac de cord si fusese luat cu Salvarea. M-am urcat imediat in masina si am plecat s-o iau pe mama sa mergem impreuna la spital. Inainte de a ajunge la ea, am avut presentimentul ca este foarte grav. Am simtit ca tata nu mai are mult de trait. Nu m-am mai gandit la rau, incercand sa ma concentrez la condus. Aveam mult de mers si vremea era urata: frig si ploaie. Ma aflam la un kilometru de casa mamei si tremuram de frig si de ingrijorare, cand am ajuns la o cotitura a drumului. Fizic, am simtit ca o forta ciudata imi inconjoara umerii si am fost cuprinsa de un sentiment de pace si liniste. Am stiut ca in clipa aceea tata a murit si ca nu trebuia sa fiu trista, pentru ca era liber si fericit. Cand am ajuns la spital, mi s-a spus ca murise in Salvare. Oare ce fusese senzatia aceea? Un inger ma mangaiase cu aripa lui? Sau poate ca era tata care imi spunea "la revedere" si incerca sa imi comunice ce simtise dupa moarte: pace si liniste.Luiza Cherestes - Cluj-Napoca