Sprijinit intr-un baston elegant, imbracat in sacou rosu, cu palaria trasa pe frunte, batranul lautar urca pe scena. "Zice" o balada, se-nveseleste brusc si dantuieste un pic, iar apoi trece la "smecheria" lui preferata: vioara tresare prelung, incinsa nu de arcus, ci de o sfoara ce porneste dintre corzi si se desira, se desira, in vreme ce batranul acopera cu privirea sala, mandru ca un iluzionist ce asteapta reactia publicului. La cei 77 de ani ai sai, Niculae Neacsu stie ca sunetul asta tanguit, care vine parca de secole, aducand cu el parfumul stravechilor lautari, a uimit si a pus pe jar spectatorii din toate colturile lumii, pe unde a trecut Taraful haiducilor, fie ca a fost vorba de Rio de Janeiro, de Osaka, Tokio, de New York, Las Vegas sau de intreaga Europa.
Dupa ce au colindat pe patru continente, genialii lautari din Clejani au revenit acasa in decembrie 2000 (la invitatia Asociatiei Culturale Franceze "Magny"), pentru o serie de concerte incununate cu un mare succes. Vreme de zece ani, "haiducii" n-au mai cantat in tara. Zece ani in care taraful de tigani, aproape anonim in Romania, a devenit un nume sonor in muzica internationala, a editat trei Cd-uri foarte bine primite, a concertat la Festivalul de jazz de la Montreaux, la Opera din Paris, a fost invitat de Yehudi Menuhin sa il acompanieze in concerte, a imprimat alaturi de apreciatul grup american de jazz Kronos Quartet, a defilat in 1999, la Paris, intr-o prezentare de moda a designerului Yohji Yamamoto si a aparut recent in filmul "The Man Who Cried", alaturi de Johnny Depp, John Turturro si Christina Ricci.
"Oamenii astia te fac sa simti ca traiesti"
"Partea tiganeasca a Clejanului, sat aflat la 60 km de Bucuresti, in judetul Giurgiu, musteste de muzicanti si de tarafuri ce canta la nunti, botezuri, petreceri, inmormantari. In Clejani traiau mosierii, acolo era biserica, scoala de meserii. Si unde-s mosierii si unde-i distractia, acolo se aduna lautarii", explica Ionita, unul dintre acordeonistii Tarafului.
Inainte de Revolutie, Clejanul castiga premiu dupa premiu la Cantarea Romaniei cu un taraf alcatuit din minimum 30 de persoane. In 1988, taraful a intreprins, in organizarea etnomuzicologului Speranta Radulescu (aceeasi care a descoperit si Fanfara din Zece Prajini) un turneu in Franta si Elvetia. Timp de doi ani, tarafului i-a fost interzis sa mai paraseasca tara, insa in ianuarie 90, doi impresari belgieni au venit val-vartej la Clejani, au facut numeroase auditii si au stabilit o formula de 13 muzicanti care au dat marea lovitura sub numele deTaraful haiducilor.
Taraful are alura unui big-band de jazz, in care farmecul este dat de partiturile solistice, de virtuozitatea si pasiunea cu care fiecare incearca sa iasa in evidenta, sa-si impuna propriul stil si propria personalitate. Diferenta de varsta intre cei mai tineri si cei mai batrani "haiduci" este de 50 de ani. Cei mai tineri sunt instrumentisti de exceptie. Horele incinse de ei iau viteze ametitoare, iar de partea cealalta vin "ai batrani", cu baladele lautaresti si cu vocile lor inconfundabile. Si mai e un lucru cu care, pe langa imbinarea aceasta intre generatii, stiluri, stapanirea perfecta a tehnicii show-ului, "haiducii" au cucerit lumea: se canta cu foc, se canta din inima si sar cu adevarat scantei. "Pentru mine, ei sunt un model, prin felul in care privesc viata", declara starul hollywoodian Johnny Depp, care, dupa filmari, i-a invitat acasa la el. "In ciuda tuturor lucrurilor care li s-au intamplat in viata, ei canta o muzica ce exprima cea mai intensa bucurie. Au darul de a te face sa simti ca esti in viata. Ei se afla de acum in inima mea, alaturi de cei mai interesanti oameni pe care i-am intalnit vreodata."
"Mi se ridica plamanii cand ii vad pe oameni bucurosi"
Scrijeleste de cateva minute bune un petec de hartie, pe care apoi il ofera, putin stanjenit, celor doua fete care-i cerusera autograful. "Baicu Dumitru, zis Cacurica, tambal si voce" , scrie pe el cu litere mari si rotunde, de copil. De unde vine Cacurica? - intreb. "De la taica-meu, in loc sa-i zica maica-sa Grigorica, i-a zis Cacurica si asa mi-a ramas si mie. De la taica-meu a ramas si tambalul, si-nca el l-a luat de la un batran, asa ca are vreo 150 de ani. A vrut sa-l cumpere cineva de la Filarmonica cu 300 de dolari si, de ce sa mint, ca e Dumnezeu sus, l-as fi vandut, dar pana la urma nu s-a mai putut."
La cei 72 de ani, nea Cacurica este argintul viu, spiridusul tarafului. Salta, danseaza, isi leagana mainile in aer, bate cu piciorul in scandura scenei. Continua apoi in culise si mai vesel sa topaie cu mainile la cingatoare si cu burta inainte, facand bezele ziaristelor straine si fotoreporterilor veniti din Anglia, Franta, Elvetia, Japonia sa-i vada acasa pe "clejani".
- Nu va e greu sa cantati noapte de noapte si sa dansati atata?
- Nu simt astia 72 de ani si nu mi-e greu. Cand ii vad pe oameni in sala ca se simt bine si se bucura, mi se ridica plamanii, vine asa de la inima o caldura si-i zic mai departe. Din ce canti, din aia-ti revii. Eu ridic vocea pana la cea mai inalta terta, pana la octava.
- De unde stiti atatea cantece, de unde vin ele?
- Cant si tiganeste, cant si de la romani. Pe unele le-am recules de la batrani, pe altele le-am facut eu.
- Si cu Johnny Depp cum v-ati impacat?
- A, Johnny, baiat bun si cuminte, cuminte rau de tot. Ne-a luat si ne-a dus la el acasa, la Londra, o zi si-o noapte am stat la el. Aoleu, cum sede ala acolo, ce casa are...
Cat de vesel e nea Cacurica, atunci cand isi duce mana la inima si canta de dragoste, de moarte sau de tineretea pierduta, devine alt om. Canta ce canta, cu jale, cu of, apoi ii trage din toti rarunchii un strigat de ti se zbarleste pielea pe tine. Simti cum il parjoleste cantecul: "S-am zis verde trei alune/ Padure, verde padure, mai nene,/ Padure, verde padure, mai, mai,/ Ma pierdui cu puica-n tine/ Am o puica ca o floare/ Cand o vede neica moare/ M-am pierdut si eu, si ea/ Si cu noi doi dragostea/ Unde-i tineretea mea,/ Doamne, care petreceam cu ea, mai nene, of, of".
Caliu, toreadorul din Clejani
Daca ar evolua intr-o formatie pop sau rock, Gheorghe Anghel, zis Caliu ("Asa m-a poreclit parintii, ca eram eu mai negrut."), ar lasa cu ochii in soare mai toti cantaretii ce se dau macho si ar face furori in randurile publicului feminin. Pe langa faptul ca poate face orice cu vioara, trecand lejer de la folclor romanesc la jazz, de la muzica clasica la lautareasca, Caliu cucereste prin stilul sau scenic unic. Cu camasa alba si pantaloni de stofa, cu alura de "latin lover", cu dorinta sa de a scoate mereu ce-i mai bun dintr-un solo, dintr-o nota, cu darul de a comunica cu publicul si cu miscarile sale largi, Caliu seamana cu un toreador al scenei. "Multi jurnalisti straini m-au intrebatde unde am eu stilul asta al meu, ca eu cant si cu stanga si cu dreapta. Pai eu de mic cant, la sase ani cantam cu taraful la <<Cantarea Romaniei>>, cel mai mare festival de atunci, si-i ascultam pe astia batrani si ma ambitionam rau de tot, ma gandeam cum sa fac sa ajung eu la valoarea lor. Mi-am dorit din toata inima, mi-am dat silinta, am avut vointa mare si asa m-am hotarat sa fiu, daca se poate, cel mai bun. Am vrut sa am stilul meu pe care sa nu-l mai aiba nimeni. Tot timpul ma gandesc sa existe o diferenta intre mine si ceilalti, pentru ca, vedeti dvs., sunt multi care stiu muzica, dar publicul te simte si vrea sa fii cel mai deosebit si cel mai fierbinte. Sa stiti ca tot timpul ma gandesc la muzica, din asta traiesc si imi duc familia, pe cele doua fete, Veronica si Florentina. Si uite ca m-a ajutat Dumnezeu ca baiatul sa iasa asa cum am vrut eu, muzicant, ca si mine, ca si parintii mei. Robert repeta cate opt ore pe zi, si la ora asta e cel mai bun din Clejani. Le-am dat mereu sfaturi la copii, si eu, si sotia, ca prin munca si prin bun simt ajungi undeva, le-am dat sfaturi multe, sa fie cuminti, sa nu fure, sa nu se ia de nimeni, ca lumea e rea si eu zic: <<Doamne, ajuta sa ajung acasa!>> de fiecare daca cand plec."
- Cum e sa fii plecat cate sase luni pe an in turneu, departe de casa si de familie, cum va simtiti?
- Cum sa ma simt, ma simt dureros de fiecare data cand plec si las aici sotie si copii. Eu am prieteni peste tot in lume, ma descurc bine de tot, dar le duc mult dorul alor mei, plang, ma gandesc mereu la ei, dau telefoane, vorbesc cu ei la telefon, trece greu de tot timpul. Acum 12 ani, mi s-a oferit sansa sa raman in strainatate, aveam casa, aveam orchestra, dar am zis: "Nu pot domle sa plec din tara mea, cat o fi de dureros acolo, e greu, dar nu pot s-o las".
Concertul se apropie de sfarsit, iar Caliu si-a aratat si de asta data maiestria. Cu camasa descheiata, siroind de transpiratie, dupa aproape trei ore de concert, isi duce mana la piept si multumeste publicului cu o privire care face cat o mie de declaratii. Aplauzele nu mai contenesc, asa ca "haiducul" se apropie totusi de microfon si concluzioneaza intoarcerea acasa, cu magica formula "Bafto delo delo! Mersi bocup!".
Rapsodu
Neacsu Niculae este veteranul Tarafului. In februarie implineste 77 de ani batuti pe muchie. Sta intr-un scaun departe de scena si priveste repetitiile celor tineri, tragand tigara de la tigara, dintr-un pachet ce pare ca a expirat de zeci de ani. "E greu, e obositor sa pierzi noapte de noapte, da ce sa fac, ca am o gramada de nepoti care striga dupa mine <<tataie, tataie, ce ne-ai adus de mancare?>>." Mai povesteste cate ceva, apoi atipeste cateva clipe cu capul sprijinit de perete, deschide ochii, stinge tigara cu piciorul pe mocheta Institutului Francez si continua: "Am invatat si eu de la un batran din sat, Parvan Ragalie se numea, si de la un cumnat de-al meu. Asa era traditia, da mi-a si placut, ca o meserie n-o inveti daca nu-ti place. Eram sarac, n-aveam cu ce sa ma-mbrac si de la 11-12 ani cantam si eu pe la nunti, pe la petreceri. Pe atunci, se faceau hore mari de tot, cu flacai multi, se strangea tot satul, ce mai! Juca oamenii de le sfaraiacalcaiele. In Postul Pastelui, mergeam cu totii la marginea padurii, cu hora, si era frumos de tot. Pana la urma, cu asta am trait, cu cea mai meserie grea, ca te duceai la nunta sambata seara si pana luni seara nu te opreai din cantat. Asta-i meseria care nu te lasa."
Niculae Neacsu nu canta cu patima lui Cacurica sau Caliu. Cuvintele ies fiecare cu greutatea proprie, iar vocea batranului este molcoma si harjaita ca si sfoara ce se-ntinde peste corzi. Neacsu este maestrul lungilor balade istorice, precum cea a lui Miu Haiducu, pe care mi-o spune cu voce joasa in pauza unui concert: "In curte la Stefan Voda/ S-a strans boierii la vorba/ La vorba sa vorbeasca, la drum sa drumuiasca/ Dar la masa ce manca?/ Numai peste si protunga/ Galbena de ceva ciuda/ Stiuculita lunguita/ Sa ia bine-n furculita/ Si cu icre de morun/ Am auzit din batrani/ Ca-la-i peste mai bun". Boierii ii pun gand rau haiducului, dar intamplarea face ca la masa sa serveasca tocmai sora Miului. "In pivnita ca se ducea/ Vin cu tuica amesteca/ Si pe masa le punea/ Bea boierii se-mbata/ Coate pe masa punea/ Iar ea, frate, ce facea?/ Papucii pe picioare lua/ Si in codru ca se ducea/ Si de-o frunza ca rupea/ Si-ncepea a fluiera/ Iara Miu mi-o auzea/ Asta este sora mea". Balada continua cu Miu, care se imbraca in cioban, ii pacaleste pe boieri si vrea sa-l piarda pe Voda, dar e oprit de sora lui, care-i spune ca nu-i bine sa verse sange domnesc. Asta-i balada veche, de la ai batrani, dar nenea Neacsu are si el o balada de care-i mandru: "Balada lu Ceausescu, Ceausescu criminalu". "P-asta am facut-o atunci, in noaptea aia, cand am vazut la Tv cum l-a prins si ce a facut in tara. Am stat eu, m-am gandit ce m-am gandit si a doua zi dimineata era gata."
Pauza s-a terminat, iar muzicantii sunt chemati pe scena in fata unei sali arhipline. Batranul se ridica in baston si porneste incet-incet spre culise. "Da ati retinut cum ma cheama? Eu sunt Neacsu Niculae, rapsodu Neacsu Niculae, din satul Clejani, judetu Giurgiu. Asa sa dati acolo la ziar. Ca eu acum nu stiu sa scriu, sa citesc, nu stiu carte, dar stiu a vorbi si a canta!"
(Fotografiile autorului)