Sute de copii sunt ucisi anual. Retrocedarea pamanturilor transforma "amintirile de razboi" intr-un pericol national: de-a v-ati ascunsa cu moartea. Luati in seama avertismentul unui mare genist roman, Constantin Cararusa
Daca l-ati intalni vreodata pe strada, ati trece pe langa el ca pe langa un ins oarecare, pierdut in multimea cenusie de pietoni. Nimic din infatisarea sa nu atrage atentia: un barbat oarecare, pasind agale pe strazile Iasilor. Si totusi, maistrul militar Constantin Cararusa are o meserie care ar trebui sa-l scoata in evidenta ca pe-un erou. Sa-i puna trese pe umar si o coroana de lauri deasupra capului. Meseria lui este lupta cu moartea. Curajul nebunesc de a inlatura capcanele ascunse de ea in adancul pamantului. Tone de bombe si de proiectile neexplodate, ramase acolo, drept amintire nefasta, din primul si al doilea razboi mondial.
De 20 de ani, de cand le ia zilnic in mana, pipaindu-le carnea rece, in cautarea focoaselor, salvand mii de vieti omenesti, maistrul militar vorbeste cu moartea fara spaime sau tresariri. Din vecinatatea cu ea a inteles ca frica de Dumnezeu e cu mult mai importanta decat frica de a ajunge un pumn de tarana in cimitir. Ca daca El e in toate, moartea nu mai are nici un fel de inteles. "Poate ca nici n-ar trebui sa scrieti despre mine", spune. "Caci, ce sunt eu? Un biet anonim. Mai bine ar fi ca prin ziarul dvs. sa-i preveniti pe copiii care sunt ucisi cu sutele din cauza blestematelor de bombe. Acum, cand s-au retrocedat pamanturile, miile de bombe ramase ingropate in el din razboi au devenit iarasi un pericol urias."
Jucariile mortii
Asezat la biroul sau pe care nu se afla nimic, nici stampile si nici hartii, Constantin Cararusa imprastie in jurul sau o stare de pace si de odihna. Parca nici o pricina din lume nu l-ar putea nelinisti si intrista. Barbat corpolent, scund si puternic, zambeste bland si molcom, de parca randuielile lumii ar fi fara gres. Din cand in cand, isi duce brusc bratele la spate, ca si cum ar vrea sa ascunda ceva. Observ ca ii lipsesc varfurile la doua degete. I le-a smuls un obuz, odata, demult, cand isi pierduse increderea in Dumnezeu.
S-a nascut in anul 1949, in comuna Tanacu, jud. Vaslui, fiind cel mai mare din cei sapte frati. Prima amintire este un tablou cu saracie lucie si vorbele tatalui: "Esti cel mai mare. Daca vrei ca fratii tai sa existe, trebuie sa muncesti". Din negurile copilariei a tasnit apoi o intamplare cutremuratoare, care avea sa-i hotarasca tot restul vietii. Avea noua ani. "Niste oameni au sapat un mormant in cimitirul nostru si acolo am gasit si noi, copiii, un cartus, dar parca mult mai mare decat un cartus. Un prieten, Grigore Vasilache, s-a repezit in groapa chiuind, apoi au sarit si altii dupa el. Li se parea o jucarie frumoasa, stralucitoare, cum n-au mai vazut. Eu ma uitam la varful acela de metal iesit din groapa, stralucitor si frumos, si simteam cumva ca se va intampla ceva rau, voiam sa le strig: <<Nu va duceti!>>, dar parca amutisem, nu-mi ieseau vorbele din gura, si doar ca sa nu zica ei ca n-am avut curajul, m-am dus si eu dupa ei. Ne-a umplut de schije. Ne zvarcoleam cu totii, plini de sange, in cimitirul acela, cativa bieti copii nevinovati, iar prietenul meu Grigore a fost ranit mult mai tare ca noi. E straniu cand vezi asa o explozie in fata ta, te simti cam... derutat. Stateam intr-o rana, ma uitam nedumerit la ranile mele si la toti ceilalti si nu stiam daca mai traiesc sau nu. Dar imi spuneam ca daca am muri este foarte, foarte nedrept..."
Nu imi raspunde ce s-a intamplat atunci cu baietelul acela. Nu mai vrea sa vorbeasca despre trecut. Important e doar ca si astazi copiii saraci, de la tara, cred ca proiectilele sunt jucarii. "Am ramas marcat de intamplarea asta. Si nu mult dupa aceea, cand am aflat ca in satele din jur - Tomesti, Popricani, Miroslava, Victoria - mor in fiecare an sute de copii, am inceput sa cred sincer ca eu sunt sortit la calvarul asta, ca este nevoie de mine. Fiindca, oricum, prea multi tot nu-s atat de <<nebuni>> sa se apuce in fiecare zi sa <<se joace>> cu bombele.
Asa ca, dupa terminarea scolii de Maistri de Geniu, am cerut sa fiu trimis in judetul cel mai infestat cu munitie din Romania, unde timp de sase luni s-au purtat lupte masate zi si noapte - judetul Iasi. Raspundeam singur de 18 judete. Apoi am incercat sa-i invat meserie si pe altii, mai tineri. Am ramas surprins de refuzul lor. Nimeni nu voia sa invete: <<Da ce, sunt nebun?>>, imi spuneau. Astazi, la batranete, m-am gandit la o solutie pentru copiii astia de la sate. Din solda mea personala - mica, atat cat este - ii stimulez sa insemneze locul unde gasesc bombe si sa ma anunte urgent. Doi copii necajiti din Stanca mi-au predat intr-o zi 40 de proiectile. Unul spunea, dar asa, ca-ti dadeau lacrimile cand il auzeai: <<Ce bucuros sunt c-o venit nenea asta sa ne cumpere bombele, ca noi suntem doisprezece frati si de trei zile n-avem paine in casa...>>. Ma intreb mereu de ce nu s-ar gandi altii, care au bani multi, poate niste fundatii sau organizatii pentru salvarea copiilor, sa faca ceva pentru a-i preveni pe prichindeii astia, sa nu mai fie mutilati de bombe."
Porumb si bombe
Au urmat ani lungi de studiu. Maistrul militar imi arata sutele de bombe insirate pe peretii incaperii, aidoma unor ganganii negre. Dezamorsate, inofensive, moarte. Unele au ramas infipte in pamant din timpul luptelor, altele au fost abandonate in retragere. Rusii i-au obligat pe tarani sa stranga bombele de pe camp si sa le aduca la Iasi, cu carutele. Constantin Cararusa i-a intrebat mai intai pe batranii satelor. "Am aflat ingrozit de la oamenii locului ca au strans gramezi de bombe, care stateau pe camp asa cum stau toamna gramezile de porumb. Tot asa le duceau cu carutele: printre dovleci, castraveti, porumb, vedeai varfuri de obuz. Va dati seama ce inseamna sa transporti minele cu carutele? Explodau carele pe drum dupa doar cateva sute de metri. Atunci, taranii s-au gandit ca e mai bine sa le ingroape in transee, ca sa scape cu viata." N-au scapat, insa. Cu trecerea anilor, dupa ce pamanturile s-au erodat, aceiasi tarani le-au atins cu plugurile si au murit cu sutele. Pamantul respinge in timp tot ce-i este strain si bombele, pe care ei credeau ca le-ngropasera suficient de adanc, ies la suprafata abia astazi, la fel cum ies aschiile din carne, multa vreme dupa vindecarea ranii. Pentru Constantin Cararusa, bombele sunt mult mai mult decat niste simple obiecte, decat niste bucati de metal. "Sunt forte negative, potrivnice, le simt, le cunosc, le rabd... Uitati-va, daca in chirurgie medicul ar fi cu adevarat legat de viata pacientului, daca unul ar depinde de celalalt, in lumea asta ar muri mai putini oameni. Eu stiu ca daca n-am dat diagnosticul care trebuie - provenienta, calibrul, tipul, periculozitatea, pozitia, transformarea fizico-chimica - mor oamenii pe capete, te sacrifici si pe tine si pe altii. Rabdare... O munca asemenea arheologiei. Stai ore intregi prin cele mai mizerabile locuri, prin gropi, rauri, canale, gunoaie, cimitire, privind cu lupa inscriptionarile acelea vechi, si-ti pare c-a trecut o vesnicie pana termini, si-ti zici mereu in gand, cateodata chiar si cu glas tare: <<Doamne, ajuta-ma!>>."
De mana cu Dumnezeu
Intram pe neasteptate in alte dimensiuni, nebanuite, ale vietii acestui om. Acolo jos, sub pamant, zi de zi in preajma mortii, Constantin Cararusa si-a castigat credinta in Dumnezeu. "Uitati-va, inainte au vrut sa ma dea afara din partid din cauza ca eu intotdeauna imi fac cruce inainte de a ma apuca de lucru. Mi-au spus ca sunt un sectant. Dar eu imi faceam rugaciunile in fata obuzelor doar pentru a ma imuniza pe mine, de asta depinde viata mea - a mea! -, nu a lor. Fara o anumita <<imunitate spirituala>>, nu poti face nimic. Ce om poate fi atat de normal incat sa-si poata spune <<Ma duc precum un kamikadze in groapa aceea, daca ma intorc, bine, daca nu, nu...>>? Atunci conteaza enorm echilibrul spiritual, adica mai simplu: sa ai frica de Dumnezeu. Aceasta frica sfanta te imunizeaza, te curateste, te ajuta sa iesi din toate incercarile si ispitele. Am avut o perioada critica, cand imi pierdusem orice bucurie sufleteasca, cand nu mai conta nimic, nici macar viata mea. Si deodata, am inteles ca trebuie sa ma trezesc, ca sunt legat sa le apar oamenilor lumina vietii, sa ma sacrific mereu pentru ceilalti."
Cautatorul de comori
"Sunt situatii cand riscul este urias, iti intuneca mintea; atunci trebuie sa hotarasti intr-o fractiune de secunda si, nu stiu cum sa va zic, in clipa aceea mare parca-mi dau si eu seama ca viata mea intreaga este tot o fractiune de secunda la scara timpului si zic: <<Lasa, daca ies viu si de data asta, trebuie sa fac mai mult bine oamenilor, sa fac orice, ca sa nu spun c-am trait chiar de pomana...>>. Dar acolo, langa bomba, trebuie sa fii atat de calm, de linistit, sa nu-ti tremure mana, sa nu te simta fortele raului. In incordarea aceea sunt anumite forte care te simt, dar pe care nu le poti vedea. Daca implori divinitatea, atunci <<simti>> metalul sub pamant. Daca iti propui <<vreau sa descopar o comoara>> si perseverezi, sigur o vei gasi. Omul cu valente spirituale poate fi un foarte bun radiestezist, un descoperitor de comori si de surse de apa. Trebuie sa cunosti mai intai ciudateniile solului, ale pamantului pe care calci. Pamantul e plin de bogatii, care tot corpuri straine sunt, si cel care stapaneste bine tehnicile radiesteziei face o comuniune cu aceste corpuri, slujindu-se de forta incantatiei, a invocatiei catre <<banca de date universala>>. Pe mine ma cheama foarte des oamenii acolo unde banuiesc ei ca sunt ingropate comori si, intr-adevar, am gasit foarte multe tezaure. Sau la fantani, gasesc locul unde este apa... Iata-ma deci si geolog, si fantanar, si cautator de comori. Cele mai bune rezultate nu le obtin cu detectoare, ci tocmai prin aceste tehnici radiestezice. Se mira colegii cand ma vad mergand singur pe un ogor, cu ansa, echerul, bagheta care se misca in stanga sau in dreapta, bolborosind rugaciunile mele, rugandu-ma in felul meu. Le spun <<Da, aici trebuie sa fie>> si chiar acolo este..."
Ultimul kamikadze
In toata viata sa, Constantin Cararusa a neutralizat sute de mii de tone de explozibil. Pusa la un loc, puterea lor ar fi luat tot atatea vieti omenesti, cat dezastrul de la Nagasaki si Hiroshima. Cu toate acestea, a ramas aproape singurul practicant al acestei meserii. Singur cu aceasta performanta cruda, pe care nu si-a dorit-o niciodata. Spusele sale au iz de spovedanie, din ele razbat singuratatea si tristetea unui inadaptat. Are convingerea ca vremea eroilor, a oamenilor care isi risca viata pentru semeni, a trecut de mult, ca nu mai e la moda. "De ce n-au aparut si alti specialisti? Un specialist din acesta se desavarseste in timp. Vedeti, aceasta meserie nu este platita in Romania nici a suta parte din valoarea riscului pe care il implica si de aceea nu vrea nimeni sa auda de ea. Nu-mi place sa ma laud, dar operatiunile cu risc neprevazut - cu risc de 80%, asa-zise de tip kamikadze - nu pot sa le stapanesc, din nefericire, decat eu singur in Romania, iar sporul de risc la salariu este exact de 300.000 de lei."
Cand a cerut sa iasa la pensie, i s-a spus mereu ca "inca nu e conjunctura", ca n-au pe cine sa puna in locul lui. La familie, maistrul Cararusa se gandeste mereu cu tristete. Recunoaste deschis ca niciodata n-a putut fi un tata bun si nici un bun sot. A fost condamnat sa traiasca mereu intre doua explozii, intre doua misiuni, mereu pe drumuri. Este chemat noptile, chiar si de Revelion, in clipele de tihna petrecute langa sotia si fata sa, iar ele il petrec cu privirea in fiecare dimineata, cand iese pe usa, ca si cum l-ar vedea pentru ultima oara. "Si, totusi, simt ca Dumnezeu ma ajuta pentru zecile de mii de vieti pe care le-am salvat. E o senzatie stranie, simt ca cineva imi tine pasii cand merg, ca-mi rasufla in ceafa."
Calea spre bunatate
Ii pun maistrului militar Constantin Cararusa o ultima intrebare, banala, dar totodata importanta, care ma imboldeste de mult timp: "Domnule Cararusa, dvs. va este frica de moarte?". A raspuns imediat, fara ezitari, doar putin plictisit: "Sincer, nu prea imi este. Daca pe strada vad un bandit facand vreo faradelege, eu intervin imediat, fara sa-mi fie teama ca voi muri. Si daca Il ai pe Dumnezeu in inima ta, nici nu e bine sa-ti fie frica".
Maistrul Cararusa are vorba si firea unui copil. Ascultandu-l, te intrebi cum de tocmai oamenii acestia puternici, duri, trecuti prin toate incercarile posibile, oameni pentru care moartea nu mai inseamna un pericol, cum de tocmai ei au un suflet atat de gingas, desensibil? Spune ca daca nu s-ar fi apucat de meseria aceasta cumplita, ar fi vrut sa ramana in casa parinteasca, sa se ocupe de cresterea cailor. "Tin minte ca tatal meu avea o caruta cu cal, si eu ma atasasem, ma legasem sufleteste de calutul acela inhamat si chinuit. Se crease intre noi o legatura atat de adanca, numai ca nu vorbea, parca il intelegeam ca pe un om. Gandeam atunci ca ei, caii, sunt mai buni decat oamenii si cateodata, chiar acum, cand am par alb in cap, nu stiu cum, dar cred acelasi lucru. Calutul a simtit ziua cand trebuia sa plec din sat, la scoala. Il auzeam in spate cum tot necheaza si in ziua aceea tin minte ca am plans. Este atata iubire peste tot in jur, nici nu va inchipuiti, si e lucru mare dragostea asta dintre fiintele pamantului. Sa faci macar un bine intr-o zi, asta e lucru mare, iar cand cineva vine si-ti spune <<Te rog, iarta-ma ca ti-am gresit>>... he-heei!, e suprema intelepciune. Eu ar trebui sa fiu suparat.Dupa ce am scos din pamanturile astea ale Iasului sute de mii de tone de explozibil, dupa ce am redat agriculturii peste 30.000 de hectare de teren, atunci cand s-a dat Legea 1, nu s-a gandit nimeni - nici macar domnul Vasile Lupu, care ma cunoaste - ca este acolo, un amarat, care si-a pus viata la baiate pentru asta, sa-i dam si lui acolo cativa metri patrati, langa Iasi. E drept, nici eu n-am cerut, dar ei trebuiau sa stie ca nu eu trebuie sa cer. Daca am avut vreodata un tel in viata, este acela ca am tinut mereu sa raman un anonim. Sa fiu cat de smerit se poate, sa nu ma stie nimeni, caci numai asa poti sa-ti tii mereu inima curata. Daca esti ales al lui Dumnezeu, esti, pur si simplu, nu mai e nevoie sa te mandresti cu asta..."
In biroul cu bombe, telefonul suna pentru a nu stiu cata oara. La cativa pasi de noi, intr-un depozit de fiare vechi al Iasului, a fost depistata inca o mina. Constantin Cararusa se pregateste de plecare la o noua misiune. Cand esti cel mai mare specialist din Romania in dezamorsarea bombelor, viata personala este un lux.