Pacuiu lui Soare- Atlantida crestinismului romanesc -
- Localizarea geografica a primei mitropolii crestin-ortodoxe din Romania este o problema deschisa pentru istorie. S-a aflat Vicina, langa Isaccea, aproape de gurile de varsare ale Dunarii, sau la Pacuiu lui Soare, o insula situata in apropiere de Baltile Dunarii, la granita dintre Muntenia si Dobrogea? Sustinuta - in urma unor indelungi campanii de sapaturi - de catre arheologul Petre Diaconu, varianta a doua intruneste si sufragiile calugarilor de la Manastirea Dervent, vecini de loc cu legenda. Sa ne intoarcem, deci, in zorii fumegosi ai mileniului doi, pe una din neinsemnatele insule dunarene, altadata locul de fala a crestinismului ortodox romanesc -
</b><b>Pacuiu lui Soare doarme de veacuri, leganat de nesfarsitele noiane de apa ale Dunarii. Localnicii ii spun locului "cetatea scufundata", dar foarte putini stiu ca acolo, langa malul insulei, in adancuri, se afla una din temeliile crestinismului romanesc: Vicina, prima mitropolie ortodoxa construita la anul 1300. Aproape un mileniu de istorie, incarcat de legende si de mister. Primii stapani ai insulei au fost dacii, care au inaltat aici zidurile unei cetati, urmatorii stapani au fost romanii, apoi bizantinii si, in cele din urma, romanii. Ridicate mereu in acelasi loc, una pe ruinele celeilalte, zidirile de la Pacuiu lui Soare au rezistat timpului, dar n-au putut rezista Dunarii, care le-a inghitit... Apele n-au amintiri, oamenii, insa, da. In inima lor a ramas povestea...
Vaslasul in haine calugaresti
Pacuiu lui Soare este, fara indoiala, "regina" insulelor dunarene din preajma Calarasiului. Se intinde pe 9 kilometri, astfel ca Dunarea e silita sa se despice in doua brate, ca s-o poata ocoli. Iar ruinele Vicinei sunt tocmai la capatul de rasarit al insulei.
E ora pranzului si Dunarea sta nemiscata. Lata, intinsa, impacata cu sine, abia ii vezi malurile, din pricina fuioarelor de ceata care se deapana in vazduh. Peste muta imparatie a undelor plutesc doi oameni: reporterul impreuna cu fratele Marian de la Manastirea Dervent, trimis cu ascultare de parintele staret sa fie calauza si vaslas. La Dervent i se spune simplu: "calugarul care merge la Dunare". Umplandu-si plamanii de aerul acela umed si gustos, imi marturiseste ca, daca trece o saptamana fara sa ajunga aici, la Pacui, "se usuca". Il napadesc gandurile, un dor de care nu poate scapa, o nelamurita nostalgie dupa racoarea fluviului. Atunci, cere iarasi binecuvantarea sa plece catre locul dumnezeiesc.
Totul in jur este apa, tacere si taina. Se aude doar clipocitul rar, sacadat al vaslelor infipte cu alean in oglinda Dunarii. Pe luciul apei se desprind doua pete intunecate, alte doua insule, a caror poveste insotitorul meu o deapana ca in vis. Prima e Aurelia, alcatuita cu totul din nisip fin, ca aurul, nascuta peste noapte, printr-o minune. S-a intamplat, pur si simplu! Intr-o dimineata, satenii de pe mal s-au frecat la ochi uluiti. In fata lor, la doar cateva zeci de metri de mal, aparuse o insula. Cea de-a doua e Aurora, nascuta pe un vapor scufundat. Pamant si arbori, jivine si pasari, o lume intreaga a luat viata pe puntea acelei nave misterioase. Pescarii o tin mortis ca uneori, atunci cand se umfla apele, au vazut insula Aurora plutind...
Fratele Marian imi spune ca, odata cu primul dezghet, toate aceste insule nelocuite - inclusiv Pacuiu lui Soare - sunt inecate de ape. Primavara, nici cel mai mic varf de copac nu-ti aminteste ca sub suvoaiele nestavilite ar fi putut sa existe, sa traiasca ceva. Dar, pe masura ce se apropie vara, insulele ies iarasi la suprafata, cu vegetatia si arborii neatinsi.
Poezia ruinelor
Ne oprim. Fratele Marian isi odihneste pentru cateva clipe bratele vanjoase pe ramele vaslelor, adulmecand adancimile. Pe o suprafata intinsa, chiar in fata insulei, apa incepe sa se infurie, sa bulbuceasca, de parca ar fierbe. Din vartejuri ies pietre gigantice si varfurile negre ale copacilor, asemenea unor spinari de inecati. Spargand tacerea, calauza ma priveste in ochi, pentru prima data: "Ai spune ca aici apa e mica, insa e mai adanca de zece metri. Nici nu va dati seama cate vase au ramas in vartecusurile astea, cati inotatori si-au aflat aici sfarsitul. Anafoarele cer cap de om, tot ce prind in raza lor - oameni si barci - trag la fund fara mila... Caci dedesubt, peste tot in jurul nostru, se afla cetatea...".
Punem piciorul pe uscat. Numai a zecea parte din ruinele cetatii Vicina se mai afla pe insula, fosta parte manastireasca, in care vietuia obstea monahilor din acel timp. Restul ruinelor, partea laica a cetatii, doarme pe fundul Dunarii.
Primele imagini sunt de-a dreptul salbatice: un amestec coplesitor de ruina si vegetatie, fara urma de luminisuri sau de poteci. Agatate de tufe si de copacii scunzi, un soi de liane uscate capteaza intreg peisajul. Cu greu, fratele Marian isi croieste drum prin desisurile incalcite spre luminisul din inima insulei. Din fericire, ne rasare in cale un fir de drum, o ramasita a unei carari de odinioara, pavata cu calupuri de piatra, care iese din apa pe mal. "Pe acest drum intrau carele in cetate. Pesemne ca aici erau boltile portilor - uitati-va ce piatra masiva - dincolo, zidurile de aparare, cu creneluri... Era un loc bun, inalt, sfintit, din care puteai cuprinde cu ochii toate imprejurimile..." Incet-incet, tot hoinarind printre ruinele Vicinei, o adevarata poezie a trecutului se infiripa din vorbele calauzei mele. Fratele Marian devine vizionar si incepe sa reconstituie o intreaga mitropolie: mintea sa nascoceste ziduri, santuri de aparare, drumuri, fortificatii, case de locuit si biserici, intr-un cuvant - o cetate infloritoare, facuta sa dainuie mii de ani. Mii de ani, daca Dunarea nu le-ar fi inghitit fara mila.
Calugarii si "Profesorul"
In cele ce urmeaza nu incape nici o farama de inchipuire sau de legenda. E istoria concreta si precisa a mitropoliei Vicina, asa cum a auzit-o, cuvant cu cuvant, fratele Marian - laolalta cu toti calugarii Derventului - de la marele arheolog bucurestean, prof. univ. dr. Petre Diaconu. La Dervent, i se zice simplu: "Profesorul". Eminentul cercetator a reusit sa-i initieze pe calugari in subtilitatile reconstituirii trecutului, marturisindu-le ca, desi si-a petrecut o viata intreaga (aproape 50 de ani) la Pacuiu lui Soare, n-a reusit nici pe departe sa afle totul despre zbuciumata istorie a Vicinei. Intr-adevar, aici a fost un loc sfant. "Se pare" - dar nici profesorul nu e sigur de asta - "ca la inceput a fost aici o dava dacica" - isi incepe relatarea fratele Marian. "Sigur e ca, in secolul al Iv-lea, aici exista o asezare romana, care a supravietuit pana in secolele V-Vi, iar peste ruinele acesteia, in anul 971, bizantinii (care recucerisera aceasta parte a Peninsulei Balcanice) au ridicat o alta cetate, cu caracter naval, sediul unei flote menite sa apere teritoriul bizantin impotriva unor atacuri venite din partea barbarilor de la nord de Dunare. I-au dat numele de Vicina sau Vecina, fiindca asezarea era <<vecina>> cetatii sudice Silistra. Incepand cu anul 1000, ea a devenit o asezare civila si unul dintre cele mai importante centre comerciale ale Europei. Cine spune ca in acele vremuri noi, romanii, eram niste salbatici, e un ignorant. Aici se incrucisau drumuri comerciale si marfuri din toate partile continentului. Veneau obiecte de podoaba din lumea bizantina, bijuterii boemiene, franceze, italiene, din rasarit veneau piese de harnasament pentru cai si broderii din cele mai fine... O data cu dezvoltarea caracterului comercial, a inceput sa freamate si ideea ctitoririi unei eparhii crestine cu grad inalt, care ia nastere, in secolul al Xiv-lea, la Pacuiu lui Soare. Asezamantul mitropoliei era, intr-adevar, fascinant. Pentru construirea lui s-au deschis 15 cariere in jurul lacului Bugeac, una la gura Canliei si inca una - acest lucru e tulburator - tocmai hat, departe, in Dobrogea, aproape de Adamclisi. Apoi, mitropolia trebuia insotita de o manastire de calugari, astfel ca numarul locuitorilor, monahi si laici, a ajuns - n-o sa va vina sa credeti! - la peste 3000."
Urmeaza un episod tulburator, foarte putin cunoscut astazi chiar si de istorici. In anul 1359, ultimul mitropolit al Vicinei (Ioachint) a fost cerut de catre voievodul Nicolae Alexandru la Curtea de Arges si uns drept primul mitropolit al Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina a devenit primul mitropolit al Munteniei. Plecand Ioachint de la Vicina, Patriarhia n-a mai numit un alt mitropolit acolo, de unde se poate trage concluzia ca el n-a renuntat sa pastoreasca si biserica din Dobrogea, care in vremea aceea era stapanita de bizantini. Cu alte cuvinte, mult inainte de a se infaptui unirea politica dintre Dobrogea si Muntenia de catre Mircea cel Batran, in anul 1390, aceasta unire s-a facut mai intai pe cale bisericeasca.
Cum a fost cetatea acoperita de ape? Fratele Marian imi spune ca acest lucru e foarte usor de lamurit. "O data cu secolul al Xiii-lea, au inceput marile defrisari de paduri din Europa. Dealurile au ramas descoperite, apele ploilor nu mai treceau prin sitele radacinilor copacilor, ca sa curga limpede in paraie si mai departe. Carau namol in raurile mari si de aici pe fundul Dunarii, astfel incat apele fluviului se tot inaltau. Iar la inceputul secolului al Xv-lea, s-a produs dezastrul. Cetatea a fost inundata si oamenii au parasit-o pe veci." Mai intai, au plecat pasarile. Locuitorii Vicinei priveau cerul gol, cenusiu, auzeau vaietele apelor apropiindu-se din ce in ce mai mult. Au vazut apoi o limba lunga si albastra venind din orizonturi si si-au dat seama ca, daca asa a vrut Dumnezeu, trebuie sa plece spre pamanturi mai inalte. Ba chiar, dupa un timp, cativa nostalgici s-au intors. Si-au cautat casele, dar nu le-au mai gasit. In locul lor erau doar marile intinderi de apa ale Dunarii, care isi schimbase albia. Din mitropolia Vicina nu mai ramasese nimic.
Stima aurului pierdut
Pana aici e istorie. Dar prezinta interes - cred - si felul in care oamenii vad astazi ruinele de pe insula Pacuiu lui Soare. Intrucat cei din satele invecinate (Garlita, Canlia, Galita, Bugeac) sunt, in majoritate, venetici, refugiati recent din Cadrilater, ei nu stiu nimic despre stravechea istorie a locului si au tesut in jurul lui o multime de legende. Ei spun, bunaoara, ca acolo, in adancuri, trebuie sa fi fost altadata o biserica. "Ba chiar" - imi spune tanarul frate - "inainte vreme, cand apele coborau foarte mult, pescarii intrezareau sub apele Dunarii varful ruinat al unei turle. Isi opreau barcile acolo si se rugau mult. Se rugau la o biserica nevazuta, pentru ca bunul Dumnezeu sa sporeasca pescuitul."
Au venit apoi cautatorii de aur. Petrescu Grigore, paznic la "arheologica", inca ii mai surprinde vaslind catre insula, cautand stima banilor, locul unde comorile "joaca" pe luciul apei, ca niste flacari albastrii. An dupa an, pescarii saraci ravasesc apele, sparg malurile, cu gandul sa gaseasca aur mult. "Unii chiar au gasit" - avea sa-mi spuna paznicul. "Daca nu chiar cocosei de aur, cu siguranta monede de argint, vechi unelte de pescuit, fierarie, tamplarie, sigilii, podoabe, toate avand un pret nu mai mare decat sa-si poata duce zilele pana la anu?..."
Fratele Marian nu vorbeste din auzite. Intr-adevar, cand Dunarea vine mare si stapanita de duhuri rele, ea "cere" vieti omenesti. Insusi profesorul Diaconu i-a povestit ca, in urma cu vreo 20 de ani, a vazut la Pacuiu lui Soare sapte inotatori destoinici inecandu-se unul cate unul - ca un facut - in fiecare zi de luni, in acelasi loc. Se inecau doar lunea, mai trecea o saptamana si Dunarea isi lua iarasi tributul, de parca bietii oameni ar fi fost atrasi acolo, pe rand, de o capcana perfida si misterioasa.
Dar profesorul le-a mai destainuit calugarilor si o alta legenda, pe care foarte putini o cunosteau. Stiau ca "dervent", in vechile limbi turce, inseamna "loc de trecere", "trecatoare", insa cu totii credeau ca e vorba de o "trecatoare spirituala" spre Imparatia Cerurilor. Ei bine, arheologul le-a dovedit ca numele apartine unei "trecatori" mult mai concrete, adica tocmai locul de trecere a Dunarii peste mitropolia scufundata, prin dreptul insulei Pacuiu lui Soare. "Dervent" nu se numea doar manastirea, ci si locul acela de pe malul Dunarii, prin care credinciosii treceau cu barcile spre crucile de leac ale Apostolului Andrei. "Desi manastirea noastra a fost reinfiintata abia in 1990, domnul Diaconu a vazut ani de-a randul bolnavii pornind cu barcile spre crucile de leac, apoi intorcandu-se tot pe acolo, pe la Pacuiu lui Soare, si zicand: <<Doamne, Dumnezeule, m-am vindecat!>>... Aceasta trecatoare a fost inundata de ape in anul 1959."
Se lasa seara. Amurgul ineaca fluviul in culori sangerii. Hotaram sa ne intoarcem. De pe celalalt mal, din coliba sa de trestii, fratele pescar Veniamin ne face semne cu mana, sa ne grabim.
Simt iarasi sub talpa pamantul. De sus, de pe malul Dunarii, Pacuiu lui Soare nu-i decat o limba cenusie de lut, tremurand in lumina apusului. Doar o biata insula barbara, unde nu traieste nimeni si pe care nu se intampla nimic. Dar eu stiu ca acolo, ascunsa sub ape, Cetatea traieste...
Bogdan Lupescu
(Fotografii din arhiva Santierului Arheologic
"Pacuiu lui Soare")
Cand "banutul vaduvei" nu ajunge...
"Tot ce dam pentru Biserica, mai ales in vremurile triste de azi, dam pentru suflet"
Stimata doamna directoare,
Va trimit doua poze cu sfantul nostru lacas din localitatea Baile Felix, aflata in jud. Oradea. S-au acoperit cele trei turle, altarul si o parte dinspre miazazi. Partea dinspre nord a ramas neacoperita. Nu avem bani.
Inainte de anul 1948, am avut in Oradea sase biserici greco-catolice si Catedrala "Sf. Nicolae". Fratii ortodocsi nu ne-au restituit nici un sfant lacas. Merg mereu pe la credinciosi cu chitantierul, dar pensiile lor sunt foarte mici si cheltuielile noastre sunt foarte mari. Timp de sase luni, in acest an, cei noua muncitori maramureseni din Barsana care au ridicat biserica au primit cate 4.500.000 lei pe luna fiecare, deci 240.000.000 lei, plus cazare, mancare si 1,5 l de tuica in fiecare zi. Pentru bunul Dumnezeu nici un efort fizic si financiar nu-i in zadar.
Tot ce dam pentru Biserica, mai ales in vremurile triste de azi, dam pentru suflet, scanteia dumnezeiasca. Tot ce nu dam Bisericii, la acest sfarsit de mileniu, pierdem. Ajutorul cititorilor dvs. ne-ar fi de mare folos.
Vom pune la intrarea in biserica o placa comemorativa cu toti binefacatorii care vor ajuta in lei sau in valuta la ridicarea Casei lui Dumnezeu.
Conturile bisericii noastre sunt:
Bcr - Oradea: 475161014270, in marci
Bcr - Oradea: 475101614270, in dolari
Brd - Oradea: 251100996043625, in lei
Pentru binefacatorii care au contribuit si vor contribui cu ajutoare la ridicarea si terminarea Sfantului Lacas, atotputernicul Dumnezeu sa reverse belsug de dar si har intr-o lume de pace si iubire crestineasca. Ajuta-ne, Doamne, sa fim de folos Bisericii si intreg neamului romanesc.
Preot paroh,
Victor Eugeniu
"Fara ajutorul unor oameni cu sufletul mare, biserica se va termina peste 30 de ani"
Stimata redactie,
Subsemnatul Ioan Prisecaru, in varsta de 21 de ani, preot paroh al satului Doina, com. Rauseni, jud. Botosani, va rog, in numele a 227 de familii, sa primiti spre discutare posibilitatea de a sponsoriza construirea unei biserici.
Satul Doina a fost infiintat dupa improprietarirea din 1919, din colonisti adusi din satele Oneaga, Siminicea, Rascani, Poiana etc. si este asezat pe platoul Doina, partea de apus a satului Rauseni. Infiintat conform unui plan de sistematizare, are strazi largi si drepte.
Biserica de scandura existenta este construita in anul 1930, iar in prezent este prea mica pentru numarul mare de credinciosi. Datorita acestui fapt, s-a inceput cu entuziasm construirea unei biserici de zid, dar cu totii ne-am dat seama ca, fara ajutorul unor oameni cu sufletul mare si cu credinta in Dumnezeu, biserica s-ar termina peste 20-30 de ani, cand multi dintre batranii satului nu vor mai fi. Pentru aceasta, innoim rugamintea de a fi ajutati. Contul deschis la B.C.R. - Agentia Trusesti cu nr. 773.1/Rol pentru Parohia Doina, cod fiscal 13085246, va da posibilitatea si bucuria de a deveni ctitor.
Dumnezeu sa va ajute!
Preot paroh,
Ioan Prisecaru
(Parinte, va sugeram sa ne trimiteti propria dvs. adresa. Oamenii au mai multa incredere in preoti decat in banci. Formula As)
Comunicat De Presa
Biserica Harul din Bucuresti organizeaza in fiecare duminica la ora 12.00 servirea unei mese calde gratuite, pentru toti cei aflati in nevoie, in serii de 100-150 persoane.
Studentii Facultatii de Teologie Ecumenica - Asistenta Sociala vor pregati si ajuta la servirea mesei in strada Rasaritului nr. 61A, sector 6.
Fisele de inscriere se pot obtine de la biserica, in zilele de miercuri, orele 17.00-21.00 sau duminica, orele 9.00-13.00 si seara intre orele 17.00-20.30.
Informatii suplimentare la tel. 340.07.23 sau 092/35.66.25.Rector al Universitatii Biblice din Romania,
Conf. dr. Ioan Ceuta