Noua Romanie pitoreasca

N. C. Munteanu
Cand acum exact un an barajul unei societati de prelucrare a aurului s-a rupt, iar cianura folosita in procesul tehnologic s-a infiltrat in Somes si de aici in Tisa, autoritatile au incercat din rasputeri sa se disculpe in fata tuturor, spunand ca nu sunt responsabile de dezastru.

Au murit sute de tone de peste si apele au ramas otravitoare pentru cateva saptamani. Mai mult chiar, cianura a strabatut, dusa de apa, mai multe sute de kilometri si, ironia sortii, a ajuns din nou in apele teritoriale romanesti. Chiar si-asa, toata lumea s-a dezvinovatit, insistand asupra caracterului accidental al catastrofei. Cu toate acestea, nu este prima data cand apele Romaniei sunt pustiite cu otravuri, iar practica dezvinovatirii nu mai insala pe nimeni. Poluarea a devenit, de multa vreme, o prezenta mortala in cele mai multe dintre orasele sau zonele industriale ale tarii.
Cine bate drumul pe soseaua Oltenitei, merge o vreme catre Dunare si apoi face un mic ocol, ajunge pe malul lacului Mostistea. Lacul a fost, pana acum un deceniu, parte dintr-un plan faraonic al regimului Ceausescu. Aici urma sa fie un imens lac de acumulare. Satul de pe marginea lacului natural a fost demolat, liziera de salcami si salcii a fost culcata la pamant, iar apa s-a acumulat, inundand vatra satului. Vara, daca apele ar fi mai curate, s-ar putea vedea ulitele fostului sat Tariceni. Insa apa este murdara si nu se mai poate zari nimic prin undele ei. Aasa cum nimic nu se vede pe malurile apropiate sau indepartate ale multor rauri. Nimic, doar brauri naturale de pamant, maracini si piatra. Aici, pe sute si mii de hectare nu mai creste nimic. Este un peisaj selenar, unde omul simte ca nu mai are ce cauta. Lacul Mostistea a devenit doar o sursa de hrana pentru braconieri si cimitirul unde mor pasarile de curte, prinse in capcana fatala a noroiului de pe mal. Vara sau iarna, peste oglinda lacului trece un curent de aer care culca la pamant orice recolta. Doar maracinii s-au adaptat.
A merge la iarba verde a devenit o aventura. Pana pe culmile pline de zapada ale muntilor, trebuie sa treci de zonele puternic poluate ale marilor producatori de ciment. Multe zone forestiere sunt acum plesuve, curatate ca in palma de hoti, de noii proprietari ai padurilor, de exportatorii de lemn. Lacurile sunt pustii iar pestii au fost braconati cu sau fara consimtamantul societatilor comerciale care ar trebui sa aiba grija de ele. In ape se arunca reziduuri sau se spala utilaje. Apele isi continua drumul, oparind totul in cale. Sutele de mii de masini care circula zilnic pe sosele au ridicat nivelul concentratiei de plumb in aer de mai mult de patru ori peste limitele admise. Fireste, am semnat fel de fel de documente de aliniere la normele europene, insa noi ne vedem de treaba. Adica, nu facem nimic.
Romania pitoreasca este, pentru ecologi, o tara cenusie, inecata in negura poluarii, a batjocoririi naturii, a spurcarii aerului pe care-l respiram. Harta ei este ciuruita de petele de acid ale industriilor poluante. Pe alocuri, pamantul, fertil altadata, a murit. Aici se intinde desertul. In oras a devenit un obicei sa tai un copac, sa desfiintezi un petec de verdeata pentru a-ti instala garajul. Fireste, nici de acestea nu este vinovat nimeni. Politicienii nu sunt prieteni cu copacii, cu iarba verde, cu aerul curat. Fac exceptie, desigur, locurile in care si-au durat vile, resedinte de vara, pavilioane de vanatoare.