Zapezile de altadata
- Doamna Sofia Vicoveanca, pentru ca suntem inca in sarbatorile iernii, va rog sa faceti o evocare a zapezilor care acopereau altadata satul copilariei dvs.
- Traditiile inca se pastreaza in Vicovul meu natal, aproape la fel ca in copilaria mea. In primul rand, se tine postul cu strasnicie pana la ziua de sarbatoare, ca lumea e credincioasa si doar nu degeaba sunt atatea manastiri si biserici in Bucovina mea draga. Dupa ce tin post, se spovedesc si se impartasesc, ca sa primeasca curati sarbatoarea Nasterii Domnului. Apoi, cu ceva vreme inainte de Craciun, nevestele isi spoiesc casele, isi scutura velintele, spala tolurile, perdelele, stergarele, scutura covoarele, cumpara ceva nou in casa si pentru fiecare membru al familiei, ca sa se innoiasca fiecare la inceput de an. Se pregatesc carnatii si doba, si caltabosii de porc, se coc cozonacii, vitele sunt ingrijite, chiar stropite cu agheasma si busuioc, ca sa fuga boalele si deochiul, si dupa pranz, in Ajunul Craciunului, toata lumea sta si asteapta colindatorii, pe care-i primesc cu toata cinstea. Fiecare casa asteapta cu infrigurare venirea Craciunului, cantand colinde langa bradutul impodobit. Mergeam si eu cu colindatul in sat si-mi umpleam traistuta cu mere, zahar cubic, nuci, colacei, fel de fel de forme din aluat dulce, iar banuti - mai rar. Atunci, iernile erau mai grele ca acum, in anii din urma. Nametii erau pana la streasina caselor sau poate erau casutele mai scunde, nu stiu, dar pentru noi, copiii, era o imensa bucurie. Ne faceam tunele prin nameti si oameni de zapada. Pe urma, venea Anul Nou, cu Plugusorul, cu clopote si cu pocnete de bice, de rasunau dealurile pana in zari.
Eu calatoresc mult in perioada sarbatorilor si vad ca in satele Bucovinei oamenii tin si azi obiceiurile stravechi, chiar daca au mai carpit costumele de ursi, de capre, de caiuti, irozii, mastile si au mai retusat textele cantecelor. Ei practica toate aceste obiceiuri cu o mare placere si, mai ales, cu credinta in puterea lor binefacatoare pentru rodul pamantului, pentru linistea si sporul casei. Chiar si tinerii se implica cu mare drag in acest alai de obiceiuri precrestine si crestine ce insotesc sarbatorile de iarna, ceea ce este imbucurator; ei deprind dragostea aceasta din familie, de la dascalii lor sau chiar in biserica, de la preotii cu har, care tin la datina crestina. Asadar, nu trebuie sa ne fie teama ca traditiile romanesti s-or stinge prea curand.
Pe drumul refugiului
Si acum ma bucur ca un copil cand vin sarbatorile, dar amintirile mele din copilarie sunt cam triste. Am venit cu mama in Romania ca refugiate, din Cernauti; eu eram foarte mica, iar tata era in lagar, la rusi, acolo a stat multi ani, chiar credeam ca nu va mai veni niciodata acasa. Deci, ne-am avut una pe alta - eu si mama. Azi munceam, maine mancam, pentru ca la sase ani deja, mama m-a invatat sa cos si coseam pe bani lucruri usoare. Dar fiind copila si micuta, imi transpirau palmele si trebuia cusatura sa ramana curata; nu era lucru usor, trebuia sa stii cum se tine acul, cum se coase, cum se pastreaza, sa nu strangi firul, cusatura sa fie perfecta. Mama imi spunea asa: "Sa stii, vaca ta cu lapte sunt mainile tale!" . Stiu ca-mi facuse mama un cojocel mic. Cu cata munca il croise si-l cususe! Porneam la joaca, prin omat, cu bucuria aceea de copil pe care o aveam, nestavilita in suflet, si dupa ce faceam un om mare de zapada, ma culcam pe omat si stateam asa, pana cand cojocelul meu se inmuia de la apa, si am venit cu cojocelul ud acasa si tare m-o certat mama. Era tare suparata, mai ales ca tocmai atunci se zvonise ca toti refugiatii dinBucovina de Nord vor fi stransi si dusi in Siberia. Ce spaima pe noi, va-nchipuiti?!... Parintii mei au fost instariti acolo, la Cernauti, au avut pravalie, case, vite, cai, dar aici nu mai aveam nimic. Eu si mama, care nu stia daca este vaduva sau nu, pentru ca tata fusese dat disparut, primeam pachete cu ajutoare, in care mai gaseam, printre conserve, tablete de ciocolata. Rupeam cate o singura patratica si muscam cate putin, pana mi se topea pe degete si o savuram pe varful limbii, ca sa prelungesc cat mai mult acea placere. Daca am spus asta, cred ca ati inteles tot amarul copilariei mele. Dar mama a fost un excelent pedagog si m-a pregatit temeinic pentru viata: m-a invatat de toate, numai sa cosesc nu stiu, pentru ca la noi, la tara, femeile si cosesc. In rest, stiu sa tes covoare, sa impletesc, sa cos, sa croiesc, niciodata nu-mi stau mainile. Munca aduce foarte multa bucurie, nimic nu-ti pica din cer, nimeni nu-ti da. Daca nu muncesti, nu ai! Ca am mai auzit pe cineva, la sondaje pe strada, pentru campania prezidentiala, ca vrea un presedinte care sa munceasca pentru popor. Bine ar fi, dar cel care trebuie sa munceasca intai e poporul. El trebuie sa munceasca, fiecare la locul lui.
Revenind la mama mea, trebuie sa spun ca acest cuvant pentru mine de fiecare data a sunat altfel: cand eram copila mica, cand am crescut mare, iar dupa ce m-am maritat, avea alta nuanta. Ii datorez totul, si in primul rand ca m-a crescut cu smerenie in fata lui Dumnezeu si cu speranta. Daca copilaria mea e fost trista si amara, viata mea ulterioara a fost plina de impliniri: am avut noroc de o cariera frumoasa, am avut noroc de o familie care m-a inconjurat cu multa dragoste si intelegere. Pentru ca eu am fost "omul cararilor", toata viata am fost plecata in turnee, baiatul meu a fost cam vaduvit de prezenta mea. Nu stiam ce carari va apuca, dar cred ca a inteles de la mine ca numai munca iti aduce bucurie. Este operator de film la Televiziunea Romana, aud numai vorbe frumoase despre el, este implinit, are o fetita, Ana-Sofia, de noua luni (deci sunt bunica!), si asta este o bucurie a sufletului meu.
- Dragostea pentru cantec ati deprins-o tot de la mama dvs.? Cum ati ajuns sa slujiti folclorul bucovinean?
- Da, alaturi de cuvantul ei de invatatura, mama mi-a dat si cantecul. Mama mea a fost o buna cantareata, dar a fost un om foarte interiorizat, ea n-a cantat s-o auda lumea. Stia foarte multe cantece si mi le-a transmis si mie, imi canta cand lucram amandoua, cand ma adormea. Cantecul ei a intrat in mine fara sa-mi dau seama si s-a asezat undeva, in adanc. In 1959, am intrat prin concurs in corul Ansamblului "Ciprian Porumbescu" din Suceava. Nu m-am gandit niciodata sa fiu solista, dar la examenul pentru inceput de stagiune eu am cantat un cantec popular. Juriul a decis ca-i musai sa cant de-atunci incolo muzica populara. Am continuat sa cant si in cor o vreme, in pauzele din spectacol; schimbam repede-repede rochia lunga de corista cu costumul popular si tusti in scena. Emotiile erau atat de mari, ca nu ma miscam: stateam dreapta ca o lumanare si, daca miscam un deget, uitam textul. Cred ca fiecare solist are un artificiu de calcul al lui, o idee fixa. Cu timpul, mi-am invins emotiile, mi-am facut un repertoriu propriu (eu nu am cantat niciodata cantecele altor interpreti), a fost norocul meu ca am si venit dintr-o zona foarte bogata in folclor si am avut ce culege de la batranii si de la lautarii din sat.
Cum se intrupeaza o regina
- Cum se face, draga noastra doamna Sofia Vicoveanca, ca dvs. nu imbatraniti deloc? Aveti vreun leac fermecat?
- Am implinit acum 41 de ani de cantec, restul - fiecare adauga cat vrea, pentru ca varsta nu e cea din buletin, ci este cea pe care o simti si o arati, o traiesti. Am avut o viata artistica foarte frumoasa, ii multumesc lui Dumnezeu, pentru ca, datorita muncii, perseverentei, totalei daruiri si sinceritatii cu care am aparut pe scena, mi-am castigat un public minunat. Trebuie sa va spun ca eu am suferit cumplit, chiar de tanara, de cand am inceput sa ma uit mai mult in oglinda si mi-am dat seama ca nu sunt o femeie frumoasa. Dupa ce mi-am facut un repertoriu si am inceput sa fiu tot mai des solicitata pe scena ca interpreta de muzica populara, dupa un an-doi, cand mi-am dat seama ca acesta va fi drumul meu, a inceput drama: nu sunt o frumoasa, deci ce trebuie sa fac ca sa nu ma studieze publicul, sa nu vada acest defect al meu? Si atunci am trecut la slefuirea interpretarii mele, la studierea gesturilor, a expresivitatii imaginii mele pe scena, ca sa-l duc pe ascultator pe firul cantecului meu, sa urmareasca textul, daca e satira - sa-l fac sa rada, daca e un cantec de jale - sa-l fac sa planga si sa nu-i dau timp sa ma studieze. Si aceasta tot un dar de la Dumnezeu a fost. Mai tarziu, mi-am dat seama ca frumusetea nu consta intr-un chip frumos, ci este compusa din "n" elemente: cum gandesti, cum privesti, cum mergi, cata lumina ai in interior si daca reusesti sa o faci vazuta. Eu ma regasesc mai mult in cantecele de dor, de jale, de amar, bocete, chiar blesteme, piese de o mare incarcatura emotionala, de o mare profunzime a textului, si tocmai de aceea - foarte greu de interpretat. Nu sunt o cantareata de ritm, dar nevoia m-a facut si dintr-aceea, pentru ca omul vine in sala de spectacol si vrea sa-si bucure sufletul. Nu stiu cat place, dar stiu ca nu se confunda glasul meu, omul il retine. Nu mi-a fost greu sa port costumul, pentru ca in acest costum eu m-am nascut. Eu fac o parada a costumului popular de cate ori intru in scena. Daca am in casa ceva, atunci am carti (sotul meu a avut grija si a imbogatit biblioteca noastra an de an) si am costume populare.
- Care e cea mai mare bucurie pe care ati avut-o in anul care tocmai se incheie?
- Acum un an am cumparat in Vicovul meu natal (Vicovul de Jos) o bucatica de pamant cu 31 de pomi, un pomat de 9 ari, cu o casuta batrana pe care am desfacut-o. Si am facut o casa noua, dupa proiectul meu, asa cum am visat dintotdeauna, nu mare, micuta, in stil batranesc, cu cerdac, cu o mansarda in care voi amenaja un mic muzeu, o expozitie de costume taranesti si obiecte de arta populara. Interiorul va fi decorat cu lucrurile proprii unui interior de casa taraneasca, cu lada de zestre, cu blidar (dulap cu blide), cu covoare pe perete, cu icoane, cu stergare, leganut pentru copil si costumele mele, care vor purta numele donatorilor si al zonelor de unde provin (am si din Vrancea, si din Neamt). Am acolo si un coltuc cu zmeura si narcise, iar in toata gradinuta - numai iarba si flori. Cand intind mana, pe fereastra de la mansarda ating pomii. E sublim. Casuta mea de la Vicov s-a ridicat intr-un an de zile, toate rezervele mele acolo le-am investit, acolo este altarul sufletului meu. Acolo inseamna cantec de la primul pas pe podet, pe cararea spre casa, casa insasi si pomatul din ograda. Numai cantec! Nu-mi pare rau, chiar daca n-am mai ramas cu nici un banut pus deoparte.
Frumusetea unei raze de soare
- Ce proiecte aveti pentru anul care vine?
- Deschiderea muzeului este prioritatea mea numarul unu: cum da mugurul, ma duc si lucrez la el. Pe urma, daca-mi ajuta Bunul Sfant, vreau sa mai editez un album, as avea chiar pentru doua Cd-uri, pentru ca eu am foarte mult material adunat de-a lungul anilor. As vrea sa le fac si pe acestea, pentru ca vedeti ce face timpul cu noi: ne schimba, ne urateste, ne garboveste, si firea ne-o schimba si nu ne putem lasa asa, trebuie sa facem ceva, sa invingem timpul, sa nu-l lasam sa treaca peste noi degeaba. Si vreau sa scot si aceasta carte, "Cu sufletul in palme", de amintiri si de poezii (am 75 de poezii, dupa "Dureri ascunse", aparuta in "96 - o carte cu poezii si desene in creion). Filmez acum la basmul "Sarea in bucate" cu Radu Penescu, un regizor debutant in filmul pentru copii, dar foarte entuziast, speram ca premiera sa aiba loc in primavara, de Pasti. Sa joc intr-un film pentru copii e ceva nou si pentru mine, pentru ca de-a lungul anilor eu am fost distribuita in mai multe roluri de lung metraj, in roluri de vaduva, de tragediana, astea-mi picau mie bine. Am spus ca prima caseta am s-o cumpar eu, pentru nepotica mea. Sunt acum angajata la Ansamblul "Rapsozii Botosanilor" si am o activitate intensa si acolo. Nu stau niciodata pe loc, am ce face: citesc, privesc la televizor emisiunile pe care mi le aleg anume din program (imi placspectacolele de balet), stirile le urmaresc pe toate canalele. Privesc mult pe Discovery si pe Animal Planet, pentru ca invat foarte mult din documentarele prezentate pe aceste posturi de televiziune. Am un Doberman, fetita, o cheama Jessy. Imi plac mult animalele. Par un om mai aspru, mai dur, dar nu e deloc asa, impresia asta e probabil din pricina glasului, pentru ca mi s-a schimbat, mi-a coborat cu o terta la nasterea baiatului. Dar in interiorul meu nu sunt asa, sunt fragila si sentimentala, sensibila: ma rup in fata florilor, imi dau lacrimile, zborul fluturilor ma uluieste, ma umplu de bucurie cand privesc spre cer si vad cum trec printr-un nor razele de soare. Si pentru asta ii multumesc lui Dumnezeu - ca-mi lasa ochii deschisi si urechile neastupate sa vad si sa ascult. E o terapie si aceasta: multa bucurie poate sa-ti aduca spectacolul naturii, daca-l observi cu atentie. Multi dintre noi am uitat aceste simple bucurii. Eu am un fond timid, retras, sunt nascuta pe 23 septembrie, inceput de Balanta, sunt Sarpe, Maslin si Iris. Am pierdut foarte mult ca nu mi-a placut sa ma afisez in societate, sa-mi cultiv relatiile. Sunt glasuri care stralucesc si sunt glasuri care incalzesc, eu prefer a doua varianta.
- Cum va veti petrece sarbatorile anul acesta?
- Mai am putin de randuit la casuta, apoi voi aduce preotul sa o sfinteasca. Am vrea Craciunul sa-l petrecem acolo, eu cu toata familia mea; vom gati bradul si vom pune bucate bune pe masa, ca la orice casa de roman, vom face, cu aceasta ocazie, si o inaugurare oficiala a acestui loc de suflet al meu. Imi doresc sa avem cu totii liniste sufleteasca, sanatate si paine calda si dulce pe masa! Cutez sa sper la mai multa iubire, la mai multa intelegere, iertare si generozitate.