Lumea romaneasca

Redactia
Felicia Filip"Am ales A Fi, in locul lui A Avea". Soprana Felicia Filip face doua cupluri de invidiat: unul pe scena, cu regele rock-ului romanesc, Cristian Minculescu, altul acasa, cu sotul ei, un alt Cristian, dar Mihailescu, regizor de opera, director al scenei lirice din Brasov, alaturi de care t...

Felicia Filip"Am ales A Fi, in locul lui A Avea"

Soprana Felicia Filip face doua cupluri de invidiat: unul pe scena, cu regele rock-ului romanesc, Cristian Minculescu, altul acasa, cu sotul ei, un alt Cristian, dar Mihailescu, regizor de opera, director al scenei lirice din Brasov, alaturi de care traieste, discret, o alta pasiune adevarata.
"Regina Traviatei" sau, mai pe scurt "Filipissima", cum o numesc cronicile internationale, Felicia Filip, coboara de pe scena muzicii lirice internationale (unde a triumfat) pe o scena mai simpla, dar mai fierbinte, si in mijlocul unui public pe care l-a cucerit: publicul romanesc de rock. Olteni amandoi - Cristi Minculescu din Craiova si Felicia Filip din Slatina, de varste apropiate si cu capacitati egale de a se darui si de a vibra pe scena, cei doi artisti au adus la rezonanta doua genuri muzicale care aparent nu au nimic in comun: rock-ul si opera. Comparati cu Montserrat Caballe si Freddie Mercury (primul cuplu care afacut o asemenea jonctiune), Felicia Filip si Cristian Minculescu aduc la extaz publicul din salile de concert, indiferent de varstele lor. Ultimul lor hit, "De vei pleca", e fredonat de toata lumea, se aude din toate masinile oprite la intersectie. "Lorzii" Iris (asa ar fi fost cu siguranta numiti daca ar trai in Regatul Unit) vin la Opera, la repetitiile Feliciei Filip si o asculta cu mainile la spate, lipiti de perete, intr-o atitudine de profund respect si admiratie. La randul ei, "ducesa" Felicia Filip nu se sfieste sa lase rochiile cu crinolina si sa imbrace pantalonii si pelerinele realizate special pentru concertele Iris de catre inspirata creatoare Liza Panait si sa stea de vorba cu adolescentii rockeri, la ea in cabina. La ultimul lor spectacol - "Iris Athenaeum" -, intr-o inghesuiala de nedescris, iscata la intrarea in sala, un batranel la bratul unei tinere, probabil nepoata sa, impinsi din toate partile de valul multimii, a remarcat: "Pe vremea mea, numai la <<Alhambra>> mai era o asemenea imbulzeala!". L-am revazut in sala aplaudand frenetic, cu ochii plini de bucurie. Conceptul regizoral al acestui spectacol de tinuta occidentala, foarte original si slefuit pana in cele mai mici detalii, a fost semnat de regizorul Cristian Mihailescu, "jumatatea" Feliciei Filip. Dar sa dam cuvantul castigatorilor."Se pare ca i-am cucerit pe tinerii rockeri, iar ei m-au cucerit pe mine, definitiv"

- Draga noastra doamna Felicia Filip, de catava vreme ati "tradat" iubirea dvs. cea mare - opera si publicul ei select - pentru o noua dragoste, ce pare si ea sa devina o pasiune: rock-ul, muzica generatiei tinere. Am fi bucurosi sa ne spuneti cum a inceput aceasta seductie.
- Prima mea intalnire cu acest gen de public a fost in "96, cand am primit prima invitatie de la Iris. Am cantat atunci la Sala Polivalenta, in 13 decembrie "96, la concertul lor aniversar, in fata a peste 6000 de tineri care au cantat o data cu noi, cu bratele sus si cu flacaruile de la brichete aprinse, intr-o stare de extaz cu care eu nu eram obisnuita in aparitiile mele scenice de pana atunci. Am reluat aceasta colaborare si se pare ca eu i-am cucerit pe ei, pe tinerii rockeri, iar ei m-au cucerit pe mine, definitiv.
- Cum vi se pare ca se manifesta acest public, comparandu-l cu cel al scenei lirice, din punctul de vedere al civilizatiei spectatorului?
- Manifestarea tinerilor iubitori ai muzicii rock, chiar daca unora le pare putin agresiva, este, de fapt, descatusarea tineretii, a frumusetii, a puritatii, dincolo de toate greutatile si neimplinirile generatiei lor. Doamne fereste sa ma fi speriat sau sa fi avut o alta stare decat cea de daruire, de bucurie si de comunicare cu ei. Eu cred ca acesti tineri, cu energia specifica varstei lor, doresc sa-si umple sufletul cu energie pozitiva, emanata din muzica, incat, iata, salile sunt neincapatoare nu numai ca spatiu, ci si ca incarcatura emotionala. La ultimul concert cu Iris, de la Sala Palatului - o sala de spectacole unde se poate spune ca vine un public avizat, instruit -, am vazut cu mare bucurie public de toate varstele, de la adolescenti de 14-15 ani la cei de varsta a treia. Toti, laolalta, erau in picioare si cantau. Doar arta adevarata, indiferent de ce gen ar fi ea, impune un asemenea comportament.
- Marele dvs. succes alaturi de formatia Iris nu poate fi despartit de fascinanta prezenta a lui Cristian Minculescu? Cum este el in spatele scenei, acolo unde publicul nu-l poate urma?
- Este un familist foarte serios, are o sotie foarte frumoasa, are doi copii gemeni - o frumusete! -(baiatul este "baiatul mamei", iar fata - se-ntelege -, "fetita tatei"). Toata familia este de fata la cele mai importante concerte Iris, cum a fost si cel de la Sala Palatului - "Iris Athenaeum" -, cand Cristi Minculescu parca pocnea de fericire stiind ca cei dragi de acasa sunt in sala. Este o persoana preocupata de evenimentele culturale, in mod special de aparitia de carte. Alearga sa descopere noutatile, este foarte informat, citeste foarte mult, are o biblioteca impresionanta si orice carte noua pe care o achizitioneaza o prezinta ca pe un trofeu personal. Scrie foarte bine, textele majoritatii pieselor Iris fiind compuse de el. Muzica o traieste ca nimeni altcineva. Mi-amintesc ca odata ne-am dat intalnire la Opera sa repetam, dar eu am intarziat putin si l-am gasit in curtea interioara, ascultand atent vocalizele care se revarsau prin geamurile deschise din salile de repetitii, cu mainile ridicate spre cer, imbatat de frumusete, nestiind ca il priveam. Cristian Minculescu este, cu siguranta, o mare personalitate a lumii muzicale. La intalnirea pe care am avut-o in 1996, am avut surpriza sa constat ca el, in mod special, dar si restul membrilor trupei sunt personalitati remarcabile. Asta insemnand, in primul rand, seriozitate, un mare profesionalism, un teribil simt al umorului, dar si un simt autocritic, de o subtila calitate, care duce la perfectionare. Chiar daca sunt impreuna de 20 de ani, membrii formatiei Iris sunt ca la inceput de tineri, au sufletul curat tot ca atunci, sunt niste copii frumosi si nebuni intru muzica si, mai ales, au o legatura extraordinara cu publicul: as putea spune ca, in cazul lor, publicul este un membru al formatiei. Toate acestea ma fac sa cred ca am dreptate cand spun ca Iris este o floare care are parfum si, mai ales, are o frumusete care dainuie, iata, de mai bine de 20 de ani. Si pot sa spun ca e foarte placut sa ii ai pe cei de la Iris ca prieteni. Gasim tot soiul de motive de a ne auzi, de a ne vedea, de a schimba o gluma intre noi, este o relatie foarte frumoasa si foarte fireasca, fara nimic fals, care continua si dincolo de scena: membrii familiei Iris sunt membrii familiei mele.
- Cred ca aceasta relatie cu publicul a formatiei Iris a capatat niste tuse mai pastelate, mai lirice prin aparitia dvs. alaturi de ei. In plus, pe multi dintre tinerii spectatori sunt sigura ca i-ati castigat pentru genul muzical pe care dvs. il reprezentati de fapt: opera. Ce va spun tinerii care vin dupa spectacol la cabina dvs. sa va felicite?
- In spectacolele cu Iris, in momentul aparitiei mele pe scena, tinerii ma primesc cu aplauze si cu strigate de bucurie si admiratie. La spectacolul "Iris - Athenaeum", acest moment a fost de un magnetism irezistibil. Nu se poate exprima in cuvinte ce incarcatura extraordinara au privirile lor. Cand vin la mine la cabina, foarte multi imi aduc flori, imi cer autografe si imi spun: "Ce frumos cantati, aveti o voce ingereasca! Cand cantati la Opera, ca vrem si noi sa venim sa va vedem?". Zilele trecute, cand am cantat in "Traviata", la Opera Nationala, era coada in fata casei de bilete si casiera mi-a marturisit ca multi tineri intrebau daca in seara respectiva canta si "doamna care canta cu Iris". Lucru vizibil si in sala, unde media de varsta la "Traviata" este cu certitudine mai scazuta decat la celelalte spectacole ale Operei, se pare, tocmai datorita implicarii mele si in acest proiect rock. Iar modul in care am fost primita pe scena, amintea de entuziasmul rockerilor, ceea ce a facut ca spectacolul sa creasca foarte mult in intensitate. Iar fanilor Iris li s-a adaugat si publicul de opera, care a venit dupa mine in aceasta zona. Iata o osmoza a genurilor si a spectatorilor, ce nu poate fi decat extrem de benefica pentru toata lumea.
- Se pare ca trena celebritatii dvs. e cel putin de doua ori mai grea acum...
- Da, dar e foarte placut, mai ales ca noi, artistii lirici, nu avem, in general, un public de masa, ci unul mai restrans. Sau, de multe ori, suntem mai cunoscuti peste hotare decat in tara. Acum se intampla, de pilda, sa ies de la Sala Radio, iar soldatii care pazesc cladirea sa inceapa sa cante, cand ma vad, evident "De vei pleca". Sau, intr-un magazin, un tanar sa se repeada la usa sa mi-o deschida si sa-mi spuna fericit: "Sarut mana, doamna Felicia Filip!". Altadata, la o trecere de pietoni, un batran cu un catel s-a aventurat dincolo de bordura, iar un troleibuz era cat pe ce sa-l acroseze. Nici nu stiu cum l-am tras de haina, din spate, si ma pregateam sa-l cert, dar cand a dat cu ochii de mine s-a luminat brusc la fata, recunoscandu-ma: "Vai, doamna Felicia Filip!". Pana si vecina noastra de apartament, o batrana octogenara, cand se da pe unul din posturi "De vei pleca", da radioul tare, ca sa auda mai bine."Idolul meu este Maria Callas"

- As vrea sa rememorati, pentru cititorii nostri, inceputurile dvs. in muzica.
- Eu, de fapt, abia in jurul varstei de 18 ani m-am indreptat spre canto clasic, cand directorul Licelului de Muzica din Pitesti, unde eu eram eleva si studiam vioara, m-a convins sa merg la Scoala Populara de Arta, la canto. Am studiat vioara 12 ani, iar de cantat, cantam doar de placere. Nu am vrut la inceput sa merg, dar m-am lasat convinsa in cele din urma si am dat examen la Conservator, dar am picat, pentru ca imi facusem un program de soprana dramatica, iar eu eram, la ora respectiva, o lirica lejera. Am dat a doua oara la Conservator, in 1980, pe cele sapte locuri care erau, si, dintre cei peste 50 de concurenti, am intrat a doua. A urmat intalnirea cu profesoara mea de canto, Georgeta Stoleriu (si cu omul de mare calitate care este ea), care mi-a marcat existenta si cariera. Daca maestrul meu este Georgeta Stoleriu, idolul meu este Maria Callas, o personalitate a scenei lirice internationale care, cu siguranta, inca nu a fost egalata si nu stiu cand va reusi cineva sa o faca.
- Ati avut din momentul debutului o ascensiune furtunoasa nu numai pe scenele din tara, ci si pe cele din strainatate. Cu ce pret se castiga un palmares atat de valoros ca al dvs.?
- Am debutat pe scena inca din Conservator, dupa ce am "ras" toate premiile la toate concursurile la care am participat (am cele mai multe premii "Mozart" si cele mai valoroase). Datorita calitatii mele de a jongla putin cu riscul, in 1983, cand am iesit pentru prima oara in strainatate la un concurs ce se tinea la Barcelona, am avut curajul sa-mi iau numai biletul de dus (de fapt nu am avut bani sa-mi iau dus-intors), sigura fiind ca voi castiga un premiu, ca sa am cu ce ma intoarce acasa. Am plecat cu un borcan cu miere si o bucata de salam de Sibiu si am castigat marele premiu al concursului si premiul "Mozart". In 1985 am debutat la Teatrul Muzical din Brasov (acolo am fost repartizata dupa terminarea Conservatorului) cu rolul Gilda din "Rigoletto" de Verdi si apoi a urmat debutul de aici, de la Opera, cu "Povestirile lui Hoffmann". Pe sotul meu l-am cunoscut pe scena Operei din Bucuresti, cantam amandoi in "Povestirile lui Hoffmann". Am inceput sa fiu foarte solicitata pentru a canta in strainatate, dar de multe ori cei de la A.R.I.A. (Agentia Romana de Impresariat Artistic - prin care se faceau contracte cu impresariatele din strainatate, inainte de Revolutie) raspundeau ca "artista e bolnava", fara macar sa ma fi anuntat de invitatiile si ofertele impresarilor straini (chiar Pavarotti insusi mi-a scris de patru-cinci ori, ca sa ma invite la festivalul sau). Dar imediat dupa Revolutie, am reinceput sa ies din tara si am "recuperat" invitatiile pierdute. In urma acestei imagini internationale pe care mi-am cultivat-o in ultimii ani, am fost desemnata de critici cea mai importanta "Violeta", noua regina a Traviatei ("Filipissima" este titul unei cronici ce mi-a fost facuta dupa ce am prezentat "Traviata" la Opera din Limoges). Chiar Montserrat Caballe mi-a spus odata: "Sei un caballo di scena!" ("Esti un cal naravas al scenei!"), in sensul ca sunt o artista de forta, mai exact trosneste scena atunci cand cant."Sotul meu este Leu, eu sunt un Peste cu coarne si suntem foarte fericiti impreuna,
desi au trecut zece ani de cand ne-am casatorit"

- Alcatuiti impreuna cu Cristian Mihailescu un cuplu si in viata, nu numai pe scena. Ce va tine legati, ce face ca relatia dvs., care se consuma intre doua trenuri sau doua avioane, sa fie mereu proaspata?
- Chiar daca eu si sotul meu ne vedem mai mult intre drumuri, comunicam foarte des: cheltuim pe telefoane, la cateva luni, cam cat costa o masina. Frumusetea care sta in relatia noastra este intr-adevar o taina, un secret al divinitatii care se regaseste in tot si in toate si, mai ales, in armonia relatiilor dintre oameni. Mi s-a spus intotdeauna ca sunt, dincolo de exuberanta spiritului meu, o femeie echilibrata simodesta. Nu am aere de vedeta, celebritatea nu m-a pervertit. Alaturi stau spiritul analitic al sotului meu (matematician, ca prima formatie), afinitatile comune, complementaritatea firilor noastre, grija pe care o avem unul fata de altul, respectul reciproc, ca fiinte si ca oameni care slujesc arta si mai ales sinceritatea. Suntem profund credinciosi amandoi, tinem posturile, cream aceasta armonie in atmosfera casei noastre, in legaturile noastre rezonam. Sotul meu este Leu, eu sunt un Peste cu coarne (asa zic eu, pentru ca sunt nascuta in noaptea care desparte cele doua zodii: Pestii de Berbec) si suntem foarte fericiti impreuna, desi au trecut zece ani de cand ne-am casatorit. Pot sa-l ascult pe Cristian vorbind ore in sir, nu ma plictisesc niciodata, imi spune intotdeauna lucruri noi, care imi capteaza atentia, ma surprinde mereu, este un maestru in a trai, un maestru in a face pe altii sa inteleaga cum ar trebui sa traiasca, reuseste sa scoata din fiecare om numai calitatile si sa estompeze defectele. Cand sunt langa el ma simt mai buna, mai aproape de Dumnezeu. Si astea nu sunt numai vorbe goale, sunt pline, pline de substanta, pentru ca avem norocul ca viata ne-a facut sa ne intalnim. Intalnirile nu sunt intamplatoare si traim fiecare ceas al existentei ca si cum ar fi un cadou pretios si le tinem in amintire. Nu tinem deloc la lucrurile extrem de practice, nu tinem neaparat sa avem bunuri, sa posedam, si probabil ca aceasta este cheia: am ales "a fi", in locul lui "a avea". Avem o casa in Cotroceni, mostenire a sotului meu, in care n-am reusit inca sa ne mutam din cauza deselor noastre drumuri si calatorii (dar speram ca sarbatorile de Craciun sa le petrecem acolo). Vom sarbatori cei zece ani de la casatoria noastra (si ziua onomastica a lui Cristian) printr-un spectacol "Felicia Filip si invitatii sai", care va avea loc pe 23 decembrie la Opera Nationala."A canta este a-I aduce lauda lui Dumnezeu"

- Ce inseamna o zi obisnuita pentru "regina Traviatei"?
- La modul ideal, inseamna ca sunt trezita de o boare de cafea, pe care o beau cu mare voluptate, daca e tare si aromata, cum imi place mie (si pe care mi-o face sotul meu, atunci cand este acasa). Daca se intampla asa, atunci ziua va fi foarte buna cu siguranta. Urmeaza conversatia de dimineata in jurul cestii de cafea, care la Cristian cuprinde urmatoarele puncte: "Vezi cand faci vocalize", "Fii atenta sa nu uiti sa faci gimnastica", "Ai grija cat mananci" si "Ce mancam astazi?", daca trec pe langa oglinda spune: "Ai grija ca aseara te-am scapat din ochi si acum se vede" s.a.m.d. Apoi incep eu sa vorbesc si, printre altele, ii spun ca e foarte bine ca mi-a facut cafea (el nu bea niciodata), dar mi-a facut putina si ar fi fost foarte bine daca era un pic mai tare etc. Dar ne amuzam teribil. Apoi imi fac vocalizele (fac vocalize zilnic, oriunde m-as afla), daca am spectacole, repetitii, ma pregatesc pentru ele, mereu am o partitura noua de studiat. Urmeaza telefoane, intalniri, interviuri, probe de fotografii, probe la creatoarea mea de moda, Liza Panait.
- Ce puteti impartasi cititorilor nostri din experienta celor 15 ani de cariera de pana acum?
- Faptul ca in toti acesti ani am inteles ca noi, artistii, din momentul in care am pasit pe scandura scenei, in credinta ca facem arta, pana in momentul in care ne vom da ultima suflare vom fi intr-o continua competitie si vom fi niste invatacei tot timpul. Si pentru ca se spune ca secolul urmator va fi religios sau nu va fi deloc, eu adaug ca va trebui sa fie si cultural. Spun asta pentru ca eu, in momentul in care cant, am ceva de spus si fiindca a canta este, de fapt, un fel de a te ruga lui Dumnezeu si de a-I aduce lauda.Corina Pavel