Cadoul

Adriana Bittel
Tin minte ochii negri ai baiatului, veselia inlacrimata cu care mi-a povestit cum asteptase sa plece paznicii si se urcase in marele brad, ca sa ia de acolo cadoul pentru mine, pe cel mai mare, si abia dupa ce l-a desprins si-a dat seama ca n-are nimic inauntru. Dar tot mi l-a adus. Asa, de frumusete.

Pe la mijlocul anilor "50, traiam, ca multa lume, "la comun". Ni se lasase doar camera de la strada. In restul casei fusesera repartizate alte familii, destul de necivilizate. Cel mai deranjant dintre chiriasi era un ospatar care venea in fiecare seara afumat si-si batea baiatul, pe Dutu, ca nu-i placea cartea. Auzeam prin perete loviturile infundate, tipetele maica-sii, "Nu mai da, ma, ca-l omori", sudalmele betivanului, dar din partea lui Dutu - nici un sunet. Plangeam sub plapuma de mila lui si il admiram ca pe un erou. Dutu avea vreo 9 ani, paduchi, umbla toata vara descult si aproape gol, se catara in pomi si pe acoperisuri, vorbea prostii si ramasese repetent in clasa a doua. Desi mi se interzisese categoric, in primul rand din pricina paduchilor, incercasem in mai multe randuri sa ma apropii de el, dar de fiecare data ma respinsese cu insulte si amenintari. Atractia-mila pentru Dutu a facut ca viata sa mi se para mult mai interesanta cand, in toamna aceea, repetentul a devenit colegul meu de banca. Mirosea a pipi si a gaz, tenisii pusi pe piciorul gol n-aveau sireturi, fusese tuns chilug, si copiii isi bateau joc de el. Sarea adesea la bataie. Ii luam apararea, cu autoritatea mea de premianta, dar asta il infuria si mai rau, imi arunca vorbe dispretuitoare si imi ordona sa nu ma bag unde nu-mi fierbe oala. Totusi, incetul cu incetul, a inceput sa foloseasca creioanele mele bine ascutite, gumele moi, culorile, plansele de desen, si de dragul lor, poate, se straduiasa scrie si sa deseneze din ce in ce mai bine. A acceptat si sa invatam impreuna tabla inmultirii, ca pe un joc. Miza era cand felia de paine cu marmelada, cand cate o "castana" in cap sau o "subtirica" usturatoare. Avea o minte mai iute ca a mea la calcule. Prieteni insa, oricat as fi vrut, nu eram, fiindca nu ma lua niciodata in hoinarelile lui, iar in spatiul casei ma evita. In orele pe care le petreceam impreuna in banca simteam la el o inciudare, o ranchiuna, si cu cat ma straduiam sa-i intru in voie, cu atat se purta mai urat: imi mazgalea cu cerneala gulerul apretat, imi facea "o mie de ace" rasucindu-mi incheietura mainii pana imi dadeau lacrimile, imi rupea nasturii de la palton. Dar, oricat tinea sa-mi arate ca nu da doi bani pe fete, in general, si pe tocilare, in special, incepuse sa joace cu mine "cinci pietre" si "tarile" si ma asculta cu placere cand ii citeam povesti.
Primul trimestru se apropia de sfarsit si invatatoarea avea de ce sa il laude pe Dutu, in special la aritmetica. In ziua aceea ne adusese lucrarile de control si pe foaia lui era nota maxima. Statea in picioare, rosu la fata, toata clasa il privea si atunci a facut un fel de salt si a mers putin in maini printre banci, aratandu-ne tenisii ca vai de ei si gleznele jegoase. A fost dat afara din clasa.
La sfarsitul orelor l-am gasit asteptandu-ma zgribulit pe trotuar. Ningea pe crestetul chilug, cu cicatrice si cucuie. Mi-a spus ca vrea sa-mi arate ceva, parea incurcat, framanta in mainile inrosite un bulgare. L-as fi urmat oriunde. Am mers pe tot felul de strazi pana in Piata Palatului, pe care la inceput n-am recunoscut-o, desi treceam saptamanal pe acolo spre lectiile de balet. In mijloc era un brad urias, cu globuri, ghirlande de lumini, sclipiciuri care mai de care. Pe o estrada canta un taraf si tropaiau cu foc echipe de dansatori. Deasupra imbulzelii pluteau mirosuri ametitoare de crenvursti cu mustar, gogosi, vata de zahar. Dutu ma ghida prin "oraselul copiilor" ca si cum ar fi fost proprietatea lui, mandru sa-mi arate muntii de carton, piticii si Mos Craciunii pictati, scamatorii si clovnii. Din cand in cand se intorcea spre mine si expresia de uimire si placere il facea sa rada cu o bucurie pe care nu i-o cunoscusem pana atunci. Cand radea, in obrazul stang i se adancea o gropita. Am tot umblat amandoi pe acolo, prin puhoiul de lume, cascand gura la cartoanele vopsite si la scenele cu coruri, dar cel mai tare ne atragea tot bradul pana la cer. In special pachetele invelite in poleiala si legate cu panglici, atarnate din loc in loc printre crengi, ne starneau. Nu stiam pentru cine sunt acele cadouri si ce contin. Speram ca, poate, la un moment dat, Mos Craciun-Gerila le va desprinde si le va imparti celor de fata. Ne placea sa ne inchipuim in ele jucarii fabuloase, dulciuri, portocale, tot felul de lucruri de care nu avuseseram parte. Inghetaseram amandoi bocna, ne ghioraiau matele, se intunecase si nu ne induram sa plecam, sa nu pierdem momentul darurilor.
Tarziu, cand am ajuns acasa, ne-am primit fiecare portia - eu o cearta zdravana, Dutu o mama de bataie. In seara aceea, am incasat loviturile prin zid direct in inima si l-am urat din toate puterile pe ospatar. De mila, durere si revolta, nu puteam sa adorm. Tarziu, am auzit scartaind zapada in curte si poarta trantita. Oare cine pleca in toiul noptii? Cand m-am trezit, focul ardea in soba, de la bucatarie venea miros de sarmale si cozonaci si cineva arunca bulgari in geam. M-am repezit sa ma uit. In mijlocul strazii albe, in lumina orbitoare a diminetii statea Dutu, nu i se vedea decat scafarlia din spatele marelui pachet argintiu legat cu funda rosie. Am deschis fereastra, impingand zapada pufoasa de pe pervaz. Pachetul aburcat de-abia a incaput, dar era suspect de usor. Dupa el a sarit in camera si Dutu. Falca ii clantanea marunt, tremura din tot corpul, l-am scuturat de zapada si l-am dus langa soba. Tin foarte bine minte cum stateam alaturi in dogoarea sobei, tinandu-i mainile ude si inghetate intr-ale mele sa i le incalzesc, cum suflam abur cald peste juliturile proaspete si, in mijlocul camerei, paralelipipedul stralucitor. Tin minte ochii negri ai baiatului, veselia inlacrimata cu care mi-a povestit cum asteptase sa plece paznicii si se urcase in marele brad, ca sa ia de acolo cadoul pentru mine, pe cel mai mare, si abia dupa ce l-a desprins si-a dat seama ca n-are nimic inauntru. Dar tot mi l-a adus. Asa, de frumusete.